Mă aflam în gara München Hauptbahnhof, într-o dimineață rece de iunie. Am ajuns cu un zbor Lufthansa LH1660 la 6;30 ora locală, după un zbor din care nu-mi prea aduc aminte, doar că cele două locuri din stînga mea erau neocupate și eu mă străduiam să adorm puțin, fiindcă în noaptea precedentă nu dormisem decît vreo 4 ore, și m-am trezit la 3 jumate ca să fiu la aeroport la 4. Nu am amintiri memorabile, doar îmi notez aici senzațiile, pentru eventualitatea c-o să-mi pierd memoria și poate voi putea recupera ceva din ea prin senzațiile scrise aici. La intrare, mi-am scăpat din greșeală telefonul meu nou nouț pe jos cînd puneam bagajul în tăviță. Nu avea carcasă de protecție, însă din fericirte se afla într-o pungă transparentă de plastic mai groasă cu fermoar și nu părtea damaged. Nu mă pot obișnui cu noul terminal, îl prefer pe cel vechi. Nu prea ai unde să stai jos, e un spațiu prea mic înainte de îmbarcări. Și mai ales am o nostalgie pentru momentele petrecute acolo, primul zbor din viața mea, cu o aeronavă De Havilland, cu elice, de la Austrian Airlines, apoi celălalte zboruri, cele cu Mama la Paris, apoi călătoriile mele solo în Italia, de care m-am lăsat în ultimul timp, nu știu prea bine de ce. Cred că nu mai vreau să călătoresc singur și atîta tot. E prea greu și mi-e urît. Acum însă urma să merg și cu trenul, ceea ce se poate în fond și singur. Era o fată drăguță la chioșcul de presă de la care am luat o apă doar, că de mîncat mi-a făcut Mama draga de ea niște sendviciuri și o cafea diluată, înainte de plecare. Nu aveam nici un chef să plec, și i-am spus, "Of, abia aștept să mă întorc!", dar asta e, investisem atîta cu rezervările pe care le-am făcut, bine că nu stătem mult. Mă întreb ce viață au cei care lucrează la aeroport, se scoală în fiecare dimineață devreme, noaptea, pleacă pe la 1-2 noaptea de acasă și timpul lor petrecut în oraș se suprapune doar într-o mică măsură cu al meu, nu se uită seara la filme, sau nu citesc pînă tîrziu în noapte nicio carte, dar totuși parcă au o viață mai curată cumva, mai aerisită, fără tentații. Interesant, oricum. De fapt viața într-un aeroport e interesantă, dar unul mai mare, nu ca acesta. Poate construiesc altul, mai știi, că ăsta nou mi se pare ratat, sau îl renovează timp de cîțiva ani, un timp am reveni la cel vechi. De ce nu. Lîngă mine s-a așezat un tip care semăna cu un fost coleg de-al meu de servici, care vorbea pe laptop cu nevastă-sa cred, un om de afaceri care nu prea arăta a om de afaceri dar în ziua de azi nu se mai poartă nici sacouri, toți sînt cazual, poartă blugi chiar și cei mai în vîrstă, lucru care mai demult era interzis de codul bunelor maniere, ca după 50 de ani să porți blugi. Ce bine de el că are o soție, mi-am zis. Dar deja mi-era și mie dor și am vorbit cu Mama pe WhatsApp, ea mă suna mai des, ce bine să s-a inventat, păcat că nu s-a inventat mai demult, acum 25 de ani, cum am putut trăi fără el? De asta mi-am luat un smartphone nou, să nu se termina bateria și să pot vorbi Mama pe WhatsApp cît vreau, să îi arăt pe unde merg.
În aeroportul din München am stat o vreme și am mîncat, fiindcă știam că după ce voi ajunge la gara, aflată în construcție pentru încă cîțiva ani buni, nu eram sigur c-aș găsi un loc în care să stau jos, tihnit. Aveam timp suficient să ajung în oraș. Dar nu am mai găsit loc unde să iau un mic dejun clasic, cu ochiuri de ouă și șuncă prăjită, ca data trecută, doar sandviciuri cu salam care arătau cam toate la fel peste tot. Plus multă mîncare asiatică, panini și smash burger. Nu vă spun ce am luat. Doar că am băut un cappuccino, care necesită un timp mai mare de stat la masă. De mult nu am mai luat un tren de aici de la aeroport în oraș. Nu mai știam locul și m-am rătăcit puțin. Semnul cu trenuri era mic și trebuia să fii atent. Am ajuns într-un loc în aer liber, sub o cupolă imensă pe care vag mi-o aminteam de acum opt ani. Mi-am luat un bilet de S-Bahn care avea ștampilată data și ora pe el, am coborît pe niște scări rulante și apoi am urmat indicatoarele. Eram cam stresat. În tren nu era multă lume, dar treptat, pe parcurs a fost plin. Îmi place să mă uit la oamenii din gară, studenți, oameni de toate vîrstele din suburbii care merg la servici, la clădirile de birouri pe lângă care trece calea ferată, mașinile de pe autostradă. Este Germania funcțională, eficientă, așa cum îmi place și pentru moment m-am simțit că fac parte din ea.
