Lay in state

M-au impresionat funerariile reginei Elisabeta a II-a. Ca și cele ale Prințului Filip de anul trecut. M-am uitat la acel "lay in state" (expresie pe care nu știu să o traduc), timp de patru zile, de la Westminster Abbey, transmis în direct de BBC News atît la televizor cît și prin cîteva canale de YouTube. Au fost un sfert de milion de oameni care au stat la o coadă lungă de cîțiva km, uneori chiar și 24 de ore, ca să-i aducă un ultim omagiu de cîteva secunde. Și apoi la procesiunile care-au urmat, cortegiul și slujba, iar momentul de maximă emoție pentru mine a fost acea lamentație a cimpoierului.

Regina a trăit 96 de ani. Aproape un secol. Dacă fiecare rege sau regină ar fi tot trăit tot cam pe-atît, ar fi fost doar 10 monarhi de la cucerirea normandă. Dar dacă viața unui om ar fi în medie cam tot pe-atît? Dacă ne gîndim la perioada de acum cîteva sute de ani, ne pare atît de îndepărtată, străină, pare că nu ne leagă nimic de ea, și totuși ne-ar fi putut despărți doar cîteva generații. A, strămoșii mei din secolul XIV, uite niște portrete de-ale lor! Istoria pare că s-a accelerat doar de la finele secolului al XIX-lea, însă de fapt tot timpul s-au întîmplat atît de multe. Nimeni n-a stat liniștit niciunde. Istoria e plină, densă. Nu doar bătălii, așa cum ne învață manualele, dar și viața oamenilor, care pare comprehensibilă dacă ar trăi mult, dacă ai avea mai mult timp să-i studiezi. Ciudat lucru, timpul ăsta.

O regină sau un rege e un model pentru toți cetățenii regatului. De la un model de moralitate, pînă la un exemplu de ținută, de gusturi, de modă, de fapt nu de modă, fiindcă aceasta e trecătoare, ci de reamintirea valorilor clasice, eterne. Cei cu opțiuni politice liberale, sau de stînga, nici nu vor să audă de monarhie. Dar ei sînt atei. Poate de asta stîngismul a cauzat atîtea atrocități, din 1917 și pînă acum, fiindcă umbra a ceea ce a urmat e încă lungă. Ori un monarh e modul în care Dumnezeu ne spune că e inutil să fim necredincioși, că nu doar datorită conștiinciozității și muncii se ajunge sus, fiindcă el oricum pune deasupra pe cine vrea, însă după criterii frumoase. Și dacă ne uităm la monarhiile din Europa, aș zice că aș urma mai degrabă un acest model decît așa zisele modele de președinți și premieri, aproape toți foarte greu de respectat, iar cei care-s mai de treabă nu-s chiar exemple de pus de calapod, ci doar niște oameni banali. Oamenii ar fi mult mai respectuoși dacă ar avea modele în viață.

Un lucru cu care nu se împacă francofilia și italofilia mea este desconsiderația acestor țări față de monarhie, încrederea lor în așa-zisele valori republicane. Poți avea și libertate și egalitate și fraternitate , de ce nu, iar deasupra o regină ca Elisabeta a II-a sau un rege ca Charles al III-lea, avînd și o funcție religioasă. Mereu s-au creat republici, în Franța s-a ajuns a cincea, poate nu va fi ultima, ca diversele dinastii, iar în Italia n-a prins niciodată, nici de pe vremea regilor Romei sau a împăraților romani, de amintirea cărora n-au scăpat. Fără modele e mai mult haos, poate din cauza asta din pdv cultural și științific UK a  avut mai multe mari individualități, scriitori, oameni de știință, și astfel au creat mai multe.

Nu cred că un rege sau o regină a Regatului Unit ar trebui să-și ceară vreodată scuze pentru colonialism, fiindcă acesta a avut un foarte clar rol civilizator. De fapt toate statele din fostele colonii ar arăta mai bine dacă nu și-ar fi declarat independența. India ar fi arătat mult mai bine, în mod clar, și poate n-ar mai fi existat atîția sălbatici, fiindcă acum este o țară de semi-sălbatici. Poate și Statele Unite, deși ele sînt acum mai mult decît prietene cu UK și acolo s-a vrut un model economic mai liberal și atît. Și Irlanda, deși acolo e vorba și de religie și aici poate s-a greșit după moartea reginei Anne în 1714 că nu au vrut să pună regi care-au avut legătură cu catolicismul. De fapt mai cred și că Anglia ar fi arătat și mai bine dacă ar fi rămas catolică, dar e mult mai bine sa fie protestanți decît atei, cum sînt majoritatea francezilor de azi, care-s prea toleranți și prea liberali și uite că sînt amenințați așa zisa religie a arăbeților, care-i cu mult mai rea ca ateismul. Protestantismul și catolicismul ar trebui să se apropie, să învețe unii de la alții, poate chiar să se unească, de ce nu?

Final sau început de an

Am impresia că mă aflu la finele unui an, cînd de fapt nici nu am intrat încă în Octombrie. Cînd eram student, aveam impresia că mă aflu la început de an, ceea ce era și firesc. Nu cred că starea de acum e doar din cauza oboselii. Doar anul ăsta am fost în plecat în concediu o săptămînă în primăvară și două în vară, de fiecare dată în străinătate, ceea ce în facultate nu numai că nu-mi permiteam, dar nici nu-mi trecea prin minte c-aș putea face. De fapt toate vacanțele mele din timpul studenției le-am petrecut acasă. Citeam, ascultam muzică, mă uitam la televizor, mă mai plimbam prin oraș prin puținele librării și prin anticariat, unde nu prea găseam mare lucru, și mai făceam mici chestii la calculator. Mai aveam o prietenă, sau credeam că mi-e prietenă, dar care mă înșela, cred, și considera asta firesc, așa cum toată lumea consideră firesc ca în facultate să-ți faci cît mai mult de cap, nu și eu, așa că n-am mai putut continua. În fine, poate și vina mea, fiind prea aerian. Joburi nu se găseau. Astea au început să apară mai încolo, cînd economia a început să mai crească. Mă gîndesc uneori că m-am născut prea devreme, și nu doar eu, toată generația mea ar mai fi putut aștepta vreo 10-15 ani, cel puțin, pentru a se naște. N-ar mai fi suferit lipsurile și conflictul între generații de pe piața muncii și am mai fi beneficiat mai repede de apariția și accesibilitatea pc-urilor, de editurile apărute, poate și de burse în străinătate, care atunci se acordau exclusiv pe pile. Astea nu sînt lucruri pe care să le spun cu voce tare. În societatea în care trăim sînt considerate slăbiciuni și lumea te etichetează imediat și te calcă în picioare. Sînt acestea totuși vremuri mai bune de trăit? Mă întreb adesea dacă oamenii sînt mai civilizați acum decît erau pe atunci. Avînd în vedere că există atîtea modele, pe care le vezi în librării, la tv, pe internet, ai zice că da. Totuși lipsa de acces la cultură de mai bine de jumătate de secol, adică îndobidocirea populației, își arată și acum colții. Mulți dintre tinerii și copiii de azi, majoritatea de fapt, sînt tot produsul inculturii părinților lor, țărani la prima sau a doua generație, care bineînțeles n-au știut nici ei la rîndul lor să-i educe. Atunci cînd politicienii ne-au spus în campanii că nu vom mai avea generații de sacrificiu, am crezut că se referă la noi, dar nu, imediat au revenit și au precizat că o generație ține de fapt 25 de ani. Cred că de asta nu mai am încredere în ei. Societatea e ca o grădină, dacă n-o îngrijești cîțiva ani se transformă repede, foarte repede, în bălării. Dacă nu mai investești în educație, blochezi accesul la informație și cultivi materialismul, cum s-a făcut și-n anii '90, și cum se face și acum, aici se ajunge. Îmi pare că lumea s-a divizat. Unii se civilizează, alții se sălbăticesc. Alții stau la mijloc, ceea ce n-am încredere că înseamnă civilizație, poți aluneca ușor într-o parte, probabil pe partea greșită, atrași de gravitație, de majoritate. În fine. Divaghez prea mult. Mă uit la studenții care sosesc în oraș zilele astea, cu părinții, cu trolerele (care pe vremea mea nici nu existau), de la gara aia de nord, dubioasă, plină de aurolaci și hoți și țărănoi, iau autobuzul sau tramvaiul și se duc să studieze într-un loc mai civilizat, mi-i imaginez umplînd amfiteatrele și sălile de seminarii, băncile din parcuri și cafenelele, cu ochii în edițiile de clasici de la Penguin și Oxford, sau cel puțin așa-mi place să cred, unii energici, alții temători, dar toți radiază - acesta e cuvîntul, radiază și parcă îmi dau și mie un imbold să citesc, să lucrez, să nu consider că după concediu gata, anul s-a terminat, ci că e într-un fel ca un început de capitol, firesc.

