Amintiri din 99 - 09

Amintirile sînt de fapt ... totul. Abia după ce trece suficient de mult timp începem să înțelegem ce-am trăit, iar nefericirile de atunci ne apar ca învăluite într-o aură mai blîndă și le acceptăm ca parte integrantă din noi. Nu credeam că mă voi gîndi cu nostalgie la deceniul trecut, dintre anii 1999 și 2009, credeam că vor fi mereu o perioadă destul de goală a vieții mele, așa cum se credea pînă nu demult și despre Evul Mediu. Lăsînd la o parte călătoriile la Paris, cele cu serviciul și mai apoi cu Mama, rămîne marea parte a timpului și întrebarea: eram mai fericit atunci? Nu știu, dar cu siguranță nu mă simțeam prea bine în pielea mea. Cum era viața în vremurile acelea?  Cîteva relații groaznice, cu cîteva fete, de la care și acum am coșmaruri și alte sechele. La servici nu mă simțeam adaptat, darămite împlinit. Colegi inculți - chiar zero cultură, prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, cu mentalitate de muncitori într-o fabrică, și extrem de materialiști. Cam absolut nimeni nu citea cărți. Nu puteam să mă împrietenesc cu ei - nici nu vroiam de fapt. Cei cîțiva, extrem de puțini, cu care am reușit sau început să creez o legătură, au plecat. Nici măcar cu fetele nu se putea comunica normal, erau cam la fel. Toți și toate aveau în cap doar apartamente, credite, mai apoi parcele și case. Eventual cîte-un all inclusive, ocazional. Am trecut și eu o perioadă prin ceva asemănător, cînd mi-am mobilat apartamentul - umblat prin magazine, luat gresie, comandat de la un magazin mobilă de calitate din Polonia, mașină de spălat, fier de călcat și tot tacîmul.

Parcă toată lumea se pregătea să emigreze, era ca o datorie, de la studenții din ultimii ani care considerau un pas obligatoriu după ce-ți luai licența, la șoferul de taxi cu care mergeam uneori la servici. Am lucrat la început într-o firmă care te plătea la negru, de fapt la gri, și care apoi s-a desființat și apoi o vreme am rămas cam pe drumuri. Apoi m-am angajat într-o companie mare în care n-am fost prea fericit. Modul de lucru într-o multinațională - abia apăruse termenul - cu întreruperi justificate ca să te mențină cică-n priză, să fii dinamic și să-ți taie orice gînduri. Mari ședințe anuale în care ne asigurau că afacerea merge ca pe roate și sîntem pe un drum bun, deși lucrurile nu stăteau chiar pe roze, dar nici rău. A urmat sperietura cu criza de la finele lui 2007. Proiecte stresante, deși nu chiar ca acum, cînd se cere să fii conectat tot timpul - lucrurile au involuat din punctul ăsta de vedere. Nu mergeam în concedii în străinătate, nu aveam curaj, trebuie să recunosc. Am fost într-o vară la Sinaia cu o prietenă, și asta m-a făcut să pun punct relației, deși am mai tărăgănat-o un timp, prea mult din păcate. Apoi am fost singur pe litoral, la Jupiter și cam atît, pînă la marea excursie cu Mama la Paris, prima dintr-o trilogie.

În rest colindam librăriile, și făceam lungi plimbări prin centrul istoric am orașului, profitînd de faptul că pe atunci lucram într-o zonă centrală. Zona Pieței Unirii nu era pietonală, nu apăruseră încă terasele pe lîngă care acum abia ai loc să treci, clădirile nu erau refăcute - nici acum nu sînt toate. De fapt abia atunci am început încetul cu încetul să observ frumusețea Pieței Unirii și a cartierului Cetate. Aveam un coleg care după ce s-a întors de la Paris a strîmbat din nas la vederea Timișoarei, și a plecat după doi ani, ca mai apoi, după vreo zece ani, să se întoarcă în vizită și să-mi spună că de peste tot unde-a fost în lume cel mai mult i-a plăcut aici, cluburile și barurile una lîngă alta. Îți trebuie timp să înțelegi un lucru, aici nu e ca la tehnologie, unde te prinzi cum merge și zici c-ai înțeles. A, o vreme am mers prin cluburi, nu doar în week-enduri, dar m-am oprit, n-am întîlnit oameni ca lumea nici acolo. Unde-s oare acum toți oamenii de atunci? Mi se pare ciudat că în fiecare zi trec prin oraș și văd mii și zeci de mii de oameni pe care apoi îi uit imediat. Sînt oare printre ei și cei pe care îi vedeam și acum zece, douăzeci de ani?