Și deci iată-mă în gara din München, înaintînd prin aglomerație, încercînd cu greu să filmez. Mai aveam timp: trenul meu, ICE 1600, pleca la 10:22. Am ieșit puțin afară din gară, pentru aer, dar era frig, umezeală, o atmosferă înnorată, cenușie, și poluată de la mașini, tramvaie, cam la fel de aglomerat ca înăuntru. Și zgomotul de la construcții, bormașini de peste tot, care mă stresează de fiecare dată, că mi-era teamă să nu-mi pice ceva de undeva în cap. Dar lumea părea obișnuită. Cîți din cei de aici vin regulat aici? Probabil majoritatea. Am văzut undeva, pe unul din canalele DW de pe Youtube, în seria Average German, cîteva statistici: peste 77% dintre germani fac naveta zilnic pînă la 25 km și 60% sînt mulțumiți de serviciul lor, iar 29% sînt foarte mulțumiți. Cred și eu, fără mitocănii, doar seriozitate. Am coborît la nivelul inferior unde erau mai multe magazine. Nu am găsit un Relay, dar am intrat într-o librărie/punct de livrare a presei. Am văzut multe persoane mergînd cu un pahar galben în mînă. M-am gîndit că e cafea, și am identificat locul: unul din multele stand-uri Yorma, de unde mi-am cumpăra și eu una dar cu troller-ul într-o mînă și cafeaua în alta e cam greu să mergi prin aglomerație de la 8 jumate dimineața, așa că am băut-o în picioare la o masă înaltă. Era foarte firbinte. Produsele de patiserie de acolo, precum și cele de la Rischart erau foarte apetisante, mi-am luat unul pentru drum, în caz că mă apucă totuși. Mi-am luat bilete la clasa întîi dar ca să ai acces în Lounge-ul de la Deutsche Bahn trebuie să fi luat din acelea flexibile cu posibilitate de schimbare, care costau foarte mult. Am epuizat locurile interesante de văzut și m-am îndreptat către peron și am mers mult în interiorul peronului. Trenul era acolo, sau o parte din el de fapt, pentru că atunci se forma, unindu-se cu altul și lumea se uita cum face click cînd cele două au făcut contact. În vagon era destul de întuneric, poate și din cauza luminilor care nu erau toate aprinse și mobilierului destul de sobru și a vremii mohorîte de afară. Mi-am făcut check-ul pe mobil imediat cînd a plecat din stație, oricum, iar conductorul a venit repede, dar a văzut că deja eram înregistrat și deci nu mi-a mai verificat biletul.
Și am mers. Da, repede, dar nu am prin 300 km la oră cum am sperat (abia peste cîteva zile, la întoarcere am prins 299). Drumul pînă la Berlin Hbf a durat 4h5m și au fost 4 stații intermediare: Nürnberg Hbf, Erfurt Hbf, Halle (Saale) Hbf și Berlin Südkreuz. Deci nu prin Leipzig, care e cea mai mare gară ca suprafață din Europa. Nu am prea găsit mare lucru de fotografiat pe drum, din cauza că abia ce ne apropiam de o localitate, că imediat apăreau și panorile antifonice. Trebuia să fiu pe fază mereu, că nu-ți dădeau seama decît prea tîrziu dacă urmează un viaduct sau ceva interesant. N-am reușit să fac nici un album ca lumea pe FB. Și de fapt din toată călătoria n-au prea ieșit pozele. N-am avut întîrziere, cum se întîmplă des în Germania de azi. Locul din stînga mea a fost liber jumătate din timp cînd s-a pus o femeie mai în vîrstă cu un bagaj mare care a coborît cu o stație înainte. Nu era nimic incitant cum pare în clipurile celor pe care-i urmăresc pe YouTube. Doar părea ceva normal, firesc, iar asta m-a făcut să mă simt mai liniștit.