Neschimbare

Timpul. Amintirile îmi par atît de apropiate încît mă aștept, în fiecare dimineață cînd mă trezesc, să fiu de fapt în trecut, în copilărie sau adolescență sau la facultate sau chiar în primii ani de după și să-mi spun: mai am destul timp, sînt încă la început, încă nu știu nimic dar le voi afla eu pe parcurs, numai să mă mai dumiresc puțin ce e cu viața asta. Și acum îmi zic cam la fel deși situația s-a schimbat în unele părți și n-aș spune c-am învățat prea multe. De ce ne e dor de trecut? De ce sîntem nostalgici după un trecut pe care la vremea respectivă l-am considerat departe de fericire? Nu e normal ca timpul să treacă și nici ca oamenii să îmbătrînească. De asta nici nu cred în progresele umanității nici în cele al sufletului uman, și poate de asta citim filozofie clasică de exemplu, la fel de actuală după atîta timp.

Au existat mereu momente cînd timpul parcă trece prea încet, cum era la școală cînd era un curs plictisitor sau acum cînd ești la servici și abia aștepți să se facă ora plecării ca să te întîlnești cu prietena ta de exemplu. Nu e bine să-și dorești ca timpul să treacă mai repede, fiindcă în felul ăsta accelerzi percepția timpului, îi imprimi o inerție și pe urmă vor veni și unele situații cînd ți se pare că fuge cînd de fapt tot ce vrei mai mult e să rămînă acolo, ancorat lîngă tine, neschimbat.

De altfel eu nu cred că m-am schimbat față de cum eram în ultimul an de liceu. Am aceleași gusturi, ascult aceeași muzică, chiar dacă am mai descoperit formații diferite, sînt în același filon, și la fel și în privința filmelor și cărților. Ce-am învățat eu efectiv de la viață? Să fiu mai defensiv pentru că oamenii sînt răi și vor să te doboare. Asta pot spune că mi-a fost marea experiență a vieții. Pentru că m-am lovit de asta la tot pasul. Nu spun că ăsta e un lucru bun, mai degrabă din contră. Mă uzează, îmi taie avîntul uneori. Însă e suficient să întîlnești odată un om virtuos, și am întîlnit cîțiva, cu unii, foarte puțini, chiar sînt coleg de servici, ca toată teoria ce-am învățat-o să cadă. Și mai cred că îi poți găsi oriunde în lumea asta, nu cred în teoriile geografice că în anumite zone ale unei țări/continent oamenii sînt mai buni iar în altele nu. Sînt doar mai informați și mai puțin informați, sau în fine, dezinformați, dar sufletul rămîne constant. Ideea (și partea cea mai grea) de altfel este cum anume să-ți păstrezi umanitatea și optimismul în privința altora și să nu lași negativismul să primeze și să-ți urmezi  idealurile, lucru care, trebuie să recunosc aici, în cazul meu nu s-a întîmplat de altfel.

Pelerinaj

Era o după-amiază călduroasă de sfîrșit de iulie. Mă aflam în ultima zi în Bologna și mă tot gîndisem în zilele precedente dacă să merg la Santuario di San Luca sau la San Michele in Bosco. Prima îmi părea a avea un aer mai sacru, e situat mai la distanță iar a doua opțiune oferea o panoramă asupra orașului și se află mai aproape. De asta îmi pare rău că n-am stat măcar o zi mai mult, să le pot vedea pe amîndouă, și în plus să mai intru și în alte cîteva muzee. Pînă la urmă am ales să merg la Santuario di Madonna di San Luca, pe sub celebrele arcade care dau orașului un farmec aparte de care nu mă mai săturam. Nu știam cît timp am să fac pînă acolo și-napoi și nici dacă e safe sau nu pentru un călător singur.

Am plecat de la hotel, care se afla în preajma Gării, am luat-o pe lunga Via dell'Indiependeza, mergînd relaxat, nici repede dar nici prea lent, ca să-mi drămuiesc puterile dar și ca să fiu sigur că mă întorc din pustie înainte de apusul soarelui. Am trecut pe lîngă sutele de magazine și fa(s)t food-uri fără nici cea mai vagă intenție de a intra, ca-n dățile precedente, sau de a mă holba cu interes la vitrine, deși nu am găsit niciodată ceva ce m-ar fi atras, am trecut printre tinerii și tinerele care, după cum remarcam și altă dată, reprezentau majoritatea populației, și care mă făceau să mă gîndesc la anii studenției, într-un fel mă gîndesc că toată viața e o prelungire studenției, nu ieșim parcă niciodată din Alma Mater, dar nu una rigidă, ca cea din Timișoara din ultimul deceniu al secolului trecut, ci una, cel puțin așa îmi plăcea să-mi închipui, cu adevărat liberală. Așa că mă simțeam iarăși parcă tînăr, dar alt fel decît am trăit atunci, luînd-o pe alt drum, trăind o nouă viață. Mai aveam un litru de apă în rucsac, mi-am zis că-mi va ajunge, așa că n-am oprit nici pentru alimentare. Am trecut și de Piazza Maggiore, fără să simt nevoia să mă opresc să aleg un unghi pentru a poza (ei bine, poate c-am făcut vreo două poze, fără să mă gîndesc prea mult). Apoi, pe nesimțite parcă, străzile devin mai puțin aglomerate, pustii chiar, și capătă un aer provincial. Clădirile de culoare roșiatică, mîzgălite din păcate cu graffitti, magazine alimentare în care vezi oameni ce par localnici, cîte o casnică sau familii cu copii, pe lîngă mici restaurante, trattoria și cafenele fără fițe, și cu toate astea aerul de medieval, de Italia, se păstrează, în nici un caz nu mă închipuiam ca fiind oriunde altundeva dar în același timp mă simțeam familiar cu toate astea, poate și după atîtea călătorii prin regiune. Am mers tot timpul pe sub arcade, care nu s-au întrerupt nici o clipă, așa că măcare aveau umbră, dar gps-ul meu de pe celular nu mă putea poziționa, așa că trebuia să ies din cînd în cînd de sub ele, ca să verific drumul. Din cînd în cînd treceau pe lîngă mine cîte un autobuz și mă întrebam dacă nu era poate mai bine să fi luat unul, cine știe cînd voi ajunge, dar în același timp îmi ziceam că e totuși un pelerinaj și e bine să-l fac pe jos. Cînd am văzut în față Porta Saragoza, am răsuflat un pic ușurat, de parcă o primă etapă a trecut, dar apoi cînd m-am uitat pe hartă în ansamblu, am văzut că nici nu mă aflam la jumătatea drumului și urcușul nici nu începuse.