În prima parte a perioadei nu aveam smartphone, nici rețele de socializare, nu existau mall-uri și nici supermarket-uri, cumpăram din Ociko, același ca-n anii optzeci, iar centrele comerciale Kappa și Terra ne păreau de nivel occidental, deși erau pline de turcisme. Depărtatul Metro în care mergeam mai mult ca să-mi spăl privirea, făcîndu-mi planuri pentru cînd aș începe să am o viață de familie, să-mi iau chestii de mers în vacanțe de exemplu. Boom-ul economic în cei doi-trei ani care-au precedat intrarea în UE. Librăriile erau în număr mai mic ca acum și cu și mai puține cărți, toate foarte serioase, recomandate de intelectuali scorțoși la televizor, destul de prost traduse. M-am lăsat de tot de citit sf. Nu existau canale cu documentare la tv, lumea se uita la canalele generaliste cu filme proaste și seriale locale și mai proaste. Apoi a început să apară și net-ul accesibil, dc, torenți, forumuri. Țin mine și acum cînd mi-am luat primul celular. Sau primul laptop. Apoi am început să mă uit la filmele descărcate și pot susține că am văzut ceva, de la filme clasice la Nouvelle Vague, Wes Anderson și altele - am recuperat ceva aș zice, poate prea în viteză, dar ăsta se pare e destinul nostru, mereu trebuie să recuperăm civilizația occidentală. Am continuat treptat să descopăr scriitori noi și să continui să citesc în engleză pe cei pe care-i știam dar care n-au fost traduși.

O altă întebare care-mi vine deseori în minte este dacă lumea s-a mai civilizat față de anii aceia. Sau măcar dacă se poate vorbi de progres. Există destule modele bune, asta-i clar, televiziunea e cel mai simplu exemplu, la îndemîna oricui, și a inculților, dar tot prostul gust primează, ca pe Facebook, unde se iau așa zisele faze, decupate din context, și se postează. Plus știrile false, agențiile de știri intoxicante. În librării apar mai multe cărți accesibile, de la young adult la noutățile internaționale - cele care nu-s așa noi și peste care s-a sărit, nu s-au tradus la noi trebuie să ți le iei tot de undeva de pe net. Și totuși sînt nostalgic după acea perioadă, cînd eram mai tînăr și aveam un viitor larg în fața mea.

Nostalgii pop din anii 90

Există atîtea lucruri care par la prima vedere nesemnificative dar care ne influențează personalitatea, chiar ne ajută s-o dezvoltăm. Mă gîndesc la cultura pop, la filmele și serialele preferate pe care le-am urmărit de-a lungul timpului, la muzică, la diversele mode ale timpului. Îmi amintesc de exemplu cum ascultam la radio o emisiune pe la începutul anilor '90, Vineri noaptea în direct. Ah, muzică bună, moderatori de bun gust! Ce vremuri! Nu exista internet, dar totuși parcă ne bucuram mai mult cînd se difuza o melodie preferată, savuram, nu ca acum cînd găsești pe YouTube și derulezi imediat și n-ai răbdare s-o asculți pînă la capăt că treci la altă piesă. Și la Radio Timișoara erau dimineața emisiuni de cultură muzicală, dar nu mai știu numele lor. Apoi, în facultate, am început să mă uit la MTV - pe vremea aceea chiar însemna ceva, cu VJ-ii Ray Cokes, care mă distra de la pupitrul lui MTV's Most Wanted, Paul King și alții, am uitat cum îi cheamă. Și Top 20: era un eveniment! Videoclipurile celebre de atunci, pe vremea cînd reprezentau o artă aparte: REM Everybody Hurts, Losing My Religion, Shiny Happy People, Bruce Springsteen Streets of Philadelphia, Human Touch, Hungry Heart, George Michael Freedom, Beastie Boys Sabotage, Sinéad O'Connor Nothing Compares 2U, Alanis Morissette Hand in My Pocket, Sheryl Crow All I Wanna Do, If It Makes You Happy, Beck Loser, Chris Isaak Wicked Game, Pulp Common People, Disco 2000,  U2 One (mai multe versiuni), Hold Me Thrill Me, Stay (Faraway So Close), If God Will Send His Angels, Björk Big Time Sensuality, Joan Osborne What If God Was One of Us, Bon Jovi Keep the Faith, Blaze of Glory, The Cranberries Zombie, Hanson MMMbop, The Cure Friday I'm In Love, Massive Attack Unfinished Sympathy, Eagle-Eye Cherry Save Tonight, Natalie Imbruglia Torn, Bryan Adams (Everything I Do) I Do It For You, Roxette - Joyride, It Must Have Been Love, Madonna Vogue, Justify My Love, Take A Bow, Frozen, Nick Cave & Kylie Minogue Where The Wild Roses Grow, Chris Rea Looking For The Summer, The Cardigans My Favorite Game, Lovefool, Aqua Dr Jones, The Connells '74-'75, Enigma Return to Innocence, Aerosmith Crazy, Garbage Only Happy When It Rains, Stupid Girl, The Marvericks Dance The Night Away, Spin Doctors Two Princes, C+C Music Factory Things That Make You Go Hmmm, Des'ree Life, You Gotta Be, Daft Punk Around The World, Da Funk, Tom Petty Learning To Fly, William Orbit Water From A Vine Leaf, Robert Miles Children, The Chemical Brothers Let Forever Be, și multe altele. Multe spuneau o poveste și toate erau atît de de expresive, nu ca cele de acum. Și formații care din păcate azi nu mai există, melodiile care-mi vin deseori în cap și le fredonez. De fapt pt. mine perioada de aur a videoclipurilor e cea între 1984 și 1998, apoi nu știu ce s-a întîmplat (apariția mp3-urilor, Napster-ul, răspîndirea World Wide Web-ului, sau prea mult hip hop sau o criză creativă).

