Săptămînile trecute mi-am luat cîteva după-amieze libere (fiindcă în luna precedentă am lucrat două sîmbete) și mi le-am petrecut plimbîndu-mă prin oraș, în deplină atmosferă de vară indiană. Am mers cît de încet am putut, m-am plimbat pe ambele maluri ale Begăi, prin parcurile adiacente, am stat pe bănci și m-am gîndit la viața mea. În cîteva rînduri am avut și cîteva dialoguri mintale, imaginare, cu persoane care-au însemnat ceva în viața mea, pe care mi le închipuiam alături de mine, și nu le-am mai văzut de un car de ani, dar pe care nu m-am încumetat să le sun, așa cum nu mă-ncumet să le contactez nici acum, nevrînd să-i deranjez de la viața lor desigur mult mai împlinită și fastuoasă, cu familii, etc. Mă uitam la licăirea apei, la covorul de frunze roșii și galbene cu puține nuanțe de verde, la bănci, la clădirea Universității care se vedea dincolo de mal. Mă așteptam să fie mai mulți oameni, dar din fericire erau cam atîți oameni cîți vroiam de fapt să fie, adică puțini, nu chiar pustiu, doar din cînd în cînd mai trecea cîte-un cuplu mai de vîrstă mijlocie sau cîte-o fată frumoasă spre facultate. În urmă cu o lună a fost o furtună care a smuls copaci din rădăcini, iar urmele ravagiilor încă se vedeau.
Îmi amintesc cum mă plimbam pe aici cînd eram în liceu și apoi în facultate, uneori cu o fată (aceeași) sar de cele mai multe ori singur, cu capul plin de vise naive din care aproape nici unul nu s-a realizat (poate unul, în care ies noaptea de la servici și nu mă grăbesc spre casă). Ba mai mult, nici nu mă visam că voi fi aici, astfel după zeci de ani ci că voi trăi într-o atmosferă intelectuală, într-un oraș cu oameni civilizați, cultivați. De fapt, eh, nu știu, poate sînt prea exigent, oameni din aceștia găsești oriunde, dar nu i-am găsit încă, nu? Nu mai sînt sigur de asta. Uneori mă gîndesc că viața mea a fost un vis și aștept să mă trezesc și să fiu iar student, așa cum Philip K. Dick se gîndea că sîntem tot pe vremea imperiului roman și totul e o iluzie. Sau poate sînt deja mort. Cert e că aici ne aflăm pe teritoriul fostului imperiu roman, al cărui spirit trăiește, trebuie doar să-l descoperi în amănunte. Sub podul de lângă fosta terasă bănățeană (care acum se numesc altcumva, și terasa și podul) erau o serie de postere de la School of Visual Arts NY care mi-au atras atenția. "Great ideas never happen without imagination" scria pe unul pe care l-am și fotografiat.
Am mai trecut pe lîngă Filarmonică, unde era un afiș cu Festivalul de Muzică de Orgă Timorgelfest, apoi prin Centru, apoi am intrat la Prospero și mi-am luat un cappuccino cu un croissant făcut după o rețetă care nu le iese niciodată brutarilor din Timișoara, ascultînd fără să vreau limbuția unui agent imobiliar care-i explica unei fete cam urîțele parcelarea terenului de casă, un blestem al societății de la noi, mutarea la casă, izolarea și sălbăticirea populației. Terasele din Centru nu prea aveau mușterii dar claunul alb din centru trimitea mereu bezele trecătorilor. După aceea luat-o pe Alba Iulia, am intrat la Cartea de Nisip, frunzărind niște cărți (la noi, neapărînd cărți serioase de istorie, multe se găsesc în engleză) și ascultînd prin ușa deschisă larg o muzică medievală săltăreață de la muzicanții stradali. Mi-am luat SPQR-ul, despre care peste vreo săptămînă am aflat că va apărea și-n traducere. Am traversat Piața Libertății. Multă lume regretă modul în care s-a renovat, dar eu găsesc că n-arată rău, e chiar mai aerisită. Eh, poate niște pîlcuri mici de copaci ar fi fost mai OK, dar asta se poate aranja, odată cu unele clădiri dimprejur. În fond nici în cea mai frumoasă piață din lume, Piazza del Campo din Siena, nu cresc copaci. Ah, apoi zona Pieței Unirii, care e chiar o capodoperă! M-am plimbat pe străzile Savoya, Alecsandri, Mercy, chiar și pe străzile lăturalnice, fără magazine sau localuri, am intrat și la Dom, dar, din păcate, ca de fiecare dată ziua, în timpul săptămînii, era închis. Apoi, fiindcă nu m-am săturat, am mai făcut o tură! Am luat-o pe la magazinul Bega, de unde mi-am luat revista Rétroviseur, apoi prin Parcul Civic, și din nou prin Rozelor și pe malul Begăi! După aceea - înapoi, pe la Bastion, și iarăși prin Unirii. Nu știu dacă există cineva care să țină pasul cu un flâneur ca mine! Dar mă simțeam atît de bine așa că de ce nu? Odată am trecut și pe lîngă Parcul Copiilor dar nu am intrat. Apoi mi-am zis să intru și prin Parcul Botanic, în drum spre casă. De atîtea ori treceam grăbit prin locurile astea, și dacă mă gîndesc bine cred că niciodată, da, niciodată, n-am mai avut atît timp liber la dispoziție într-o după-amiază să hoinăresc în voie!