Totuși, mi-am zis, bine c-am lăsat în urmă aglomerația din Centru. Eram și un pic obosit, sau mai bine spus un pic mai mult. Camera de hotel unde stăteam avea vedere la o stradă circulată unde era trafic pînă tîrziu în noapte și nu m-am odihnit prea bine zilele precedente. Ori, mă aflam în vacanță, am nevoie de somn, am venit și pentru odihnă fiindcă lăsam în urmă și cîteva luni de tras tare, cu stres. Pe cînd eram student nu am luat în cont acest aspect, oboseala, nevoia de relaxare, nu mă gîndeam că serviciul lasă urme așa de adînci în psihic, așa cum nu mă gîndeam de exemplu că voi ajunge în punctul în care sînt acum în viață, i.e. singur, fără nici un sentiment al împlinirii și amînînd mereu să încep cu adevărat ceva, viața. Bun, gata cu plonjarea asta în compătimire, mă așteaptă atîtea lucruri în față, ca și în viață de altfel. Continui să merg, mersul mă face să mă depărtez de gînduri, pe care le voi lăsa astfel în urmă, așa mă gîndesc. În stînga mea, adică spre sud, apar case cu etaj, vile mari cu curți și garaje, înconjurate de copaci înalți, îmi amintesc că am văzut și parcuri situate în pantă, dar n-am avut timp să intru. Știu că undeva, puțin mai departe, se află dealuri împădurite. Din cînd în cînd întîlnesc oameni, dar alte tipologii decît cele pe care le vezi prin oraș, cu un aer... mai îngrijit, nu știu cum să spun altfel. Unii care se întorc de undeva, poate chiar de la Sanctuar, alții stau în stațiile de autobuz, pe alții îi depășesc, unii merg mai repede, încălțați cu pantofi sport și cu rucsac în spate, ca și mine, în fond de ce nu, e un bun prilej de a face și sport, dar par a fi mai determinați ca mine, cu siguranță că știu drumul, l-au mai făcut sau poate că merg la stadion. Renato Dall'Ara se află parcă puțin mai încolo, celebrul (pentru mine) stadion, pe care-l știu de pe vremea Campionatului Mondial Italia Novanta, de pe vremea melodiei Un Estate Italiana, cu energia transmisă de Gianna Nannini, ce vremuri!

Cînd văd înaintea mea marea arcadă Arco del Meloncello, chiar simt o bucurie c-am ajuns la începutul urcușului. Mă uit repede împrejur, să nu văd figuri dubioase dar mă liniștesc imediat. Sînt cam o jumătate de duzină de oameni, pensionari grizonați, adulți, fete și băieți cu o mină sportivă, pregătindu-se să urce probabil sau coborînd sau stînd doar la începutul drumului, poate religioși poate doar turiști, nu doar străini. Unul părea cam de vîrsta mea, l-am auzit mai apoi vorbind, era francez. Și mie mi se răspundea în franceză în Italia, așa cum în Franța mă confundau cu un italian. E-n regulă, mi-am zis. Am stat un moment și eu, stînd cu ochii închiși și concentrîndu-mă asupra drumului, gîndindu-mă dacă sînt în stare s-o fac. Trebuie să fiu în stare, m-am autodeterminat, ce-i cu nesiguranța asta, toată viața ai fost nesigur pe tine! Și în plus ia-o nu doar ca pe o chestie de voință ci și ca pe o una religioasă, de cîte ori ai fost într-un pelerinaj sau ai vrut să-l faci? Și sînt atîți oameni care merg! Am început să urc treptele și m-am uitat în sus. E ceva. Am și am avut întotdeauna o condiție fizică proastă, trebuie să recunosc asta. Am conștientizat-o chiar atunci, pe loc. Mi-am luat ochelarii de pe ochi și i-am pus în rucsac, ca să pot respira mai bine. Era cald și eram puțin transpirat, așa că mi-am suflecat (cu greu) pantalonii pînă la genunchi să simt răcoare pe gambe. Am început să urc, dar puțin prea repede. Imediat ce panta s-a mărit am resimțit-o, am respirat din ce în ce mai greu. Așa mă simțeam la orele de la proba de rezistență din școală, cînd alergam în generală jurul țarcului și mai apoi în liceu în Parcul Botanic și eram mereu ultimul. Dar nu mai sînt la liceu, sînt om în toată firea! Să privesc spre partea bună, mi-am zis. Sînt sub arcade deci soarele nu bate (imediat contra gîndul: da, dar nici nu se simte vîntul iar aerul nu suflă din plin) iar aerul e curat (dar pe lîngă drum trec mașini). Mă gîndeam să mă iau la întrecere, într-un fel, mental, cu cineva, poate cu francezul, măcar să ajung înaintea lui. Să merg încet, dar cît de încet, la un moment de am încetinit într-atît că făceam un pas de zece centimetri și tot nu eram mai relaxat. Atunci mă opream. Cînd mi-am șters cu antebrațul transpirația de pe frunte, acesta mi-a alunecat pe pelicula fină de apă pe care o aveam. M-am oprit și am mai băut apă. Nu știu dacă e bine să bei apă sau nu, dar nici nu vroiam să ajung sus dezhidratat. Apa era deja călduță și o beam cu înghițituri mici. Mi-am pus și portofelul în rucsac, deși în general nu mă simt bine fără să-l simt aproape de coapsă, însă acum chiar mă incomoda. Toate măsurile astea nu le știam cînd eram mic, dar nu știu nici acum cît mă ajută efectiv. Există porțiuni cînd mergi aproape pe orizontală, dar există și trepte. Poți admira peisajul dar cel mai mult oamenii. Cu totul și cu totul alt fel de oameni decît vezi în mod obișnuit prin oraș. Departe de tot spiritul mercantil, de hipsteri și de oameni absorbiți de ei înșiși. Aici sînt alte personalități. Uite că mai există și oameni ca mine, mi-am zis. Oameni care cu siguranță citesc cărți, care au pasiuni intelectuale, artistice poate. Oameni credincioși sau poate doar sportivi, dar oricum, nu din cei care lîncezesc la televizor sau atîrnă pe la terase ori merg la shopping ca să-ți umple golul spiritual din suflet cu obiecte cu care să se compare apoi cu colegii și cu cei cu care se înconjoară.