Îmi amintesc cum mă uitam la serialele polițiste de sîmbătă seara, Străzile din San Francisco, Moonlighting (Maddie și David), Midnight Caller, Colombo, Jake și grăsanul. Apariția companiilor de cablu, a Pro Tv-ului, cu căciulile cu sigla postului, ce nebunie, a venit cu rubrici sport extinse, talk show-uri ca Profesiunea mea cultura, cu Nicolae Manolescu, Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu, Seratele muzicale ale lui Iosif Sava (fără să fi devenit vreodată un fan al lor). Tot acolo am văzut serialele influente Northern Exposure (care e serialul meu favorit al tuturor timpurilor), Xena, Hercules, Dr Quinn, sit-com-urile: Mash, Taxi, Three's Company, Evening Shades, Cheers (da, unele din anii 70, 80 dar noi le-am descoperit abia după un deceniu sau chiar două), A treia planetă de la soare, Love Boat (de pe Tele 7abc), Mad About You, News Radio, Hélène et les Garçons, și multe altele. Altele, deși au avut succes, nu mi-au plăcut, ca Twin Peaks de exemplu, pe care nu l-am înțeles sau chiar Beverly Hills. Filmele reper (Basic Instinct, Total Recall, Forrest Gump, Jerry Maguire, It Could Happen To You - acesta din urmă l-am văzut la cinema, în cele trei-patru rînduri, nu mai multe, cînd am fost la un film în perioada facultății, poate și de asta mi l-am procurat și pe DVD și mă uit și acum cel puțin o dată pe an la el). Toate astea m-au influențat într-un fel, cred dacă le-aș revedea aș retrăi momentele din trecut, cînd, deși n-aș putea spune că eram mai fericit sau mai nefericit, aveam totuși perspective mai optimiste asupra viitorului meu.

O relație specială o am cu filmele franceze. Am văzut atîtea filme, din toate perioadele de fapt, încît aș putea afirma că mi-am format o imagine ca dintr-un puzzle a culturii pop a Franței. Însă nu le-am văzut atunci, ci în ultimii 15 ani (Les randonneurs e filmul meu preferat al tuturor timpurilor). Nu știu exact ce influență mai au filmele acela, eu sper că totuși mai au pentru că amintirea acelor actori carismatici pare vie, asta am observat de pe forumuri sau din presă. Îmi place foarte mult, atunci cînd mă uit la filmele din acei ani, să observ cîte un colț de stradă, sigla unui magazin, o cafenea, un restaurant, bar, să recunosc cîte o clădire, să mă uit la modă, la mașini, aeroporturi, la cum vorbeau oamenii la un telefon public. Și găsesc similitudini cu vremurile de la noi. Și simt ca și cum aș fi trăit și eu de fapt acolo, atunci.

Îmi imaginez un american care a trăit în ultimii cîțiva zeci de ani, patruzeci, șaizeci sau mai mult. La ce cultură a fost expus și în ce măsură! Nici nu mă mir că s-a mutat în suburbii, e copleșit. (acum însă oamenii reîncep să se mute în centru din nou, dar asta e altă poveste). Comics, muzică country, jocuri video, filme, cinema drive-in, The Tonight Show, concerte, hippy, perioada cînd NASA trimitea oameni pe Lună, criza petrolului din 73, apariția Sillicon Valley, walkman-urilor, videocasetelor, castelor audio, a CD-urilor. Cred că poate afirma că a trăit vremuri mai bune atunci.

