Final sau început de an

Am impresia că mă aflu la finele unui an, cînd de fapt nici nu am intrat încă în Octombrie. Cînd eram student, aveam impresia că mă aflu la început de an, ceea ce era și firesc. Nu cred că starea de acum e doar din cauza oboselii. Doar anul ăsta am fost în plecat în concediu o săptămînă în primăvară și două în vară, de fiecare dată în străinătate, ceea ce în facultate nu numai că nu-mi permiteam, dar nici nu-mi trecea prin minte c-aș putea face. De fapt toate vacanțele mele din timpul studenției le-am petrecut acasă. Citeam, ascultam muzică, mă uitam la televizor, mă mai plimbam prin oraș prin puținele librării și prin anticariat, unde nu prea găseam mare lucru, și mai făceam mici chestii la calculator. Mai aveam o prietenă, sau credeam că mi-e prietenă, dar care mă înșela, cred, și considera asta firesc, așa cum toată lumea consideră firesc ca în facultate să-ți faci cît mai mult de cap, nu și eu, așa că n-am mai putut continua. În fine, poate și vina mea, fiind prea aerian. Joburi nu se găseau. Astea au început să apară mai încolo, cînd economia a început să mai crească. Mă gîndesc uneori că m-am născut prea devreme, și nu doar eu, toată generația mea ar mai fi putut aștepta vreo 10-15 ani, cel puțin, pentru a se naște. N-ar mai fi suferit lipsurile și conflictul între generații de pe piața muncii și am mai fi beneficiat mai repede de apariția și accesibilitatea pc-urilor, de editurile apărute, poate și de burse în străinătate, care atunci se acordau exclusiv pe pile. Astea nu sînt lucruri pe care să le spun cu voce tare. În societatea în care trăim sînt considerate slăbiciuni și lumea te etichetează imediat și te calcă în picioare. Sînt acestea totuși vremuri mai bune de trăit? Mă întreb adesea dacă oamenii sînt mai civilizați acum decît erau pe atunci. Avînd în vedere că există atîtea modele, pe care le vezi în librării, la tv, pe internet, ai zice că da. Totuși lipsa de acces la cultură de mai bine de jumătate de secol, adică îndobidocirea populației, își arată și acum colții. Mulți dintre tinerii și copiii de azi, majoritatea de fapt, sînt tot produsul inculturii părinților lor, țărani la prima sau a doua generație, care bineînțeles n-au știut nici ei la rîndul lor să-i educe. Atunci cînd politicienii ne-au spus în campanii că nu vom mai avea generații de sacrificiu, am crezut că se referă la noi, dar nu, imediat au revenit și au precizat că o generație ține de fapt 25 de ani. Cred că de asta nu mai am încredere în ei. Societatea e ca o grădină, dacă n-o îngrijești cîțiva ani se transformă repede, foarte repede, în bălării. Dacă nu mai investești în educație, blochezi accesul la informație și cultivi materialismul, cum s-a făcut și-n anii '90, și cum se face și acum, aici se ajunge. Îmi pare că lumea s-a divizat. Unii se civilizează, alții se sălbăticesc. Alții stau la mijloc, ceea ce n-am încredere că înseamnă civilizație, poți aluneca ușor într-o parte, probabil pe partea greșită, atrași de gravitație, de majoritate. În fine. Divaghez prea mult. Mă uit la studenții care sosesc în oraș zilele astea, cu părinții, cu trolerele (care pe vremea mea nici nu existau), de la gara aia de nord, dubioasă, plină de aurolaci și hoți și țărănoi, iau autobuzul sau tramvaiul și se duc să studieze într-un loc mai civilizat, mi-i imaginez umplînd amfiteatrele și sălile de seminarii, băncile din parcuri și cafenelele, cu ochii în edițiile de clasici de la Penguin și Oxford, sau cel puțin așa-mi place să cred, unii energici, alții temători, dar toți radiază - acesta e cuvîntul, radiază și parcă îmi dau și mie un imbold să citesc, să lucrez, să nu consider că după concediu gata, anul s-a terminat, ci că e într-un fel ca un început de capitol, firesc.