În general era pustiu. Uneori mai trecea cîte-un grup de doi, trei, care umpleau interiorul arcadelor cu ecoul vocilor și pașilor lor. Mă mai uitam uneori (destul de des) și-n spate. Îi lăsam ce cei vădit mai rapizi ca mine să treacă înainte și mă dădeam în stînga. Erau și cîteva fete singure, atît de drăguțe, dar nu ne uitam unii la alții în același timp, sau poate ele nu se uitau deloc, erau concentrate doar asupra drumului, nu-mi dădeam seama. Mă mai opream din cînd în cînd să-mi recapăt răsuflarea. Am s-o fac! îmi spuneam, și eram din ce în ce mai convins de asta. Uneori pantele devenau mai abrupte și atunci trebuia să mă țin de o bară laterală. Sau mergeam mult aplecat în față, pînă-mi dădeam seama și mă îndreptam. Ar fi fost bun un baston, poate. Cămașa mi se lipise de spate, ca și rucsacul. Dar cel mai mult mă gîndeam. Mă gîndeam la servici, la stresul pe lîngă care am trecut și cu siguranță voi mai trece, că abia am putut să-mi rup o săptămînă ca să vin aici, la serile de vineri cînd de obicei mă-ntorc acasă atît de rupt că adorm instant. La fost prietenă și de ce Dumnezeu am lăsat-o să pleca că poate ne-ar fost bine împreună și acum, că doar încă o mai iub... Nu, nu știu. Și nici nu trebuie să mă gîndesc la asta,în fond a trecut atîta timp de atunci, sînt lucruri pe care trebuie să le lași în urmă, ca un balast. Cum de tot timpul mi-e ocupat și nu găsesc timp să-mi scriu povestirile alea, că doar le am în cap și nu mă pot determina să m-apuc să le canalizez, simt cum se acumulează în mine ca un balon de aer care nu mă lasă să respir și nici să-mi trăiesc viața. De ce nu  pot fi ca toată lumea, fericit, fără probleme existențiale și existențialiste. Dar cel mai mult mă gîndeam la Timp. Pe măsură ce urcam mă gîndeam la vacanțele din trecut, din copilărie cînd mergeam la Moneasa și urcam pe cărări de munte și la vacanțele din timpul facultății cînd doar stăteam în casă și citeam cărți și ascultam muzică și la vacanțele din anii cînd nu mergeam nicăieri findcă eram prea epuizat și oricum n-aveam nici un sfanț și nici nu-mi trecea prin cap să merg undeva singur. Și cum de-a trecut tot timpul ăsta? Articolele de site-urile de știință pe care le urmăresc pe FB care spun că timpul e o iluzie, poate o iluzie dar uite că trece și o simțim. Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred că a trecut, parcă aștept să mă trezesc și să fiu din nou în facultate și s-o aud pe Mama trebăluind prin bucătărie.

Nu-mi dădeam seama cît mai am pînă la bazilică. Am reușit pînă la urmă să-mi creez un ritm propriu pe mers, chiar dacă era unul destul de lent. M-am uitat în urmă, francezul mai era cu cineva, și avea pe umăr un copil. Am fost dezamăgit de mine însumi, nu voiam să mă iau la întrecere cu cineva care duce și un copil, ce rost are? Dac-aș fi avut și eu familie ar fi fost altceva, nu mi-ar mai fi păsat cînd aș fi ajuns și ar fi avut mai mult farmec. Sper ca asta să nu fie o metaforă pentru viața mea, ci mai mult un avertisment. Aerul devenea în mod clar mai curat. Porticurile astea sînt vechi, de prin secolul XVII, XVIII și aveau pereții foarte scorojiți iar după ce făceam un efort mai mare mi se părea că mă aflu într-un fel mormînt. Din fericire, după cum spuneam, mai treceau oameni. O dată am auzit un horcăit în spate: era de la un cîine buldog mic, negru, care mergea repede alături de o tipă cu echipament sportiv profesionist și ochelari de soare care alerga extrem de hotărîtă. La un moment dat panta a scăzut, apoi a urmat urcușul final, foarte abrupt. Cînd m-am uitat în sus la ceea ce părea arcada finală, am văzut o cruce profilîndu-se pe cer și am avut o epifanie, părîndu-mi-se că totul dispare împrejur și încep să mă trezesc dintr-un vis. O, Doamne! Dar n-a fost un vis, doar că mă simțeam ușurat. Cînd am ajuns sus, am respirat mai bine și parcă vedeam bine și fără ochelari. Inima îmi pompa cu putere dar mă simțeam ușurat, ușor, parcă pluteam. În depărtare se vedeau Apenini, iar pînă acolo dealuri, dealuri acoperite cu copaci, și cîte-o clădire veche pe ici pe colo. Am coborît în parcul din față (Bazilica era închisă pe toată perioada verii) am stat pe bancă alături de alți oameni, am mai făcut niște poze peisajelor. Gîndurile negre mi s-au mai risipit, mă simțeam chiar mulțumit și odihnit psihic. Poate asta înseamnă a trăi la o vibrație superioară.

La întoarcere puteam să iau o navetă care făcea cursa pe acolo, dar mi-am zis să merg pe același drum, să admir mai calm peisajul pe care la urcuș nu-l observasem cu atîta atenție pe cît trebuia. Nu mai știu cît am stat acolo sus. Poate vreo trei sferturi de oră. Apoi am început să cobor încet. Voiam să ajung acasă, dar acasă la mine, în Timișoara, nu la hotel (oricum a doua zi aveam avionul de întoarcere). Mă gîndeam ce fain ar fi fost dac-aș fi trăit în Franța și aș fi avut o lună întreagă de concediu vara, pe de altă parte poate nu, fiindcă dorul de casă și neliniștile existenței care m-ar fi împiedicat să citesc de exemplu, transformîndu-mă poate într-un zombi metro-boulot-dodo. Aveam așa un chef de un suc natural, pe care mi l-am luat imediat prin primul magazin pe care l-am găsit și de mîncat ceva proteine, ceea ce am și făcut, dintr-o piață/trattoria din Cadrilater. A fost un drum ușor, lin, am făcut niște poze. Am mers pe jos pînă la San Domenico, cu arhitectura ei sumbră, foarte medievală, inchizitorială chiar, apoi m-am mai plimbat prin Centru, pînă după ora nouă jumate, cînd mi-am zis că asta a fost pe anul ăsta și m-am întors.

Timp neliber

Cred c-ar fi frumos din partea mea să continui cu impresiile din călătoriile în Italia și Canada, dar nu știu de ce, parcă n-am nici un chef să mă întorc cu mintea acolo. Și adevăru-i că sînt și obosit. Faptul că la servici trebuie atît să outsoursez proiectul vechi cît și să lucrez, în paralel, la cel nou, mă cam stoarce de energie. Plus faptul că, lucrînd cu colegi de peste ocean, din cauza diferenței de fus orar, am observat o tendință de a rămîne peste program, mult după șase-șapte seara, (recunosc că am intuit cumva asta la început) lucru cu care nu numai că nu-s de acord, dar care, în eventualitatea că se va generaliza, mă face să mă gîndesc serios să plec de aici din vară. Și cred că aș avea unde, sînt cîteva oportunități în companie, deși nu mă consider un oportunist, avînd chiar oroare de schimbări. Nu eram nici entuziast nici prea convins cînd am m-am decis să vin aici. Am ales ceea ce mi s-a părut a fi răul cel mai mic. Hm, poate excursia în Canada are un preț prea mare.