Nostalgia e un sentiment foarte puternic. Nu e de neglijat, nici de disprețuit. Și ce dacă cred că în trecut era mai bine? Poate e adevărat, cine știe? Celor care spun că nu poți trăi uitîndu-te doar în trecut le reamintesc să se uite la perioada Renașterii, cînd au fost redescopriți clasicii antichității. Poate că acum trăim într-un fel de ev mediu și o soluție de a ieși e să revalorificăm trecutul. S-a trecut prea în viteză peste anii 90, și peisajul curent actual nu e prea divers, ca un teren care a fost cultivat îndelung și are nevoie de o perioadă de pauză ca să se refacă. Poate și noi avem nevoie de așa ceva după lupta asta continuă pe care o ducem cu răutatea umană, cu serviciul, care ne uzează. Cum anume - întorcîndu-ne în trecut, căutînd unele modele pe care le-am pierdut sau descoperind greșeli. Toate astea fac parte din inconștienul colectiv al unui popor, comunități, nu știu dacă e mai e cineva care să simtă la fel sau care să fi fost influențat de toate aceste lucruri. Zilele trecute am citit că The Big Bang Theory se va opri după sezonul 12, adică anul ăsta, și asta m-a întristat. Pentru că nici un serial n-a mai redemarat vreodată, odată încheiat, poate cu puține excepții și nu de lungă durată.

Acum nu știu dacă am fost influențat mai mult de ceea ce am trăit efectiv sau de ceea ce am trăit prin filme, seriale sau ascultînd muzică, sau în ce măsură. Laturi ale personalității mele sînt cu siguranță marcate de cultura pop. Poate și de asta e așa dificil să emigrezi - îți pierzi reperele și pînă să ți le găsești, să le decoperi, au trecut ani buni, pierzi poate decenii. Unii oameni sînt supuși unei singure culturi pop, mainstream, dominată de filmele americane și emisiunile tv din țara lor. Eu însă mă consider într-o mare măsură influențat și de cea franceză. Nu știu dacă mai există cineva care să rezoneze la asta.

București

Prima impresia datează de cînd am fost cu ai mei în prima jumătate a anilor optzeci, întorcîndu-ne de la mare, și-mi amintesc aglomerația de pe străzi și din magazine, bulevardele mari, late, care-mi păreau nemărginite și desigur vizitele plictisitoare la niște rude, sau cum am mîncat într-o autoservire la subsolul hotelului Intercontinental, apoi la un restaurant undeva, camera de hotel în care-am stat. Și cam atît. Bine, nici nu cred c-am stat două nopți, dar oricît mi-aș stoarce creierul nu-mi prea amintesc altceva concret. Parcă un bloc cu niște copaci, deși nu sînt sigur dacă nu cumva e o amintire falsă indusă de un film sau poate de un cîntec.

A doua oară a fost la în primul an al acestui secol și mileniu, în noiembrie, trimis de firmă la un training. Venisem după cîțiva ani de viață de șoarece, servici, acasă și atît, apoi rămas fără servici și dintr-o dată iată-mă într-o metropolă! Uau! Spații deschise, metrou, mall, hipermarket-uri, hotel a cărui cameră se deschidea cu card. Societate funcțională față de care orașul meu îmi părea cu cîteva decenii în urmă, chiar primitiv. Clădiri înalte, sedii de companii una după alta, înșirate de-a lungul cîte unui bulevard. Un coleg avea o prietenă care lucra acolo și ne-a plimbat cu mașina, în căutarea unui restaurant. Interesant să vezi, deși noapte, atîtea repere culturale, Ateneul, sediul ProTv-ului, al radioului național, sediul guvernului din Piața Victoriei, locuri pe care nu le știam localiza pe hartă, dar care mi se învălmășeau în cap. M-a impresionat cel mai mult multitudinea de buchiniști din Piața Universității, anticariatele de sub pasaj dar și de deasupra (nu știu dacă mai există acolo). Am fost cu încă trei colegi la un restaurant și-am mîncat și am băut toși vreo cinci sticle de vin și povestit și spus bancuri pînă aproape de miezul nopții. În altă seară am fost într-un cazinou și țin minte că la intrare ne-au pus să ne uităm în sus la o cameră video. Ce mai faună, figuri dubioase, ca-n filmele cu mafioți. Colegul meu a pierdut la ruletă, dar senzația de Las Vegas merită încercată măcar o dată dacă vrei să studiezi să devii un connoisseur al firii omenești.

