O aniversare și influențele ei

Fiindcă se apropia aniversarea de 250 de ani a redactării Declarației de Independență a Americii, mi-am propus să citesc celebra carte a lui David McCullough, 1776. Am început-o cu puțin înainte de 4 iulie și nu știam dacă am s-o termin la timp, dar ah, ce captivantă mi s-a părut! Felul în care e scrisă, simți atmosfera locurilor, parcă te afli acolo, în orașele coloniale sau în pădurile imense pline de pericole. Și caracterizarea oamenilor, intri în mintea lor, afli ce gîndesc prin scrisorile pe care le trimit spre casă. Foarte puțin momentul redactării declarației sau despre congres, din fericire, ci direct din miezul evenimentelor. Nu idealizează oamenii, îi arată cu bune și cu rele, și prezintă ambele tabere. Cartea asta a apărut în română acum vreo douăzeci de ani și, cu puțin efort, se mai poate găsi prin librăriile online. Eu mi-am cumpărat-o abia anul trecut, tot în perspectiva aniversării de luna asta.

Îmi aduc aminte de o serie de timbre din 1976, Bicentenarul Revoluției Americane, pe care o colecționam eu în copilărie și la care mă uitam obsesiv. Erau timbre destul de mari, frumos colorate, o serie de reproduceri de artă în același timp, cu tablouri celebre avînd acțiunea în acea perioadă (Washington traversînd rîul Delaware sau G. Washington la Valley Forge). Ciudat, n-am mai găsit clasorul (probabil e prin boxă, dar nu m-am mai dus după el). Și atunci mi-am comandat colecția de pe Net, am găsit-o foarte ușor pe okazii și pe alte site-uri, cu tot cu coliță. Și o serie cu vinietă. Și o serie de blocuri de cîte patru timbre identice. Și neștampilate. Și una ștampilată, cîte patru timbre unite de o vinietă. Nu m-am putut abține să nu le cumpăr. Oricum, trebuia să trec pragul comenzii minime. Am găsit chiar și o serie de (doar) patru timbre apărute anul acesta, mai mici, pe care mi-am comandat-o. Dacă le pui una lîngă alta, seria de acum 50 de ani arată mult mai bine. Nu mă gîndeam eu pe atunci că voi avea și ediția din 2026, era un orizont de timp prea îndepărtat ca să-l întrevăd. Dar nu m-am oprit aici. Am comandat și alte timbre apărute la noi atunci, din anii 60, 70 și 80, serii complete, unele cu colițe. Mi-am umplut unul din clasoarele pe care le aveam de atunci. Și atunci mi-am cumpărat și un nou clasor (unde-o să-l mai pun, trebuie să mă gîndesc) un Leuchtturm cu 32 de pagini, 16 file, verde, precum și o pensetă. Asta în timp ce continuam să-mi mai cumpăr și alte timbre. Încă le aranjez și le rearanjez: 5 pagini cu trenuri, locomotive, 6 cu Revoluția Americană (poate le reduc la 5, deși nu-mi place ca timbrele să se suprapună niciun pic), 6 cu reproduceri de artă, 1 cu 'mîndra' industrie de la noi, sau îmi place să-i spun utopia socialistă, 1 cu arhitectură (care se cam suprapune ca tematică cu industria), 2 cu nave (atît dunărene cît și marine deși cred c-ar mai trebui una), 2 cu aviație, 2 cu timbre uzuale, 6 despre cucerirea spațiului (nici nu știam de Skylab) și una nu știu cu ce, aniversări sau tot industrie. Și mai am și altele, cu vehicule de exemplu, nesortate. Nu credeam că o să mă mai intereseze timbrele vreodată. Sau e mai mult nostalgia, amintirile din copilărie?

Anyway, subiectul despre 1776 continuă să mă interseze și mi-am făcut o listă de cărți despre perioada coloniilor americane și a războiului de independnță și am început să-mi comand online și cîteva despre acest subiect. În engleză, că la noi n-a apărut absolut nimic referitor la subiect, m-am uitat atent, poate prin toamnă, cine știe, deși mă îndoiesc. Vor sosi cam lent, au un timp de expediție de 14-21 de zile, fiind publicate de edituri americane și poate distribuitorii europeni trebuie la rîndul lor să le comande. Unele sper să-mi sosească săptămîna asta ca să am ce citi în concediu, adică în prima jumătate a lunii august.

Îmi amintesc că rula la tv la noi mai demult un serial, The Young Rebels, care desenau, după fiecare acțiune reușită împotriva englezilor, inițialele Yankee Doodle. Ce ne mai plăcea la școală! Nici nu mă mai interesa nimic modern, nimic de după acea perioadă de timp, secolul XVIII. Totul pentru mine era căruțe cu coviltir, pistoale (am găsit o creangă ce imita un pistol cu cremene, cu care mă jucam), corăbii, forturi, clădiri coloniale. Și romanele lui James Fenimore Cooper. (Chestii de băieți.) Acum m-am uitat la un serial documentar, The American Experiment, pe streaming, care mi s-a părut destul de slab, doar cîteva imagini poate te făceau să te uiți, și am vizionat Patriotul cu Mel Gibson, care chiar m-a îngrețoșat. Poate și din cauză că acum aș cam fi ținut cu englezii. Iar cărțile de istorie narativă pot fi adeseori mai interesante decât orice formă de arte vizuale.