Dacă la începutul anului aveam insomnii, acum parcă aș dormi întruna. Nu am profitat îndeajuns de perioada destul de lejeră din prima parte a anului, cînd încărcarea la servici nu era așa de mare (sau poate că eram eu atît de experimentat în proiect încît rezolvam ultra-rapid orice problemă). De fapt cred că niciodată nu am profitat la maxim de nimic. Nu știu dacă e o chestie care se întîmplă des oamenilor, ori am eu o problemă.

Gîndurile-mi sar de colo-colo prin toate ungherele minții și nu reușesc să le prind, să le aștern (era să zic pe hîrtie) în cuvinte. Mă mir că mă mai pot concentra la servici, dar acolo acționez mai mult din instinct, ca un sportiv, fără timp de reflecție, ca un tenismen care primește mingi de la un automat și le dă înapoi. Înainte de a pleca la servici, cînd nu uit, încerc să mă concentrez, să mă motivez, uitîndu-mă fix în oglinda din baie. Am observat că ajută.

Știu că nu e bine să-ți dorești să treacă timpul, să nu împingi mental ceasul înainte. Simt nevoia să trăiesc din plin fiecare moment, să nu mai irosesc nici o secundă, fiindcă am irosit deja prea multe, dar cînd mă aflu la servici, în noul birou, abia aștept să ajung acasă. Am impresia că de acasă aș putea lucra mai bine (lucru normal, ne mai fiind întrerupt). Însă odată ajuns acasă, mă cuprinde așa o toropeală, că dorm vreo trei sferturi de oră și apoi îmi spun că mai bine încerc să mă adun pentru a doua zi, să dau randament maxim la servici, să nu încerc deloc să lucrez de acasă. Deși am observat, cel puțin aici, în compania în care lucrez, că toate lucrurile complicate s-au făcut în extra-time, în afara orelor de program, seara sau în week-end-uri, ori lucrînd de acasă. Și așa se procedează și acum.

Și în final, cînd presiunea e maximă vine și week-end-ul. Mă desprind foarte greu de grijile de la servici, am nevoie de o plimbare lungă, de cumpărături, de un film. Ah, senzația vineri seara și sîmbătă seara, cu un film bun la dvd player, cu o cană de ceai alături! Gîndul să serviciul e departe, că mai am două zile libere în față! Apoi după-amiezele, stînd pe pat, prea obosit să mai citesc, uitîndu-mă la cer, adormind... Nu știu de ce continui sa-mi iau uneori laptop-ul de servici acasă peste week-end cînd știu clar că nu voi avea nici cea mai vagă umbră de chef să lucrez. Și duminica e parcă doar o seară oarecare a săptămînii, doar un pic mai lungă.

Vîrste

Totul a început odată cu terminarea facultății. Deodată, mi-am dat seama că nu mai am nici un cunoscut de vîrsta mea în jurul meu. Unde naiba s-au volatilizat cu toții, și-au găsit fiecare servicii pe undeva, (și unde, în România ultimei părți a anilor nouăzeci, că doar nu s-or fi făcut cu toții profesori?), sau chiar au plecat cu toții în străinătate? În schimb la toate job-urile pe care care le-am avut am întîlnit în general oameni mai tineri ca mine, doar rareori cîte unul mai puțin mai în vîrstă care de regulă pleca foarte repede dincolo, cîștigător al unei loterii a vizelor sau al unei burse ori cu "chemare" de la un prieten mai mare sau o rudă. De fapt exista un curent puternic de opinie privința asta. "Cum, tu nu ți-ai depus încă actele?" - m-a întrebat o fostă colegă cînd m-am întîlnit cu ea la facultă, venind să-și ia diploma. Era o situație de neimaginat, înțelegi. Scopul era să te cari naibii din țară, și asta cu cît mai repede, cu atît mai bine. Și astfel din toată Universitatea aia plină ochi, supra-aglomerată, cu ciorchini de studenți pe coridoare, în sălile de curs și de lectură, și pe trepte, am rămas puțini de tot. Poate din comoditate, din teamă, din complexe că nu sîntem pregătiți, din faptul că mai aveam aici ceva, totuși, sau poate că din optimism, în fond, să recunoaștem, nu era chiar rău. Astfel, prin acest exod s-a creat un gol generațional sau măcar semi-generațional. Apoi distanța asta dintre vîrste a tot crescut. În loc de un an-doi diferență între mine și colegi a ajuns de trei, patru ani la primul job mai serios, și tot continuă să crească, iar acum am chiar colegi de servici care s-au născut după nouăzeci. Și nu numai atît. La televizor și la radio începea să apară muzica aia proastă, diferită de șlagărele abstracte cu care se confunda muzica românească de pînă atunci, cîntată de tot felul de personaje mai tinere, din ce în ce mai tinere. La început nu-mi venea să cred cînd am văzut colegi ascultînd la căști porcăriile alea, dar puțin mai tîrziu nu m-a mai deranjat , ba chiar am descoperit cîteva hit-uri acceptabile (departe totuși de jazz-ul meu din suflet, dar cine mai asculta atunci jazz?). Terasele, pizzeriile, magazinele, tramvaiele, răsunau peste tot de astfel de muzică, ca și MTV-ul local. (Apropo, întotdeauna am preferat VH1 în detrimentul MTV-ului.) Așa că întotdeauna numărul celor născuți după mine mi s-a părut că a fost (și chiar este) covîrșitor mai mare. Pentru că nu prea mai văd oameni de vîrsta mea împrejurul meu. Cred (deși nu am date statistice) că numărul celor născuți după mine este covîrșitor mai mare. În fond baby-boomer-ii au apărut în România mai tîrziu decît în Occident, așa că X-erii au apărut și mai încolo, abia la finele anilor șaptezeci și-n anii optzeci. Mama îmi spunea că pe atunci lumea nu se prea grăbea să facă copii. Dar eu unul nu mă consider X-er. Nu mi se aplică nici una din caracteristicile X-erilor, ci mai mult cele din Generația Y. Așa că, deși mereu am avut (și încă mai am, recunosc) impresia că-s imatur, că arăt și gîndesc imatur pentru vîrsta pe care o am, și că arăt mai tînăr, iată că am trăit în general într-o societate cu oameni mult mai tineri ca mine. Toți cunoscuții cu care mă mai întîlnesc din cînd în cînd mi se par că arată acum prea îmbătrîniți, mult prea îmbătrîniți pentru vîrsta lor: fete cu labe de gîscă la ochi, cu ochii uscați, băieți cu părul albit. Iar acum văd mereu în jurul meu tineri care se descurcă mai bine decît mă descurcam eu la vîrsta lor. E și normal, există mai multe job-uri, există și Net-ul care informează. Din fericire, între mine și ei, nu există prăpastia asta psihologică, de tipul care există față de mai mari cu cinci, zece ani mai mari ca mine. Deși am dezvoltat chiar complexe. În general mă cam feresc să-mi spun vîrsta. La început din cauză că mă consideram prea tînăr, acum că-s prea mare ca vîrstă față de cei din jur. Astfel niciodată n-am fost la locul meu, în mediul meu. Am dezvoltat și un alt tip complex: după ce mă uit la un film și caut pe imdb actorii și văd că erau mai tineri ca mine, mă cuprinde de-a dreptul o depresie. Sau cînd aflu că actorii din filmele preferate aveau la momentul filmării aceeași vîrstă pe care-o am acum, sau chiar mai tineri. La fel cu scriitorii care-au debutat de tineri (de fapt toți au debutat de tineri). Parcă mai demult oamenii se maturizau mai repede. În fond, cînd se spune că "the thirties are the new twenties" nu la asta se referă? Asta e și o chestie personală, o problemă psihologică, nu generațională, dar în fond ăsta e un blog personal.