A treia oară (nu mai știu dacă am mai scris despre asta pe blog) a fost după un an, într-o primăvară cînd am venit la Consulat pentru reînnoirea vizelor și apoi seara urma să luăm avionul spre Paris. După ce ne-am despus actele am mîncat la o braserie prin apropiere. Țin minte că era un grup pe oameni de vîrsta a doua care ascultau cu venerație pe un tip mai în vîrstă care povestea lucruri vesele la care ei izbucneau în rîs în cor, dar nu am tras cu urechea, ocupați cu ochiurile de ouă cu șuncă puse pe masă și cafeaua. Apoi ne-am plimbat încet pe Magheru, și prin zonele învecinate. Ce aglomerație în Piața Romană! Elevi ieșind de la școală, pensionari încruntați, figuri oacheșe cu trăsături turcești, grecești, cu chipuri scobite. Plin de terase. KFC-ul de asemenea plin. Emoția cu care privești o scenă de viață trecătoare știind că seara, dacă ai noroc cu viza aveai să pleci în Franța, și nu văd de ce n-ai avea, de vreme ce firma avea un om de încredere la Consulat, fiindcă i-am înmînat personal plicurile. N-aș compara Parisul cu Bucureștiul. Bucureștiul e încă în căutarea identității, Parisul e consacrat și unitar.

Ultima oară a fost peste înc-un an, la sfîrșit de noiembrie, început de decembrie. De data asta am luat-o sistematic, aveam experiența explorării Parisului. Am fost la o berărie celebră, acolo unde s-a filmat videoclipul Trăiască berea, în care lumea cînta dansa pe muzică de petrecere fără nici o grijă, de parcă nu eram în mijlocul săptămînii și de parcă ziua de mîine nu va mai exista. În altă seară, într-un restaurant (iarăși nu rețin numele său) cu fresce cu scene istorice pe pereți, în care un chelner mustăcios, cînd l-am întrebat ce are a dat din umeri că, deh, e Întîi Decembrie, să nu ne așteptăm la prea multe. Mai tîrziu, tot acolo, două femei îmbrăcat elegant dansau, de parcă erau două fantome. Plimbările noaptea prin Centrul Vechi și părăginit (era înainte de reînnoirile astea despre care-am auzit), pustiu, clădirea cec-ului ca o creatură marină monstruoasă. În altă seară La Pizza Hut cu alți colegi, suprins de amabilitatea chelnerilor, toți tineri, total diferit de prejudecățile noastre despre bucureșteni, privind pe strada aglomerată și extra-luminată. Sau cu taxiul spre hotel după o tură shopping cu doi colegi care aveau copii mici și mă gîndeam ce fain de ei. Parcă nu mai erau atîția anticari dar în schimb am văzut atîtea librării, ah! Cărtureștiul încă nici nu apăruse în Timișoara! În dimineața plecării, era într-o sîmbătă senină dar rece de decembrie, m-am sculat devreme și m-am plimbat de unul singur. Am luat-o spre Unirii, pe Brătianu, Bălcescu, Magheru, Piața Romană, Piața Victoriei. Și cîteva străzi lăturalnice, pitorești. Am străbătut toată Calea Victoriei, impregnîndu-mă de atmosfera istorică a locurilor.

De fapt la tot pasul dai de locuri cu nume rezonante pe care le auzisem de exemplu în reclame la radio, sau la televizor sau în filme ori de care citisem în cărți: Cinema Patria, Capșa, Calea Dorobanților, Calea Floreasca, Calea Victoriei, Pipera, Colentina, Drumul Taberei, Cotroceni, Magheru, Lipscani, Teatrul Național, Calea Moșilor, Cișmigiu, Kiseleff, Obor, Palatul Cantacuzino, Mîntuleasa, Sf. Iosif, Colțea, biserici și mănăstiri cu nume de domnitori, Dealul Mitropoliei, Piața Matache (chiar lîngă Gara de Nord), Berceni, Rahova, Amzei, Calea Griviței, Foișorul de Foc, Hanul lui Manuc, Sala Palatului și altele. Încă nu apăruseră cărțile Ioanei Pârvulescu, dar cum spuneam și înainte, fiind acolo, mintea mea automat umplea, colora locurile cu amintiri din alte timpuri, peisaje și oameni, filme și teatru și literatură. Și muzică! Într-un restaurant n-aveam cum să nu mă gîndesc la oameni de odinioară, care ascultau muzica lăutărească, la un șpriț, cu oameni cu mistața fină, îmbrăcați la costum și femei cu pălării. N-aveam cum să trec prin Piața Univeristății fără să mă gîndesc la Revoluție. Sau pe străduțele înguste fără să mă gîndesc la Eliade sau Camil Petrescu. Trecînd pe lîngă o cafenea sau într-o berărie la Caragiale. Și peste toate astea am adăugat înc-un strat, cel al amintirilor personale, din care, o mică parte doar, am încercat să o descriu mai sus.