Și în final, 'Sailing to Philadelphia' de Mark Knopfler, un muzician pe care-l ascult mereu, am toate albumele lui pe hard disk, și majoritatea și pe CD-uri, inclusiv pe laptop-ul de la servici, dar dintre toate cred că acest album îl ascultam cel mai puțin. Ei bine, acum l-am reascultat și mă mir cum de nu i-am acordat o atenție la fel ca celorlalte, poate că nu are melodii prea catchy, dar la el totul e subtil, absolut totul, fiind englez, unul intersant de America, de blues, country, roots, că uneori mă gîndeam că s-a rătăcit acolo, dar el și-a păstrat stilul totuși. Și niciodată n-am acorrdat atenție liricii melodiei care dă titlu albumului. Știam de linia Mason-Dixon, dar melodia nu este atît despre istorie cît despre două personaje cu caractere diferite, unul anxios că se află atît de departe de casă, de zona carboniferă Tyne, îngrijorat de ce îi așteaptă, iar celălalt avînd o viziune mai optimistă, un bon vivant care îi spune să vadă partea frumoasă a lucrurilor, răsăritul soarelui pe promontoriile din Delaware (sau cum s-o traduce 'The morning tide has raised / The capes of Delaware') și care poartă o discuție pe o corabie care-i duce spre o aventură ce pare tehnică și banală, dar care va avea consecințe care vor influența generații, deși ei nu bănuiau asta atunci. Poate fi și o metaforă pentru condiția umană, încercarea de a aduce ordine într-o lume complexă și meditație asupra modului în care oamenii trasează granițe – pe hărți, în societate și chiar în propriile vieți – și asupra faptului că aceste granițe ajung adesea să aibă o semnificație mult mai mare decât intenția celor care le-au creat și deci faptul că acțiunile noastre pot avea consecințe pe care nu le putem anticipa.

Angst berlinez

Nu prea înțeleg de ce nu m-am simțit în largul meu în călătoria pe care-am făcut-o la începutul acestei luni. De fapt sentimentele s-au succedat încă dinainte de plecare. La început mi-am zis că ar fi bine să mai plec și eu undeva, mai ales că tot anul trecut am cam stat acasă, și mi-ar face bine să mai evadez din cotidian, măcar mi se mai lărgește perspectiva asupra vieții. Plus că cine știe, cu criza asta a petrolului cînd voi mai avea ocazia. Sau dacă nu, mi-am zis, măcar să merg cu avionul, și mai ales cu trenurile, mai văd alți oameni, peisaje defilînd pe lîngă mine, și mai văd un oraș cultural european, Berlinul, iar apoi la întoarcere să mai petrec o noapte și o zi prin centrul München-ului. Apoi m-au apucat angoasele, regretele deciziei, cum mi s-a mai întîmplat de mai multe ori în trecut înainte de plecarea într-un loc nou. Iar după ce m-am întors, am fost extrem de bucuros că mă aflu acasă, iar după cîteva zile mi-am zis că parcă la urma urmei totuși experiența s-a meritat. Am să scriu luna viitoare toate amănuntele și impresiile călătoriei, așa cum mi le amintesc.

Cochetam cu ideea asta de a merge undeva încă de anul trecut, când mi-am și cumpărat un ghid turistic al orașului de la Rough Guides, pe care  însă doar l-am răsfoit puțin și apoi l-am pus undeva deoparte că am și uitat unde e. Cunoștințele mele erau mai mult din copilărie: Die Digedags, trenulețele Piko, Playmobil. Anul acesta însă m-am decis, poate influențat și de mediul de la servici ― unii colegi au plecat și ei într-un mini concediu în primăvara asta, unul în Egipt, altul în Danemarca. Ce mult contează mediul, totuși, și zic asta eu, care militez pentru independența de gîndire și nu-mi place să mă iau după oamenii de acolo, care sînt genul care nu citesc cărți. Așa că am început să mă pregătesc. Am citit trilogia Berlin de Jason Lutes, am văzut și un film pe streaming, Wunderschöner (2025). Iar anul trecut am citit cartea Katjei Hoyer, Dincolo de zid. Mi-am cumpărat o pereche de blugi, o cămașă, niște pantofi ușori (foarte greu să găsesc ceva pe placul meu, ca de obicei). Cît pe ce să-mi cumpăr și un bagaj nou, dar m-am răzgîndit, că nu mai intenționez să călătoresc prea curînd, dar cine știe. Mi-am rezervat online cazare la două hoteluri cu recenzii foarte bune, bilete de tren ICE la clasa întîi, și chiar mi-am luat un abonament de 72h la transportul în comun într-una din aplicațiile BVG pe care mi le-am instalat. M-am sfătuit și cu Chat GPT, care m-a încurajat și mi-a indicat perioada de timp în care ar fi mai bine să plec (la o săptămînă după ce-am plecat urma să aibă loc un eveniment aviatic, ILA Berlin Air Show iar prețurile la cazare, am verificat, erau mult mai mari). Mi-am listat la imprimantă cîteva hărți cu trasee din cartea lui Rick Steves, în care am mai mare încredere. Deci m-am dus destul de pregătit, aș zice.