Docktorații

Două lucruri m-au contrariat cel mai mult cînd am intrat la facultate, acum mulți-mulți ani: în primul rînd nivelul moral foarte scăzut al profilor și apoi atmosfera ca de congregație mai degrabă meșteșugărească decît academică din amfiteatre și sălile de seminarii. Imaginea mea vis-a-vis de un prof universitar era aceea de model, un cunoscător al tuturor secretelor domeniului, un om care s-a sacrificat ca să învețe pe rupte ca să ajungă acolo. Ok, poate așa o fi și fost, dar cred că sacrificiile i-au dezumanizat, i-au înrăit pînă la urmă. Oricum, nu mi-a trecut deloc prin minte c-aș putea ajunge vreodată să lucrez acolo, și, sincer, nici nu mi-aș fi dorit, la ce salarii mici erau pe vremea aia (pe atunci, în anii nouăzeci, eram cam materialist, și aveam idei de dreapta, chiar dacă nu prea știam clar ce-i aia). Țin minte că odată, prin anul doi, la un curs, un profesor (cel care era considerat un fel de părinte spiritual al secției) ne-a spus că va face tot posibilul să ne împiedice să intrăm la doctorat sau să facem cercetare, șamd. Ne-a zis cam așa: "dacă veți veni la mine, eu am să mă prefac ocupat și am să vă chem altă dată, cînd știu că n-am să fiu aici. Și tot așa, pînă am să vă descurajez și o să vă lăsați păgubași." Eram prea timid pe atunci ca să-i fi spus ce mi-a venit pe limbă, că rolul școlii nu e de a încuraja dezvoltarea individului, în nici un caz de a demoraliza, de a stinge în noi orice pasiune, orice licăire de cunoaștere? Dar mi-am zis, ei lasă, cui îi pasă ce zice ăsta? Nu vreau eu să iau job-ul nimănui, las' să-și aducă pe cine crede el. Îmi amintesc odată, în timp ce veneam spre casă, un coleg era nervos pe șeful de an care îi peria pe profi și drept urmare lua note mari. I-am zis că n-are rost să se enerveze, și el mi-a răspuns, "cum nu? îți dai seama că el va ajunge să lucreze aici și tu trebuie să-ți cauți cine știe pe unde?". L-am asigurat că n-am nici cea mai mică intenție de a lucra în Universitate și așa și era. Sincer. În fine, nu știu cum au fost aleși/propuși cei pentru burse în străinătate (s-au promovat ei înșiși? - nu i-am întrebat) la finalul facultății, dar din cei trimiși (au fost vreo patru), nici unul nu s-a mai întors. Toți au folosit oportunitatea de a ieși din țară ca pe-o trambulină de a ajunge "dincolo" (pe atunci nu te puteai duce în Occident fără viză). Mie unuia mi se părea, și mi se pare și acum, la distanță mare de timp, un lucru total nedemn, dar în fine, la cîte cazuri asemănătoare am văzut mai apoi în carieră, la cîți colegi de servici care-și pupau în ms-dos șefii ca să-i trimită în delegații de luni de zile în străinătate, cu diurne grase, și cînd se întorceau, își dădeau demisia zicînd că și-au găsit de lucru acolo, eh, ce să mai adaug?

Nu demult am fost la susținerea tezei de doctorat a unui coleg. Șeful comisiei era un tip de la București, un bătrînel anacronic, care arăta ca decupat din emisiunile științifice de prin anii cincizeci-șaizeci. Prăfuit, cu ochelarii ca Arthur C. Clarke, un om care parcă a trăit toată viața în mediul academic, nu ți l-ai fi imaginat în altă postură. Discursul lui de final suna cam așa: "Mă bucur să văd că și aici, în acest colț îndepărtat al țării, se face cercetare la un nivel de vîrf și că Timișoara este pusă la curent cu cele mai recente descoperiri în domeniul...", etc. Pfuaai! Măi, dacă nu era vorba de un coleg de-al meu de servici, nu știu ce-aș fi făcut, da' așa-mi venea atunci să sar pe geam, înțelegi ? (ușile erau închise, din ce-mi amintesc).

Discutam mai deunăzi cu un coleg care e-n ultimul an de doctorat. E mai mic ca mine și la o altă facultate, a și ținut cîteva ore ca asistent și mi-a povestit despre cam cum mai e acum în mediul universitar. În primul rînd, există bani. Ești plătit bine dacă ești la doctorat. Dacă nu-l iei însă, trebuie să returnezi toată suma pe toți anii. Și așa sînt unii care se înscriu doar să încaseze banii, nu fac nimic doi ani și apoi dispar. În rest poți participa la orice conferințe vrei în străinătate (și nu sînt deloc puține), Universitatea-ți decontează totul. Articolele pe care le scrii, cîteva pe an, oricum nu le citește nimeni, doar profesorul își trece numele ca și co-autor/coordonator. Mi-a mai zis că-n ultimii zece ani s-au produs doctori pe bandă rulantă și că e un lucru îndeobște acceptat că nivelul lor e foarte scăzut. (Aici nu mi-e clar de ce. Trebuia să vină rapid un schimb de generații? În fine.) Mi-a mai povestit și altele, nu vreau mai scriu acum, că s-a făcut tîrziu și mă duc să mă culc, dar concluzia e că este o delăsare și lehamite generalizată, cam ca peste tot în România de altfel.