Docktorații

Două lucruri m-au contrariat cel mai mult cînd am intrat la facultate, acum mulți-mulți ani: în primul rînd nivelul moral foarte scăzut al profilor și apoi atmosfera ca de congregație mai degrabă meșteșugărească decît academică din amfiteatre și sălile de seminarii. Imaginea mea vis-a-vis de un prof universitar era aceea de model, un cunoscător al tuturor secretelor domeniului, un om care s-a sacrificat ca să învețe pe rupte ca să ajungă acolo. Ok, poate așa o fi și fost, dar cred că sacrificiile i-au dezumanizat, i-au înrăit pînă la urmă. Oricum, nu mi-a trecut deloc prin minte c-aș putea ajunge vreodată să lucrez acolo, și, sincer, nici nu mi-aș fi dorit, la ce salarii mici erau pe vremea aia (pe atunci, în anii nouăzeci, eram cam materialist, și aveam idei de dreapta, chiar dacă nu prea știam clar ce-i aia). Țin minte că odată, prin anul doi, la un curs, un profesor (cel care era considerat un fel de părinte spiritual al secției) ne-a spus că va face tot posibilul să ne împiedice să intrăm la doctorat sau să facem cercetare, șamd. Ne-a zis cam așa: "dacă veți veni la mine, eu am să mă prefac ocupat și am să vă chem altă dată, cînd știu că n-am să fiu aici. Și tot așa, pînă am să vă descurajez și o să vă lăsați păgubași." Eram prea timid pe atunci ca să-i fi spus ce mi-a venit pe limbă, că rolul școlii nu e de a încuraja dezvoltarea individului, în nici un caz de a demoraliza, de a stinge în noi orice pasiune, orice licăire de cunoaștere? Dar mi-am zis, ei lasă, cui îi pasă ce zice ăsta? Nu vreau eu să iau job-ul nimănui, las' să-și aducă pe cine crede el. Îmi amintesc odată, în timp ce veneam spre casă, un coleg era nervos pe șeful de an care îi peria pe profi și drept urmare lua note mari. I-am zis că n-are rost să se enerveze, și el mi-a răspuns, "cum nu? îți dai seama că el va ajunge să lucreze aici și tu trebuie să-ți cauți cine știe pe unde?". L-am asigurat că n-am nici cea mai mică intenție de a lucra în Universitate și așa și era. Sincer. În fine, nu știu cum au fost aleși/propuși cei pentru burse în străinătate (s-au promovat ei înșiși? - nu i-am întrebat) la finalul facultății, dar din cei trimiși (au fost vreo patru), nici unul nu s-a mai întors. Toți au folosit oportunitatea de a ieși din țară ca pe-o trambulină de a ajunge "dincolo" (pe atunci nu te puteai duce în Occident fără viză). Mie unuia mi se părea, și mi se pare și acum, la distanță mare de timp, un lucru total nedemn, dar în fine, la cîte cazuri asemănătoare am văzut mai apoi în carieră, la cîți colegi de servici care-și pupau în ms-dos șefii ca să-i trimită în delegații de luni de zile în străinătate, cu diurne grase, și cînd se întorceau, își dădeau demisia zicînd că și-au găsit de lucru acolo, eh, ce să mai adaug?

Nu demult am fost la susținerea tezei de doctorat a unui coleg. Șeful comisiei era un tip de la București, un bătrînel anacronic, care arăta ca decupat din emisiunile științifice de prin anii cincizeci-șaizeci. Prăfuit, cu ochelarii ca Arthur C. Clarke, un om care parcă a trăit toată viața în mediul academic, nu ți l-ai fi imaginat în altă postură. Discursul lui de final suna cam așa: "Mă bucur să văd că și aici, în acest colț îndepărtat al țării, se face cercetare la un nivel de vîrf și că Timișoara este pusă la curent cu cele mai recente descoperiri în domeniul...", etc. Pfuaai! Măi, dacă nu era vorba de un coleg de-al meu de servici, nu știu ce-aș fi făcut, da' așa-mi venea atunci să sar pe geam, înțelegi ? (ușile erau închise, din ce-mi amintesc).

Discutam mai deunăzi cu un coleg care e-n ultimul an de doctorat. E mai mic ca mine și la o altă facultate, a și ținut cîteva ore ca asistent și mi-a povestit despre cam cum mai e acum în mediul universitar. În primul rînd, există bani. Ești plătit bine dacă ești la doctorat. Dacă nu-l iei însă, trebuie să returnezi toată suma pe toți anii. Și așa sînt unii care se înscriu doar să încaseze banii, nu fac nimic doi ani și apoi dispar. În rest poți participa la orice conferințe vrei în străinătate (și nu sînt deloc puține), Universitatea-ți decontează totul. Articolele pe care le scrii, cîteva pe an, oricum nu le citește nimeni, doar profesorul își trece numele ca și co-autor/coordonator. Mi-a mai zis că-n ultimii zece ani s-au produs doctori pe bandă rulantă și că e un lucru îndeobște acceptat că nivelul lor e foarte scăzut. (Aici nu mi-e clar de ce. Trebuia să vină rapid un schimb de generații? În fine.) Mi-a mai povestit și altele, nu vreau mai scriu acum, că s-a făcut tîrziu și mă duc să mă culc, dar concluzia e că este o delăsare și lehamite generalizată, cam ca peste tot în România de altfel.