Și totul a decurs cum trebuie, în teorie, ar fi păcat să spun altceva. Am ajuns la timp peste tot, fără întîrzieri. Doar că eu, așa cum scriam la început, nu m-am simțit în largul meu acolo. Poate c-am fost prea obosit, poate și după atîta lucru, deși hm, nu au fost evenimente prea stresante pe la servici, dar rutina te poate obosi și ea. Față de alți ani, pot spune că ultimele șase luni au fost destul de lejere, exceptînd desigur îngrijorările cauzate de știrile politice. Sau am vrut să văd prea multe într-un timp atît de scurt și am cam alergat încolo și încoace și n-am avut timp să aprofundez un anumit loc, sau am cam sub estimat mărimea orașului, sau faptul că arhitectura orașului nu prea m-a impresionat, cu excepția a două cartiere rezidențiale, Prenzlauer Berg și Charlottenburg. Iar istoria secolului XX, cu ideologiile sale îngrozitoare care încă proiectează o lungă umbră asupra contemporaneității, nu mă prea interesează. Dar am avut sentimentul că sînt cumva în plus, "ce caut eu în locul ăsta, printre oamenii aceștia grăbiți care merg cu metroul la serviciile lor, vorbind o limbă pe care nu o înțeleg deloc?". Sau serile cu lumea bună stînd la terasele însorite, atmosferă care se regăsește în majoritatea orașelor vest-europene, care mă fac să mă gîndesc cum ar fi fost viața mea dacă făceam și eu parte dintr-o astfel de societate. (Nu că n-aș putea, dar n-am cu cine). Mulți oameni eleganți, la costum, ieșind sau intrînd în diverse clădiri, lucru normal, fiind într-o capitală de stat. Grupurile de turiști, mai puține față de alte orașe, parcă în misiune de cunoaștere, concentrate la ce le spune ghidul. Și fetele, atît de drăguțe și finuțe. Cînd eram mai tânăr majoritatea fetelor de la noi arătau cumva înrăite, răutăcioase, vulgare, lipsite de gusturi - acum cele tinere sînt și ele drăguțe și îngrijite, se îmbracă mult mai drăguț (în afară de țărăncile din casele împuțite din suburbii) dar diferența de vîrstă e prea mare. Și mereu îmi era dor de casă, mă gândeam că poate mai bine aș fi stat acasă, măcar mă odihneam ca lumea, citind o carte sau două, doar mai am peste o sută de cărți în bibliotecă pe care chiar merită să le citesc, și aș fi ieșit mai în cîștig din punct de vedere spiritual, fără atîta trambalare, sau stînd la laptop-ul sau la televizorul conectat la Net la care mă uit pe YouTube cum călătoresc alții atît de fără griji, sau să mă uit la filme în streaming ori să ascult muzică la iPad. Dar cel mai mult și mai mult mi-era dor de Mama, dor accentuat și de sentimentul singurătății pe care-l resimțeam. Vorbeam cu ea pe WhatsApp de cîteva ori pe zi, mai ales serile, fiindcă ziua trebuia să mă întrerup cînd intram pe undeva, la metrou etc. Deși mai erau și alți oameni singuri, mai mulți ca-n Italia de exemplu. Asta în loc să merg pe străzi, să caut un loc unde să mănînc sau să urmăresc hărțile, mersul metroului și al autobuzelor, sau să caut toalete publice. Existențialismul german nu mai există, sau nu l-am perceput eu în Berlin, lumea părea destul de relaxată, și îmi părea că sînt singurul care nu se încadrează în peisaj.

Multinaționalele de țărani

Nu numai că în multinaționalele de la noi majoritatea angajaților sînt țărani (și la propriu și la figurat), dar aceștia sunt cei care sunt cel mai bine văzuți în companie. Nu prea înțeleg cum s-a ajuns aici. Au avut nevoie angajatorii din străinătate de oameni simpli, mai din topor, care să poată răzbate în capitalismul sălbatic românesc post decembrist? Și au nevoie în continuare, dat fiind nivelul scăzut de civilizație? Sau oamenii mai civilizați au plecat cît de repede au putut în străinătate unde s-au adaptat, desigur, imediat. Îmi spunea cineva din State că cei care-au terminat facultatea după 90 sunt ciurucuri, și cu cît mai recent au terminat, cu atît mai ciurucuri sunt. De asta poate că și mulți s-au întors, n-au prea făcut față (nu doar asta, mai e și dorul, lucru normal). Iar la noi, am rămas pe culmile mitocăniei. Generația mai nouă parcă nu mai e așa, dar e atît de spălată pe creier, că ți se face greață. Adică sunt atît de influențați de cultura pop de proastă calitate, de la muzică locală, inclusiv populară, la seriale de acțiune (doar) cu efecte speciale și, evident, la zero absolut de cărți citite pe an.