Întreruperi, timp și blocaje

Am mereu impresia că pentru a putea realiza ceva ca lumea, trebuie mai întîi să-mi rezerv o perioadă de timp suficient de mare, să simt încă de la început că am suficient de mult timp înaintea mea, un ocean de timp, preferabil nelimitat, să conștientizez că nu am un interval limită, fix, de lucru, o barieră, oricît de îndepărtată, și, mai ales, că nu voi fi întrerupt. Numai simpla eventualitate că aș putea fi întrerupt în viitorul apropiat îmi taie macaroana. Ori aici nu știu cum să procedez, eu, ca majoritatea oamenilor cu un servici regulat, mă gîndesc, avînd disponibile doar cîteva ore, seara, fiind plecat cel puțin vreo zece ore de acasă. Chiar nu înțeleg cum fac unii scriitori care spun că pot scrie oriunde. Uite, Margaret Atwood de exemplu – cel puțin asta reiese din interviurile ei, sau din cartea ei despre scris și chiar din romanele ei, că putea lucra la roman chiar și în locuri aglomerate.  Îmi pare o femeie cu o capacitate de focusare absolut excepțională. Ce mi-aș dori să am și eu o asemenea putere de polarizare a atenției! Într-una din cărțile ei, Cat's Eye, o jurnalistă tînără o întreabă pe o artistă cum e să faci parte din generația născută înainte de război. Și ea răspunde, printre altele, că se poate concentra un timp mai îndelungat. Într-un interviu pe BigThink spune că pentru a te pune să scrii literatură îți trebuie întîi inspirație. Dar alți scriitori spun că inspirația este pentru amatori, că vine scriind și trebuie s-o provoci (asta a cam ajuns un clișeu). Nu-i înțeleg nici cei care spun că n-au avut niciodată un blocaj, că ei nu cred în blocaje, ca Woody Allen. Pe de altă parte, mă gîndesc la casele de creație de dinainte de '89 de la noi. Din cîte-am dedus, era un hotel special unde scriitorii, artiștii (și exclusiv ei) veneau pentru a-și găsi liniștea interioară și a scrie. Nu știu însă dacă-și plăteau cazarea din buzunarul lor, adică, hm, nu prea cred. Mda, ce viață, nu? Păcat însă că-n perioada aceea în tot blocul estic nu s-a prea creat nimic valoros, așa că nu putem determina cu certitudine dac-ar fi fost pînă la urmă un succes sau nu. Și atunci, cum să procedez? Da, OK, am citit despre atîția oameni cu vieți cu mult mai pline și mai ocupate ca a mea, care spun, de exemplu, că ei scriu dimineața cîte două ore, înainte de a pleca la servici, dar eu unul cred că aș pica de somn dup-aia. Nu-s deloc o persoană matinală, abia mă scol să plec la lucru. Ah, trebuie să sparg cumva bariera asta!

La ce m-am gîndit azi

Astăzi n-am făcut mare lucru, doar mi-am lăsat gîndurile să plutească liber. M-am gîndit cum ar fi dac-aș fi un fluture și aș avea de trăit doar o singură zi. Toată viața de pîn-atunci aș fi trăit învelit într-un cocon și la final, m-aș fi trezit transformat într-un fluture și aș zbura din floare-n floare. Poate aș fi prins o zi senină și atunci aș fi crezut că toate zilele sînt așa, însorite sau poate c-aș fi prins o zi ploioasă și m-aș fi bucurat de strălucirea stropilor de ploaie, sau aș fi prins o zi nici însorită nici ploioasă, dar tot m-aș fi bucurat de ea. Și atunci m-am gîndit că de fapt, poate că sînt fluture. Cine spune că ziua de mîine există și nu ne naștem de fapt în fiecare zi din nou.

Și apoi, plimbîndu-mă, m-am gîndit că parcă totuși orașul arată mai bine ca acum douăzeci de ani, totul, și copacii, și tramvaiele și spațiile verzi plantate cu atîtea flori și chiar și oamenii. Și ce mult mă chinuiam mai demult ca să face ceva, orice și că eram atît de prins de viața mea măruntă, atît de înfășurat în mantia-mi singurătății, atît de plin de griji despre viitor, și nu eram atent la lume, la prezent, la natură și toate acestea au trecut pe lîngă mine, în viteză și n-am văzut nimic din frumusețile lumii. M-am plimbat pe străzi, pe bulevarde, prin parcuri m-am uitat la oameni, la flori, și în loc să mă-ntreb ce caut eu de fapt aici pe o zi frumoasă ca asta, cum făceam mai demult, m-am gîndit: hei!, ce bine că sînt aici! M-am plimbat pînă n-am mai știut cît este ceasul și mi-am imaginat că am lîngă mine foști prieteni, cu care azi am pierdut legătura și am încercat să port discuții în gînd cu ei. Cu fosta mea prietenă cu care mă plimbam mai demult prin tot orașul, cu un fost coleg de facultă sau cu un coleg bun de servici care azi sînt cu toții departe dar toți m-au asigurat că sînt bine și m-am bucurat pentru ei. Și apoi m-am gîndit că trebuie să fac și eu ceva în viață. Dar ce? Și că-mi trebuie timp, mult timp ca să gîndesc mai bine la toate astea. Și m-am mai gîndit la oameni în general, la ce viață au oamenii normali, care merg la servici, vin acasă, se bucură de familie, de copii, pleacă în concediu, își fac planuri de viitor, cu siguranță visează și ei cu ochii deschiși, poate chiar mai mult ca mine. Mă întreb dacă am petrecut cu bine ziua sau dacă am făcut ceva ce mi-a plăcut. Dar mi-am dat seama că asta nu e important de fapt.

Și m-am mai gîndit că mă uit în fiecare zi la fețele oamenilor necunoscuți de pe stradă dar niciodată nu-i recunosc. Mereu diferiți, niciodată aceiași. O lume nouă în fiecare zi, o lume nouă care și-a pierdut legăturile cu trecutul, pe care l-a uitat. Ce e timpul? E o iluzie? Iar scrisul nu este o metodă de a-ți aduce aminte? Ar trebui ca toți să ne păstrăm toate amintirile undeva, pe un suport de rezervă, ca să nu le uităm. Și m-am mai gîndit cum ar fi arătat viața mea acum dacă aș fi făcut alte alegeri, sau dacă lucrurile s-ar fi desfășurat după un alt fir narativ. Aș fi fost mai fericit? Aș fi putut oferi mai mult? Oricum, iată-mă aici, neștiind încotro să mă-ndrept, dar meditînd la toate astea.