Acum 12 ani

Lucram într-o firmă situată într-un apartament al unui bloc aflat lîngă COȘ (Casa Oamenilor de Știință), aproape de Parcul Rozelor. O zonă liniștită, cu destul de puține figuri dubioase pe stradă, cu multă verdeață, într-o atmosferă provincială, deși aproape de centru. Pe aceeași scară mai erau: un dentist, un avocat, o firmă de turism și încă una care nu am aflat cu ce se ocupa. Nimic nu indica numele firmei la care lucram, dar cui îi păsa din moment ce clienții erau în State și în plus, salariul era "gri" (adică o parte legal, minim pe economie, iar cealaltă (pînă la 350$) mi-o dădea în mînă economista cînd venea pe la sediu). Oricum altceva mai bun nu găsisem. 2001 a fost cel mai prost an pentru job-uri din toată cariera mea. Firma la care lucram înainte a dat chix în luna mai și apoi am stat pe tușă în vara aia vreo trei luni. E drept că refuzasem pe atunci să mă înregimentez într-una din cele două corporații multinaționale care dominau piața muncii pe atunci în oraș și încă mai credeam că pot sta deoparte de ele. Cînd m-am angajat bănuiam (sau speram) că voi avea o oarecare libertate de expresie, puțină creativitate și un orar mai flexibil. Eram în total cinci oameni (cu tot cu mine) în două camere plus o bucătărie, plus o cămară cu cărți de la care avea cheie doar șeful echipei. Fostul asociat al firmei își luase tălpășița, am aflat, cu cîteva luni în urmă, și-și luase cu el și echipamentele de calcul, calculatoarele, plus imprimanta, telefonul. Patroana era o o tipă plecată de aici peste Ocean și care voia să-și facă milionul de $ după care să se poată retrage din afacerile astea (asta am aflat-o de la o cunoștință). Jobul nu s-a dovedit atît de OK pe cît părea inițial. Patroana era o acritură care ne ținea pînă seara tîrziu (din cauza diferenței de fus orar) ca să-i dăm raportul pentru fiecare lucru mărunt în parte. Aveam Internet abia de o săptămînă, și ăla cu țîrîita, doar cîteva ore pe zi, căci se deconta fiecare minut, la fel ca și fiecare telefon pe care-l dădeai. Am avut o criză existențială, mă gîndeam: uite ce-am ajuns, lucrez într-un apartament (înainte lucram la o firmă de peste 50 de oameni, făcusem team-building, etc), cu doi colegi încă studenți, fără nici o alternativă de a pleca altundeva, pe scurt: perspectivele erau absolut nule. În pauze mergeam cu team-leader-ul la cîte-un restaurant mai ieftin la marginea orașului (la capătul căii Șagului). Oricum, pentru mine, care lucrasem doi ani și mai bine într-o zonă destul de izolată a orașului asta reprezenta o variație mai mult decît binevenită, dar cam asta era tot. Începeam să-mi revizuiesc convingerile privind multinaționalele. Prietena mea de atunci... Eh, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre 9/11. În camere (să le spun birouri?) se vorbea mult și nu doar despre servici. Site-urile de știri nu aveau conținut video și nici nu erau actualizate în timp real ca azi. Așa că atunci cînd unul din colegi a zis că a primit un telefon de la soră-sa cum că un avion a intrat în World Trade Center-ul din New York am tratat evenimentul întîi ca pe-un simplu zvon, apoi ca pe un lucru mărunt, încă una din nebuniile care se întîmplă în State. Cînd a fost vorba și de celălalte avioane, am zis că sigur ceva nu-i în regulă, ori e o exagerare pe-undeva ori o farsă. Cînd șefa a anunțat că e blocată într-un aeroport în Canada și că nu are acces la Net, mi-am zis ce bine că putem pleca acasă mai devreme să ne uităm la CNN. Pe drum priveam oamenii, care păreau că n-au nici o treabă. N-or fi aflat? Oare o fi adevărat? Îmi amintesc că și-n 22 decembrie 89 în tramvai oamenii aveau aceeași figură, te făceai să te întrebi dacă chiar știau ce se întîmplă sau nu vor să știe sau sînt împotrivă sau sînt pur și simplu idioți? Evident că acasă tv-ul mergea și m-am uitat cu Mama cum blocurile se prăbușeau, lumea se surpa, realitatea parcă se scufunda, ca și viața mea, care părea și ea un mare moloz. Poate și asta a contribuit și la schimbarea job-ului (oricum, afacerile au rămas blocate mai bine de-o săptămînă după aia). Și cred că și la renunțarea la a mai emigra. Cam asta a fost.