O colegă, crescută la țară, e drept, ascultă muzică populară, merge pe la rugi, are formații preferate. Mi se pare ciudat, cu atîtea modele culturale la îndemână, cu tot internetul la un deget distanță, nu a găsit alte etaloane. Asta nu mai e diferență între generații, asta e o prăpastie eternă între țărani și orășeni. Doar muzica bună nu are vîrstă, nu? Atîția tineri ascultă rock din anii șaizeci, șaptezeci, chiar și pop-ul de mai tîrziu. E retro, romantic, o lume mai simplă, în care nu eram bombardați de atîția stimuli. Dar multinaționalele nu vor asta, ei vor doar înainte și iar înainte. Sau, o altă caracteristică: casele de la țară, din suburbii, nici măcar asta nu pot înțelege. Chiar nu consideră nimic interesant în a sta într-un mediu urban? Sitcom-urile Friends, Seinfeld sunt chiar atît de depășite? Bun, dar mai e Emily in Paris. Sau n-au acces la ele? Nu mă prea uit la tv, dar asta era ceea ce impunea media, ca în anii cincizeci, șaizeci, șaptezeci, în State, a revenit curentul? Nu cred. Cînd acum în America toată lumea fuge de suburbii, curent apărut demult, cam de la Jane Jacobs, la noi, total contrar, oamenii fug de oraș. Mie casele îmi provoacă somn, poate de asta cei care stau la case nu citesc cărți (aici chiar aberez, știu). Poate e vorba de nemișcare, de pustietate, nu știu. În fond civilizația umană s-a dezvoltat în marile orașe, în aglomerații urbane, cu alți oameni împrejur. Iar ecologia nu le spune nimic? Toți au mașini, dacă le spui că mergi cu transportul în comun, strîmbă din nas.

Cei care se descurcă în companiile multinaționale cel mai bine sunt cei care nu au filtru. Adică spun tot ce le trece prin cap la momentul T. Orice. Poate fi un defect fizic, adică eu cred că este, cu siguranță. Și asta e legat de o faptul că folosesc o logică stalinistă, care îi ghidează. Care e legătura dintre cele două? Faptul că asta duce la jigniri gratuite și mitocănii, sau/și sunt generate de acestea. Civilizația înseamnă să știi să te mai și abții, ca atunci cînd îți vine să tragi vînturi. Ca atunci cînd am zburat cu o companie aeriană care opera pentru Lufthansa, și un tinerel a zis: "Ăștia-s croați!". A trebuit el să zică asta. Sau la o ședință online unul simțea el nevoia să vorbească despre cum își face casă și ce ocupat este el, doar așa, ca să fie, crede el probabil, simpatic. Plus lipsa empatiei (ei nici nu știu ce înseamnă cuvîntul empatie, normal). Ce fac ei acasă? Bun, au familie, dar asta nu e o scuză să se animalizeze, poate și pe ăia mici ai lor tot așa îi cresc. Am un coleg căruia i s-au născut gemene. Zice: "Alea ale mele două mici nu adorm decît dacă le pun manele. Pă bune!". I-am zis: "ai încercat cu Bach, cu Vivaldi?". "Ei, ași!". Alt cretin (treizeci și ceva de ani) la cantină zice, după ce și-a cumpărat tabletă: "am micșorat litera a pînă uite-atît de mică s-a făcut! Da' știi ce fain se vedea?". Sau, mai recent: "Eu la seriale mă uit la primul sezon și dacă îmi place" (și face ochii mari ca o bucurie fără margini) "mă uit și la sezonul următor". Plus o mulțime de mitocani. Și mai sunt încrezuți, căci prostul nu e prost destul pînă nu e și fudul. O altă colegă zice că tatăl ei, profesor la Universitate, la Fizică, e în cărți pentru premiul Nobel. Sau, la ziua unei colege, dintr-un birou, un coleg care mai că nu crăpa de încrezut ce era și încă mai este cred, ținînd degetul arătător îndreptat în sus, i-a urat, vorbind rar: "Îți doresc, să ajungi, ... ca mine!". Aia ce să zică : "Știiiu ce vrei să zici!". Alt dobitoc, care e plecat de mult din companie și și-a făcut o firmă de succes, ne povestea că avea două fete care ar fi vrut să se mărite cu el. Una avea doar o casă, alta o casă și două terenuri. "Normal pe cine-am ales-o.". Iar cretinul firmei cu care am fost, împreună cu două colege, cîteva zile la un training în Țările de Jos, nu a intrat în Rijksmuseum, a stat la ieșire, două ore, să ne aștepte, pe mine și pe o colegă, care am intrat, și de zgîrcenie, desigur, deși asta n-a recunoscut, în schimb a zis: "Ce să intru, doar așa, cînd merg la o bere după o rîgîială să zic c-am fost la muzeu?". Nici nu vreau să mă gîndesc ce specimene or fi angajate la stat. Mama mi-a spus că la revoluție la firma la care lucra era o angajată originară de la țară (începuseră să angajeze mai mult de la țară, nu ca în anii șaptezeci, cînd erau și criterii legate de cît de civilizat e un om) și asta n-a vrut să vină la manifestație, pentru că zicea că ea se descurcă, mă-sa taie doi porci pe an și are ce să mănînce, are casă, mașină, are tot ce-i trebuie.