Anii pierduți

A existat o perioadă de timp, de vreo doi ani și jumătate, din viața mea, din care nu-mi prea amintesc multe lucruri. De fapt nu că nu-mi prea amintesc, dar nici nu prea am ce să-mi amintesc. A-nceput cam imediat după ce m-am angajat și a ținut pînă-n primăvara lui 2001, cînd am început parcă și eu, odată cu clima, să mă dezgheț, să mă trezesc. Duceam o viață goală, aridă chiar. Mă gîndesc la acea perioadă ca la un fel de ev mediu personal, din care am, cum spuneam, puține amintiri. Nu, nu eram drogat, nu beam. Încerc să desfășor, să escavez aici cîteva frînturi din epoca aceea. Cea mai parte a timpului mi-o petreceam muncind și odihnindu-mă. Primul meu servici, din care nu am nici o amintire plăcută, apoi al doilea. Plecam dimineața de acasă spre sediul situat într-o casă dintr-o zonă destul de nasoală a orașului, spre Gara de Est. Iernile, cînd ieșeam de acolo pe întuneric și treceam pasarela, așteptarea tramvaiului, schimbarea tramvaiului, mîncarea pe care mi-o aduceam la servici în caserolele pe care mai apoi le aduceam acasă, asta pîn-am găsit o firmă de catering. Alteori plecam în sens opus, pe jos, pe lîngă traseiste, pe lîngă magaziul Terra, Euro, Kappa, cîini vagabonzi, cimitir. În felul acesta era mai aproape, dar îmi părea mai groaznic. Deseori mergeam cu taxiul, fiindcă niciodată-n viață n-am reușit să fiu matinal. Cînd lucram la o problemă care mă sîcîia, sau clientul neamț cu care corespondam avea nevoie urgentă de ceva pe a doua zi și nu-mi ieșea, atunci stăteam pînă noaptea tîrziu (nu eram singurul) și veneam tot cu un taxi. Și-i lua ceva timp pînă să vină pînă acolo, noroc că operatoarele ne știau firma. Am cheltuit destul de mult pe taxiuri. În rest, cum spuneam, toată ziua o petreceam la birou, atît verile caniculare, cînd transpiram în fața monitorului cu tub catodic, iernile cu zile în șir fără încălzire, fiindcă centrala era stricată. Învățam să devin un bun profesionist și strîngeam bani cu gîndul că poate voi putea să-mi cumpăr un apartament fără credit, ceea n-am reușit, fiindcă-i cheltuiam ba pe o combină stereo, pe CD-uri (încă mai existau casete) și pe PC, evident. Bine, cine n-a trăit atunci pe-aici și-ar putea pune întrebarea, bine, dar de ce nu ți-ai făcut o firmă, ca idolii din Silicon Valley, la care visam cu toții? Dar ce, parcă știam cum? Nu știam economie, nici cum aș putea contacta pe cineva de dincolo în vederea începerii unui proiect. Pe scurt, am luat-o pe direcția muncii asidue, înarmat doar cu răbdare și optimism. Și îmi și era prea foame și după sărăcia din facultă, eram bucuros că aveam ceva bănuți din salariul pe care-l primeam o parte legal (minimum pe economie) și altă parte (destul de consistentă, cîteva sute de mărci) la negru. Îmi plăcea sentimentul de-a mă plimba printr-un hyper-market și simți că mi-aș putea cumpăra orice obiect de acolo, deși n-o făceam întotdeauna. Nu existau multe firme de profil în oraș. Firma era în expansiune, proiectele veneau. Un coleg mi-a spus, după cîțiva ani, că în oraș existau doar vreo două, trei sute de specialiști la vremea aia. Mulți au plecat în Vest, cu tupeu, (deși erau slabi profesioniști) dar eu nu mă simțeam (încă) destul de pregătit pentru a face pasul. Și nici nu eram prea motivat să plec din țară, eram optimist. Din viața mea personală de atunci nu-mi amintesc, cum spuneam, prea multe. Concediile (două săptămîni, vara) mi le petreceam acasă, citind, lucrînd la comp, ori învățînd. Cumpărăturile în Ociko și la Terra sau Kappa cu Mama sîmbăta – da, acestea le țin minte, dar nu era nimic deosebit în ele. Mă uitam la televizor. Mersul serile în localuri de genul combinație de bar plus internet café. Îmi plăcea atmosfera, muzica, mirosul fin de țigară amestecat cu parfum, capuccino-urile băute, femeile frumoase la care mă uitam pe furiș, sau cu vederea periferică. Fiind timid, n-aș fi intrat niciodată acolo singur, dacă n-ar fi funcționat și ca internet café. Corespondențele cu fete găsite pe site-urile de socializare. Cîteva blind-date-uri, toate deprimante. Muzica românească proastă care începea să se impună la televizor și la radio. Primul celular cumpărat, un Nokia 5110. Eclipsa totală din 99, la servici cu colegii, la o bere. Campionatul European de Fotbal 2000 (plictisitor) văzut la un tv în curtea firmei, cu colegii. Team-building-ul (interesant) de la Buziaș. N-aveam nici un prieten. Tipologiile colegilor includeau în general tineri (în majoritate mai tineri ca mine, unii studenți), foarte copilăroși (ca să nu zic infantili), robotizați sau/și vulgari. A, mai erau și unii interesanți, inteligenți, desigur, dar cum începeam să ne cunoaștem mai bine, să strîngem puțin legăturile, cum părăseau și ei firma. Discuțiile purtate la servici aveau în general ca subiect planurile de viitor, despre ce vom face cînd vom avea mulți bani. Toți ne gîndeam ce bine-ar fi să ne vină o idee pe care s-o punem în practică (dar rapid, fără efort) și să devenim imediat milionari și să stăm în Bahamas într-un hamac. Ideea cu hamacul era recurentă și reprezenta punctul final, climactic al tuturor viselor noastre. Mmmm, în hamac! Toți visam să emigrăm la un moment dat în State, cînd ne vom simți pregătiți. De citit, citeam puțin, foarte puțin, nu știu dacă ajungeam să citesc patru cărți pe an. Am abandonat sf-ul. Însă țin minte foarte bine cînd mi-am cumpărat „On the Road”-ul lui Kerouac și m-am apucat să-l citesc în tramvai. Am ascultat pentru prima oară J.J. Cale (mi-am cumpărat albumul din piață). A, știu că ascultam multă muzică, atît acasă, tolănit în pat, cît și la servici, la căști. Și-n rest, din toată perioada asta ... oboseala. Parcă eram halucinat. Veneam acasă frînt, iar în week-end zăceam pur și simplu ca un vierme, în pat sau la televizor. Mă uitam la colegii care plecau din firmă unul cîte unul, la cei care vin și apoi pleacă și ei, alții pe dincolo și tot ciclul se repeta. Depresia în care-am intrat cînd am aflat că fosta mea prietenă din facultă, pe care înc-o mai iubeam în secret și cu care speram că voi fi împreună într-o zi, s-a măritat. Apoi, la începutul lui 2001 am cunoscut o fată (nu, nu pe Internet) și am început să ies cu ea prin oraș, serile. Fast fooduri, baruri, concerte de jazz, filme. Simțeam că intru cumva în spiritul vremii, că încep să mă adaptez. Din păcate firma a intrat într-un un proces de declin și a ținut-o pe panta asta pîn-a dat chix, pe la sfîrșitul primăverii (ceea ce n-aș fi crezut, deși semnele erau, și alții ne avertizau, atît de optimist și naiv eram). Astea două lucruri, prietena și unemployment-ul care-a urmat, au început sau au coincis sau poate au declanșat „trezirea”, ieșirea din hibernare, maturizarea mea tîrzie. Așa că atunci cînd m-am angajat la o firmă serioasă, după cîteva luni, și am ajuns întîi la București (unde-am gustat puțin din viața de noapte) și apoi la Paris, direct în Défense, a fost destul de amețitor. Acum mă gîndesc cumva nostalgic la acea perioadă, deși nu înțeleg cum pot fi nostalgic după ceva ce nu se poate numi chiar viață?