Unitate de habitare

Deși orașul înseamnă umanitate, comunicare, mai concret: locuri de socializare, străzi, alei, parcuri, etc. cred totuși că trebuie să fie destul de cool să locuiești într-un bloc în genul "unității de habitare" a lui Le Corbusier. În fond ce altceva reprezintă acest tip de imobil decît un ideal uman, o formă de utopie, iar declinul acestui tip de construcții, înseamnă de fapt declinul acestui concept, fie că acesta se numește socialism, ceva după care a suspinat Saramago? Toate încercările utopice sfîrșesc prost, ca Oscar Niemayer cu Brasilia, concepții pentru care omenirea nu este încă pregătită și poate nici nu va fi vreodată. Chiar și Jan Gehl este un oponent al acestui tip de construcții, iar ideile sale, pe care le-a aplicat la Copenhaga și nu numai acolo, le consider minunate. Dar pe de altă parte îmi place și acest concept implementat de Le Corbusier. Poate părea prea artificial, dar nu tot ce e uman e artificial, arta, poezia, muzica, doar să privești o panoramă a unui oraș și automat te gîndești că tot ce vezi, absolut tot, străzi, blocuri, infrastructură, este creat de om. Ne influențează arhitectura viața? Mai degrabă în sensul unui catalizator sau, de ce nu, unui inhibitor. În secolul nostru, cu Net-ul, cu din ce în ce mai mulți oameni care petrec din ce în ce mai mult în interior, hm, poate s-ar potrivi. Sau mie unuia cel puțin, recunosc că da. (De dezvoltat cîndva această idee.) M-am amuzat recent citind că doi scriitori francezi care locuiesc la Berlin au ales să lucreze într-un apartament din acestui bloc. Am văzut în Courbevoie două astfel de blocuri gigant, par că le merge bine. Pot spune că am trăit și eu într-un fel de "unitate de habitare", în copilărie, într-un bloc cu opt etaje și cinci scări, în care toată lumea se cunoștea, se bîrfea, lucru destul de firesc fiindcă toți s-au mutat cam deodată (alt lucru pe care eu nu l-am experimentat). Nu avea străzi și magazine și grădinițe înăuntru, dar toate erau în apropiere. Fiind copil, cam majoritatea timpului îl petreceam pe acolo, primprejur, îmi cunoșteam toți vecinii și toți mă știau pe mine. Da, asta e. Îmi caut copilăria. Utopia mea este în copilărie, în imaginea pe care o păstrez de atunci, în ceea ce consideram eu că este viața, văzută dintr-un fel de unitate de habitare.

Belgrad 90

Înapoi pe firul amintirilor, dar pe scurt, că n-am deloc timp acum. Am să încerc un memory dump, o basculare a amintirilor. Era în 1990, tot cam pe vremea asta, pe la mijlocul lui aprilie. Prima mea ieșire din țară. La Beograd. Eram cu Mama și colegii ei de la servici și ne duceam să vindem în piață 'la sîrbi'. Așteptarea autocarului dimineața devreme în față la Hotel Timișoara, ajuns la vamă, și deși am presărat acasă niște pămînt peste valiză, ca să ne ferească chipurile, dar vameșul a zis, vesel, că trebuie să plătesc 100 de "țrvenka", nasol, n-aveam absolut nici un ban, niște colegi ai lui Mama ne-au împrumutat, am văzut răsăritul soarelui, în fine am ajuns la Beograd, șoferul care ne-a dus într-o piață, ne feream de polițiști să nu plătim amendă, ne-am aranjat ce aveam: sticlărie, cristale, prosoape, un redresor, jena de a vinde, ceva tot am vîndut, dar am făcut cam puțin, de cam o sută de mărci parcă, asta pînă după-masă pe la trei-patru, apoi ne-am dus puțin prin oraș, buticuri pline unde găseam ciocolată, portocale, blugi, am văzut primele clădiri de oțel și sticlă din viața mea, țin minte că totul parcă era/părea parfumat, de orașul avea un aer atît de occidental, ca de revistă străină, așteptat în autocar, oarecum nemulțumiți totuși că banii se fac greu, colecta pentru șoferul autocarului (cu mutra comunistă), oboseala, apoi drumul înapoi, seara, oprit la un magazin de pe autostradă, cumpăraturi, un meci la radio (echipa lui Lucescu eliminată în semifinalele unei cupe europene), și nu mai știu cînd am ajuns acasă.