Am o colegă, despre care am mai scris în ultimele postări, așa, mai printre rînduri, care e puțin mai mică decît mine, cu cîțiva ani doar, vreo patru, oricum peste media firmei. Care are toate caracteristicile de mai sus. Am fost coleg de birou cu ea și venind cumva odată vorba, eu i-am zis că am ales meseria asta pentru că mă atrăgea, la care ea mi-a spus că ea a ales-o pentru că a aflat că în domeniul ăsta se cîștigă mai bine. Mai spune că atunci cînd intră într-o librărie nu știe ce care să cumpere. Odată, o altă colegă, mai mică, i-a recomandat un roman de Murakami, La capătul lumii și în țara aspra a minunilor. A venit la servici foarte revoltată, că nu-i place, că nu înțelege de ce i-a recomandat-o ca fiind vorba de "conștiințaaa..." și apoi a ridicat palma în sus și a făcut o față mirată, n-a mai știut să continue. Nu i-am mai zis că e starea de conștiență acolo de fapt, pentru că oricum omul prost nu vede nuanțele. Așa cum odată, venind de la film, a doua zi, i-am spus că am văzut Midnight in Paris. Imediat a făcut rost acasă de o versiune piratată (din aia cu rezoluție proastă) iar a doua zi mi-a zis, încruntată, că nu s-a uitat pînă la capăt, pentru că nu i-a plăcut, că nu i s-a părut "de rîs". "Parcă ai spus că e de rîs. Io n-am putut să rîd!". Caca maca (asta e expresia ei preferată cred, pe care a folosit-o de atîtea ori în birou). Ne-a spus că s-a măritat cu soțul ei pentru că i-a plăcut că are mâinile cu degetele lungi. Altă dată a spus că nu înțelege de ce oamenii pleacă în excursii în străinătate, "Ce să vezi acolo?". Însă a recunoscut că i-ar plăcea s-o trimită firma, puțin. Am întrebat-o ce-ar face acolo iar ea mi-a răspuns: "ei, mi-aș lua niște lucruri drăguțe".

Depun eforturi mari ca să nu las lucrurile astea să mă influențeze. Poate sunt eu prea sensibil la asta. Oricum e greu să mă concentrez la sediu, cu toată lumea aia care vorbește tare în jurul meu, că e o gălăgie ca într-un club fără muzică. Măcar să pot să-mi fac treaba ca lumea. Bine că mai lucrez și de-acasă, dar cele două-trei zile pe care le lucrez de la sediu nu prea sunt productive. Ar fi mai productive dacă aș sta într-un cubicul și dacă nu aș folosi metodologia îndobitocitoare numită Agile, dar asta nu se mai poate da înapoi, lucrurile merg numai înainte.

Amintiri de vise

Uneori îmi vin în memorie fragmente ale unor vise pe care le-am avut mai demult. Doar fragmente, nu-mi amintesc în totalitate nici unul din ele, sunt doar niște frînturi disparate, însă pe care chiar sînt sigur că eu însumi le-am visat. Mai știu că nici atunci, imediat după ce le-am visat, nu mi le-am notat undeva (niciodată nu fac asta) și că de atunci la multe din ele nici nu prea m-am mai gîndit. La unele însă, foarte puține, din cînd în cînd. În ultimul timp însă îmi revin din ce în ce mai des. Îmi evocă nu doar imaginile, la fel de vii, dar și senzațiile și chiar starea de spirit, toate distilate în cîteva scurte secvențe. Au oare vreo semnificație? Încearcă subconștientul să-mi transmită ceva, au o semnificație ascunsă, sau astea sînt lucruri fără sens? Pentru că unele vise pe care le-am avut în viață s-au dovedit a fi chiar premonitorii, chiar dacă nu imediat în zilele care-au urmat. De unele îmi amintesc mai mult, de exemplu cel în care mergeam de unul singur singur într-un loc însorit și pitoresc, pe lângă un șir de terase la care stăteau oameni fericiți, iar pe cealaltă parte un perete înalt, și m-a apucat un fel de angoasă, o conștientizare bruscă a solitudinii mele. Asta e un exemplu pe care mi-l amintesc acum, sau multele vise cu trenuri, stații și călătorii. Am mai observat că se întâmplă după ce revăd un film sau un serial din perioada respectivă, sau când mă uit la un film, chiar pentru prima oară, dar știu că e din acea perioadă, în special acum cîteva decade. Sau chiar cînd citesc o carte contemporană cu acea perioadă. Am să caut să văd și să citesc mai multe, nu doar cele apărute atunci, ci și a căror acțiune se petrece în acele timpuri, în acea epocă. Mi se reactivează o rețea de vise, în loc de doar amintiri. Dar nu cred că numai asta e. Poate însemna ceva mai mult. Deci. Ceva s-a întîmplat atunci și nu mi-am dat seama atunci și trebuie să mă gîndesc la asta? Nu cred că aș spune că erau vremuri mai fericite, sau nu-mi dau seama, poate doar că aveam perspective mai mari în față, deși aveam destule neliniști și chiar angoase. Mi-e greu să-mi dau seama dacă mă aflu într-o stare emoțională asemănătoare. Ar fi bine ca totul să fi fost doar un vis din care nu m-am trezit de atunci sau viața mea n-a fost chiar atît de rea încît să mă gîndesc la asta cu un fel de nostalgie? Nu am rămas fără vise noi, căci mai am cu duiumul dar evident că nu mi le mai amintesc nici pe acestea, poate nu sunt atît de relevante, deși sînt de date recente, unele chiar foarte recente.

