Angst berlinez

Nu prea înțeleg de ce nu m-am simțit în largul meu în călătoria pe care-am făcut-o la începutul acestei luni. De fapt sentimentele s-au succedat încă dinainte de plecare. La început mi-am zis că ar fi bine să mai plec și eu undeva, mai ales că tot anul trecut am cam stat acasă, și mi-ar face bine să mai evadez din cotidian, măcar mi se mai lărgește perspectiva asupra vieții. Plus că cine știe, cu criza asta a petrolului cînd voi mai avea ocazia. Sau dacă nu, mi-am zis, măcar să merg cu avionul, și mai ales cu trenurile, mai văd alți oameni, peisaje defilînd pe lîngă mine, și mai văd un oraș cultural european, Berlinul, iar apoi la întoarcere să mai petrec o noapte și o zi prin centrul München-ului. Apoi m-au apucat angoasele, regretele deciziei, cum mi s-a mai întîmplat de mai multe ori în trecut înainte de plecarea într-un loc nou. Iar după ce m-am întors, am fost extrem de bucuros că mă aflu acasă, iar după cîteva zile mi-am zis că parcă la urma urmei totuși experiența s-a meritat. Am să scriu luna viitoare toate amănuntele și impresiile călătoriei, așa cum mi le amintesc.

Cochetam cu ideea asta de a merge undeva încă de anul trecut, când mi-am și cumpărat un ghid turistic al orașului de la Rough Guides, pe care  însă doar l-am răsfoit puțin și apoi l-am pus undeva deoparte că am și uitat unde e. Cunoștințele mele erau mai mult din copilărie: Die Digedags, trenulețele Piko, Playmobil. Anul acesta însă m-am decis, poate influențat și de mediul de la servici ― unii colegi au plecat și ei într-un mini concediu în primăvara asta, unul în Egipt, altul în Danemarca. Ce mult contează mediul, totuși, și zic asta eu, care militez pentru independența de gîndire și nu-mi place să mă iau după oamenii de acolo, care sînt genul care nu citesc cărți. Așa că am început să mă pregătesc. Am citit trilogia Berlin de Jason Lutes, am văzut și un film pe streaming, Wunderschöner (2025). Iar anul trecut am citit cartea Katjei Hoyer, Dincolo de zid. Mi-am cumpărat o pereche de blugi, o cămașă, niște pantofi ușori (foarte greu să găsesc ceva pe placul meu, ca de obicei). Cît pe ce să-mi cumpăr și un bagaj nou, dar m-am răzgîndit, că nu mai intenționez să călătoresc prea curînd, dar cine știe. Mi-am rezervat online cazare la două hoteluri cu recenzii foarte bune, bilete de tren ICE la clasa întîi, și chiar mi-am luat un abonament de 72h la transportul în comun într-una din aplicațiile BVG pe care mi le-am instalat. M-am sfătuit și cu Chat GPT, care m-a încurajat și mi-a indicat perioada de timp în care ar fi mai bine să plec (la o săptămînă după ce-am plecat urma să aibă loc un eveniment aviatic, ILA Berlin Air Show iar prețurile la cazare, am verificat, erau mult mai mari). Mi-am listat la imprimantă cîteva hărți cu trasee din cartea lui Rick Steves, în care am mai mare încredere. Deci m-am dus destul de pregătit, aș zice.

Și totul a decurs cum trebuie, în teorie, ar fi păcat să spun altceva. Am ajuns la timp peste tot, fără întîrzieri. Doar că eu, așa cum scriam la început, nu m-am simțit în largul meu acolo. Poate c-am fost prea obosit, poate și după atîta lucru, deși hm, nu au fost evenimente prea stresante pe la servici, dar rutina te poate obosi și ea. Față de alți ani, pot spune că ultimele șase luni au fost destul de lejere, exceptînd desigur îngrijorările cauzate de știrile politice. Sau am vrut să văd prea multe într-un timp atît de scurt și am cam alergat încolo și încoace și n-am avut timp să aprofundez un anumit loc, sau am cam sub estimat mărimea orașului, sau faptul că arhitectura orașului nu prea m-a impresionat, cu excepția a două cartiere rezidențiale, Prenzlauer Berg și Charlottenburg. Iar istoria secolului XX, cu ideologiile sale îngrozitoare care încă proiectează o lungă umbră asupra contemporaneității, nu mă prea interesează. Dar am avut sentimentul că sînt cumva în plus, "ce caut eu în locul ăsta, printre oamenii aceștia grăbiți care merg cu metroul la serviciile lor, vorbind o limbă pe care nu o înțeleg deloc?". Sau serile cu lumea bună stînd la terasele însorite, atmosferă care se regăsește în majoritatea orașelor vest-europene, care mă fac să mă gîndesc cum ar fi fost viața mea dacă făceam și eu parte dintr-o astfel de societate. (Nu că n-aș putea, dar n-am cu cine). Mulți oameni eleganți, la costum, ieșind sau intrînd în diverse clădiri, lucru normal, fiind într-o capitală de stat. Grupurile de turiști, mai puține față de alte orașe, parcă în misiune de cunoaștere, concentrate la ce le spune ghidul. Și fetele, atît de drăguțe și finuțe. Cînd eram mai tânăr majoritatea fetelor de la noi arătau cumva înrăite, răutăcioase, vulgare, lipsite de gusturi - acum cele tinere sînt și ele drăguțe și îngrijite, se îmbracă mult mai drăguț (în afară de țărăncile din casele împuțite din suburbii) dar diferența de vîrstă e prea mare. Și mereu îmi era dor de casă, mă gândeam că poate mai bine aș fi stat acasă, măcar mă odihneam ca lumea, citind o carte sau două, doar mai am peste o sută de cărți în bibliotecă pe care chiar merită să le citesc, și aș fi ieșit mai în cîștig din punct de vedere spiritual, fără atîta trambalare, sau stînd la laptop-ul sau la televizorul conectat la Net la care mă uit pe YouTube cum călătoresc alții atît de fără griji, sau să mă uit la filme în streaming ori să ascult muzică la iPad. Dar cel mai mult și mai mult mi-era dor de Mama, dor accentuat și de sentimentul singurătății pe care-l resimțeam. Vorbeam cu ea pe WhatsApp de cîteva ori pe zi, mai ales serile, fiindcă ziua trebuia să mă întrerup cînd intram pe undeva, la metrou etc. Deși mai erau și alți oameni singuri, mai mulți ca-n Italia de exemplu. Asta în loc să merg pe străzi, să caut un loc unde să mănînc sau să urmăresc hărțile, mersul metroului și al autobuzelor, sau să caut toalete publice. Existențialismul german nu mai există, sau nu l-am perceput eu în Berlin, lumea părea destul de relaxată, și îmi părea că sînt singurul care nu se încadrează în peisaj.