Obsesii

Cred că marele pericol care ne paște este transformarea într-o societatea eminamente agrară, deci de a ne întoarce înapoi la sate, printre țărani, cu tot ceea ce implică asta, deci fără civilizație, fără cafenele, fără teatre, fără muzee, spații culturale, fără librării. Poate de asta îmi și cumpăr atîtea cărți în ultimul timp, ca să am un stoc suficient ca să trec printr-o eventuală glaciațiune a civilizației. Sau cel puțin așa îmi justific numărul mare de cărți pe care mi le-am procurat în ultimul timp. Dar pericolul chiar e real. E mai logic ca să necesite, ca într-un cataclism, doar acumularea de conserve de exemplu sau produse de imediată necesitate, lucruri pe care, conform legii, ești cam obligat să le ai în casă, altfel nu poți trage statul la răspundere. Sau ce-ar fi de exemplu dacă începînd cu o bună zi n-am mai avea Internet? Sau ar deveni excesiv de scump ori pur și simplu s-ar opri, sau centrele de date ar pierde informații? Atîtea lucruri care-au fost publicate exclusiv pe internet ar dispărea! Cunoștințele omenirii din ultimul timp, presa, o bună bucată din istoria recentă din care-ar rămîne doar ruinele. Ca să nu mai zic de amintiri personale, fotografii și clipuri de familie. Am ajuns prea dependenți de internet, mereu cu capul în Cloud. Acest pericol poate avea cauze aleatorii, de la defecțiuni tehnice, virusuri, pene de curent, mergînd pînă la războaie, pe care deocamdată le urmărim la știri, sau măcar o epidemie de prostie, cum ar fi psihoze colective, cum s-a dovedit că se poate întîmpla la diferite alegeri, o furie, o negare a tot ce înseamnă civilizație, din partea unei societăți necultivate, îndobidocite sau strivite de prea multe nevoi nesatisfăcute, ca la o revoluție, dar o revoluție a prostiei, a animalității, a instinctelor primare care vedem că primează prin mentalități anti-intelectualiste, pe care o vedem peste tot și care e încurajată la toate nivelurile, filme, sport, mentalitatea la locul de muncă, și face adepți. Tot prin Internet. Parcă prostia nu era atît de mare atunci cînd revistele (scrise de oameni, cu defecte ca tot ce e omenesc, dar ce a contat e că ideile circulau și ajungeau la alți oameni, care le citeau articolele, nu doar titlurile) chiar aveau ceva de spus și contau și oamenii citeau mai multe cărți în loc să se lase la voia imaginilor. Imagini care devin din ce în ce mai mult generate de AI, deci false. Suntem prinși între sămănătorism și futurism, două curente opuse dar la fel de toxice. Întotdeauna societatea a fost fragilă, să ne gîndim după al doilea Război Mondial, ce procent scăzut din Europa a fost cu adevărat liberă, și totuși a prevelat. Cum anume? Ăsta e un mister. Sau poate nu.

O suprasarcină a opțiunilor

Există o atît de mare varietate de produse pe piață în ziua de azi încît a cumpăra un lucru devine un proces atît de complicat! De la blugi la jucării sau laptop-uri. Mă gîndesc că acum mai bine de-o jumătate de secol, cînd țările din Europa, chiar și cele din spatele cortinei de fier, se aflau în plin boom economic, nu existau atît de multe lucruri, nici atîtea mărci, nici atîtea colecții și modele, iar oamenii aveau de fapt iluzia că trăiesc bine, însă în realitate poate se mulțumeau cu mai puțin și astfel nu simțeau lipsurile. În anii șaptezci însă cornul abundenței a început să dea pe afară iar societatea de consum a explodat. Au apărut crizele, mult urîții ani optzeci ai neoliberalismului, la care mă gîndesc fără niciun fel de nostalgie. Pe de altă parte, a avea varietate e un lucru pozitiv, deși asta-i face pe oameni clar mai nefericiți, chiar dacă a căuta un lucru ia atît timp. Dacă omenirea va ajunge la un stadiu în care nu va mai fi nevoie de bani (scenarii: vor lucra agenții IT cum anticipează nebunul de musk sau va exista o intervenție extraterestră, ca-n romanul SF Childhood's End), atunci cum s-ar asigura ca fiecare om să aibă ceea ce dorește? Nu-mi imaginez deloc. Un venit minim garantat da, e un concept interesant, dar diferit.

Căutam de ceva vreme un laptop. Un HP sau un Dell, altceva nu mă interesa. Am un Lenovo la servici și m-ar făcea să mă gîndesc la el, plus faptul că e o firmă chinezească, care deci îmi provoacă greață. Nu mi-am mai cumpărat un laptop de foarte mult timp, din 2011, și eram tot pe Windows 7, fiindcă nu se putea trece la 10, la care nu mai apăreau update-uri de mult timp, și la care în ultimii ani ventilatoarele vîjîiau destul de tare. Îmi amintesc că pe atunci erau mai ușor de găsit. Sau poate nu eram eu atît de exigent, pentru că atunci nici nu am luat unul prea grozav, mă intersa în primul rînd ca hard disk-ul să fie încăpător, asta în detrimentul portului ethernet gigabyte. Dar i-am făcut un upgrade de memorie. Acum mai bine de un an apăreau procesoarele Intel Arrow Lake în acealși timp cu Lunar Lake, avînd însă arhitecturi diferite. A durat mult pînă au ajuns să echipeze laptop-urile, parcă mai mult ca de obicei, sau poate așa percepeam eu, care căutam, pasiv, din cînd în cînd, dar cel puțin mă interesam. Iar la noi în Europa au ajuns tîrziu, iar în țară și mai tîrziu, prin vară, dar se vindeau atît de repede, că nu le vedeam niciodată în stoc. Primele apărute au fost cele de la Asus, nu știu de ce la marca asta au apărut mai repede, poate are legătură cu faptul că procesoarele se fabrică de TSMC. Dar nici nu cred că sunt testate ca lumea. Și pe măsură ce căutam mă stresam că nu găseam. Mă gîndeam uneori să iau orice, cu inflația asta și cu crizele economice, amenințările războiului și dictatura fascistă care bate la ușă și de care abia am scăpat la alegerile de anul trecut, voiam să fiu asigurat că am ceva și pentru vremuri de restriște. Christine Lagarde avertiza și la o posibilă criză a strîmtorilor (Taiwan, Yemen, Panama). Dar au trecut lunile și tot nu găseam în magazinele nostre online. Iar de pe site-ul producătorilor nu se poate comanda la noi. Se vindeau atît de bine în occident? Nici pînă azi nu am aflat răspunsul. Sau cererea era mică și se produceau puține, și din cauza crizelor chipurilor (nevoia de chipuri mai ales în centrele de date și cele de antrenare AI, care depășește producția, și care a dus la finalul anului la încă o scumpire a memoriilor RAM și de SSD, care se estimează că va continua anul acesta). Mai multe țări europene au anunțat că vor construi fabrici de chip-uri, oare se vor materializa? America lui Trump de asemenea. În fine. Dar întrebarea cea mare era ce model de laptop să-mi iau? Procesorul Lunar Lake e mai eficient energetic, silențios (lucru care este sine qua non pentru mine), are NPU cu 48 de tops, deci AI (deși Satya Nadella a spus că recunoaște că integrarea Copilot-ului e un "mess", ca orice tehnologie nouă), mai lent la aplicațiile single core, are memoria de frecvență mai mare, asta în general, integrată în procesor - dar Intel a afirmat că la generațiile viitoare nu vor mai face asta, din cauza costurilor ridicate, așa că poate nici nu se vor mai dezvolta drivere pentru Windows, placă video integrată mai rapidă. De altfel HP și Dell recomandă instalarea driverelor de pe site-ul lor, nu cele ale Windows-ului iar pe Reddit am văzut mulți care spuneau că e o diferență mare de viteză și eficiență. Deocamdată se poate fără Copilot, dar în viitor? Poate că în viitor va fi ca și cu televizoarele 3D care erau în mare vogă acum mai mulți ani, dar acum nimeni nu le mai caută. Dacă nu folosești NPU-ul decît la task-uri AI și nu le pui la treabă și pentru sarcini obișnuite la sistemului de operare. Se poate face oare asta? Iar Arrow Lake continuă arhitecturile precedente, e o iterație obișnuită, dar pe 3nm (care cică nu e de fapt chiar 3nm), o memorie upgradabilă, deși eu sper să nu fie nevoie, oricum căutam cu 32GB, nu mai puțin. Și hard-disk-ul de 1 TB, pt. că oricît de mare ar fi, parcă niciodată nu e de ajuns. Și nu mă intersează o placă video dedicată. Apoi laptop-urile din ziua de azi sînt atît de zgîrcite cu conectorii! MacBook-urile nu au nici un USB-A, iar conectorul Ethernet e din ce în ce mai rar găsibil, o rara avis. Păcat. Și nu se mai fac display-uri de 15.6" inci, iar 14" e parcă cam mic deși parcă te poți focusa mai bine pe un task, iar 16" e cam mare, nu cu mult, cu 1,016 cm, dar mai greu de purtat și din cameră în cameră și mai obositor pentru ochi, asta dacă nu luăm în cont și că poți vedea mai fonturile mai mari). Și cei de la Dell au modificat denumirile modelelor laptop-urilor. Nu mai exista XPS (dar vor fi reintroduse anul acesta cu noile Panther Lake) ci Dell Pro, Dell Pro Max, Dell Pro Plus și apoi am văzut Dell Pro Max Plus care e foarte derutant. Și am citit că toate sunt zgmotoate așa că m-am îndreptat către HP. A, am întrebat și pe ChatGPT și Gemini, desigur, dar mai mult m-a derutat. Eu îi ceream de exemplu un EliteBook cu 255H iar el îmi indica review-uri cu 255U, ori e o diferență. Iar review-urile sunt și ele unele generate cu AI. În rest nici nu există atît de multe review-uri de încredere. De cînd a ajuns Andrew Marc David ăsta un star pe YouTube? Notebookcheck pare ok, asta dacă chiar găsești exact configurația pe care-o cauți, altfel doar extrapolezi. Iar unele reviste pot fi plătite de producători să scrie recenzii pozitive, așa a fost întotdeauna. Pe Reddit pot fi review-uri de la autori ai companiilor concurente. Iar oamenii sunt atît de subiectivi! Gamerii sunt cei mai vocali pe forumuri, dar cum nu mă intersează jocurile, nu am încredere și oricum ei merg pe AMD în general. Nu am mai avut timp să mă interesez și de AMD, am văzut ca de cînd cu Ryzen-ul au crescut mult și iau o cotă mare de piață din ce în ce mai mare de la Intel și sunt și mai eficiente energetic și au mai mulți TOPS. Pînă la urmă mi-am luat un laptop, spătămâna trecută, un HP EliteBook și asta m-a răcorit, în sfîrșit, după atîta timp, parcă mintea mea e mai liberă.

La coadă la librărie

În Cărturești, aglomerație, la coadă la casă. În fața mea, un tînăr, înalt, solid, cu barbă neagră îngrijită, bine îmbrăcat, tot în negru și cu paltonul lung, părea solemn, posibil preot. I-a cerut librăresei o carte. Știu că ăsta e rolul unui librar, să ajute și să îndrume clientul, chiar dacă este la casă. Poate că n-o fi găsit pe cineva disponibil, se poate. Eu nu prea fac asta. Îmi place să hoinăresc printre rînduri și în plus știu să mă descurc foarte bine, mersi frumos, mă uit, așa le zic dacă mă întreabă cînd intru într-o librărie mai liberă, cum sunt mai toate librăriile independente, cele din afara centrelor comerciale. Observ imediat aranjamentul cărților, unde se află situate cele de literatură de exemplu, sau cărțile de young adult, sînt așezate lîngă fantasy, sau cele de artă, de istorie, de filozofie, literatură clasică universală sau generală sau română, sau cărți de timp liber, artă șamd. Ce-i așa greu? Dacă nu ești în stare să citești etichetele cu genurile de cărți, ce cauți acolo? Dar mă rog, alții nu știu, se simt pierduți. Unii nu au nici cea mai vagă idee nici ce să cumpere, ar dori ceva nedefinit, cred că au ei o nevoie interioară neexprimată, ceea ce e bine, că unii n-o au nici pe aia, dar ei nu cunosc pe nimeni, n-au auzit de nici un scriitor, de nici un titlu, decât de Pleșu că ăsta mai apare pe la televizor, cum e o colegă proastă de-a mea, chiar super-proastă, super-mega proastă, dar foarte bine văzută în firmă de manageri și asta doar din motive care țin de inversarea valorilor din țara noastră. Așa. Dar să revin. Și tipul ăsta i-a cerut librăresei o carte iar ea a căutat-o pe calculator, a găsit-o în stoc și a plecat de la casă să i-o aducă. Cale lungă, pentru că din fericire Cărtureștiul din Mall este destul de mare, nu chiar atât de mare ca Feltrinelli, dar oricum mare după standardele din țărișoara asta mare care se află pe ultimul loc în UE ca nr de cărți citite anual pe cap de locuitor. Ooh, mai bine mă puneam la altă casă, mi-am zis. Aglomerația la cumpărături îmi cauzează nervozitate, de fapt cui nu? În final tipa i-a adus-o. Era aia cu Fîrtații Karamazov de la Corint. Evident, mi-am spus, cititorii acestor lucruri nu prea se descurcă în librărie. Eu stăteam în mînă cu voluminosul volum cu coperță roșie, pe care scrie cu litere de-o șchioapă Secretul secretelor de Dan Brown, care nu e cine știe ce ca literatură, recunosc, dar n-am nicio jenă s-o citesc și chiar s-o recomand și chiar mă gîndesc că mai poate ascute puțintel mintea, poate nu i-ar strica solemnului cu Dostoievski să-și mai diversifice o țîră lecturile. Dacă o fi citind el ceva și nu s-a aflat în librărie doar așa, c-o fi auzit de undeva de pe niște site-uri mucegăite de cultură. Dar asta-i o părere strict personală. Și mai am una: de ce-aș citi eu un scriitor naționalist rusnac împuțit, și încă din ăla cu viziune mistico-mesianică, un admirator la autocrației țariste, un anti-occidental și care era în viața personală dependent de jocuri de noroc? Îmi amintește puțin de cineva, un alt dobitoc sinistru celebru care-o candidat la șefia statului. Deci nu mă interesează. Prefer un roman cu o structură, care te duce undeva, nu rătăcește printre elucubrații care frizează schizofrenia. De altfel anul trecut, înainte de  alegeri, am aruncat toate cărțile lui Dosto din biblioteca mea, așa cum mi-am aruncat toate cărțile lui Eliade. Inițial voiam să le duc în boxă, dar cică nu e voie să se țină lucruri inflamabile acolo. Deci direct cu ele la ghena ecologică cu cartelă. Astfel mi-am mai eliberat puțin spațiu, că nu stau bine deloc cu spațiul liber, le mai înghesui și-n dulapurile de haine, în cutii, că mă ceartă maică-mea cînd vine pe la mine și inevitabil își bagă nasul în lucrurile mele, cum îi place ei. Anul ăsta mi-am propus să-mi iau mult mai puține, oricum mai am vreo două sute necitite. A, și tot legat de cartea pe care mi-am cumpărat-o. După vreo două săptămîni am văzut-o în online, tot la Cărturești, versiunea cu autograf a lui Dan Brown, și deși îmi cumpărasem deja un exemplar, simțeam că trebuie s-o comand și pe asta. OK, sunt mai mult inițialele autorului, nu baș semnătura și este pe un sticker lipit în interior, am fost puțin dezamăgit la început, dar apoi mi-am zis că mă mulțumesc și cu atît, în fond ce șanse aș avea să-l prind eu pe autorul Codului lui Da Vinci și în plus de ce să fiu rău?