Nevoia de a zbura

Sînt două lucruri care efectiv mă obsedează acum. Unu – să scriu. Și doi – să-mi iau o lună și apoi chiar un an sabatic. Ambele subiecte sînt neexplorate pe net-ul și în presa din țara asta. Nu prea știu nici cum aș putea îndeplini măcar unul dintre ele. Cu cît mă gîndesc și analizez mai mult un lucru, am observat, cu atît devine mai improbabil, și chiar mi se va părea apoi imposibil din pdv logic să se întîmple. Și devine din ce în ce mai complex și mai desirabil în același timp. Cam ca-n "Through the Looking Glass", cînd Alice, de fiecare dată cînd se uita mai atent la unul dintre rafturi ca sa vadă ce conține, acel raft părea gol în timp ce, împrejur, celălalte păreau mereu pline cu cîte ceva. "Things flow about so here!", exclamă ea.

Mă gîndesc din ce în ce mai serios să-mi iau un an sabatic. Deocamdată, îmi voi lua o lună sabatică, dacă se poate numi așa, deși știu că nu-i nici pe departe același lucru. Nu, nu vreau să mă gîndesc încă la ce voi face. Dar sper să iasă bine. N-aș vrea să rămîn tot în oraș, ca-n majoritatea anilor precedenți, să mă coc în apartament. Nu că n-aș fi tentat sau că treaba asta n-ar avea vreun farmec, ca-n povestirile lui O. Henry (deși nu pot compara Tm cu NY-ul). Aș citi, m-aș uita la filme și, mai ales, aș scrie ceva. Dar simt nevoia să zbor, să mă sui neapărat într-un avion, să stau suspendat desupra norilor, și apoi să mă ducă într-un loc civilizat. Pe de altă parte, parcă-s prea obosit, ca să mai merg pe undeva pe-afară. Dar dacă nu ies, știu sigur c-o să mă apuce regretele mai tîrziu. Sîntem în ultimele zile ale lunii iunie și eu încă n-am planificat nimic, nimic! Mă tem să nu pățesc ca anul trecut cînd am fost prea obosit. Deși, dacă mă gîndesc bine, anul acesta, pîn-acum, cam seamănă cu anul precedent. Cum s-ar rezuma anul acesta pîn' acum? Am avut o iarnă lungă și grea, cu amenințarea gripei porcine, am revăzut tot "Northern Exposure" pe dvd-uri, m-am uitat la rezumatele raliului Dakar pe Eurosport, am petrecut două luni scriind un scenariu dar n-am primit niciun răspuns de la juriu (sper să nu mi-l plagieze cineva de acolo) am citit peste 25 de cărți, în special opera lui Paul Auster, m-am uitat la peste 90 de filme, o parte însemnată reprezentînd Novelle Vague, dar și filme clasice, și peste o duzină apărute anul trecut, apoi a venit o primăvară ploioasă și rece, am avut și avem parte de măsuri de austeritate luate de guvern, inflație și căderea leului, acum cîteva luni proiectul de la servici a devenit brusc prioritar în cadrul firmei, același proiect de trei ani, aceeași echipă, același mediu toxic de acolo, frecat menta pe facebook, pe net, cu același laptop, rapoartele nenumărate pentru Tata la serviciul lui, tot aceeași muzică ascultată, nimic nou, aproape o sută de cărți cumpărate, CM de fotbal, va urma Turul Franței... Fuck! Nu, nu asta voiam să se întîmple din nou anul acesta! Nu asta mă gîndeam că e va-ntîmpla cu viața mea. I'm stuck here. Lucrurile zboară împrejurul meu iar eu sînt blocat aici.

Am încercat și încă mai încerc uneori să scriu, asta în puținul timp liber pe care-l am, dar n-am ajuns la acea voce interioară, cel puțin nu încă. Mai mult, n-am dus la capăt nimic, doar scenariul acela de film, evident, de la care n-am primit nici un feedback. În ultimii ani am citit multă, sau să zicem destul de multă literatură și am văzut o droaie de filme. Dar – nu știu... Îmi trebuie un timp anume, rezervat special și un tempo mai susținut. Sînt prea obosit serile și în week-end-uri. Nu știu dacă există un secret al scrisului, o alchimie specială sau e vorba doar de întîmplare. Cum îți găsești subiecte dacă nu ai trăit mare lucru? Cum capeți autenticitatea? Focus-ul îmi zboară des. Cum știi că ai ales cuvîntul potrivit? Cum poți să-ți dai drumul la imaginație, s-o faci să zboare? Uneori mi se pare că vreau să opresc timpul, că viața și oamenii trec pe lîngă mine și simt nevoia să consemn treaba asta, să surprind însăși zborul.

Demoni și hibernare

Mă simt mai mult ca la un capăt de drum decît la începutul unuia nou. Ca-ntr-o fotografie pe care-am văzut-o de curînd într-o revistă științifică – Delta la vărsare, văzută dintr-un elicopter. Fără o formă clară, printre vegetație, colonii de pelicani, bancuri de nisip și pămînt care-și schimbă forma. Știu că vine o vreme cînd omul se mai oprește din drumul său și se mai uită puțin și-n urmă. E nevoie să te uiți și înapoi uneori, să te gîndești, ca să poți dup-aia să mergi înainte. Dar eu nu văd nimic în spate. Pentru că nu am realizat mai nimic pîn-acum. Pot spune că mi-am cam irosit viața. După ani și ani de studii, de speranțe și vise, de muncă, mă aflu prins tot în același loc. Trenul a oprit și pentru mine în gară, dar eu nu l-am luat, l-am lăsat să plece. N-am avut suficientă... nu știu, fortitudine. Și viața a trecut pe lîngă mine, lăsîndu-mă aici, singur, în praf. Așa mă văd. Am și eu demonii mei, cu care mă bat mereu, aici, fiindcă nu pot fugi de ei în lumea largă. Și n-am ieșit în afară, să întîlnesc viața, s-o iau de coarne. Și atunci m-a luat ea pe mine. Și timpul ăsta care trece prea repede, mult prea repede. Cei mai frumoși ani mi se scurg printre degete. Viața-i prea scurtă. Ar trebui să avem mai mult timp, al nostru, pentru că există atîtea lucruri frumoase de făcut pe lumea asta, pentru ca să ne împlinim cu adevărat. Și ar mai trebui să trăim, noi, oamenii, mai mult, mult mai mult, ca-n timpurile Edenului, sute de ani. Unele legende spun că există astfel de oameni care trăiesc atît, dar cine știe? Și nu cred că sîntem făcuți doar pentru o existență atît de scurtă. Și mă simt epuizat, stors, uzat după atîția ani de servici, ca un sclav. Și bătrîn ca Yoda. Nu, n-am reușit nici în acest concediu de Sărbători să scap mai ca lumea de oboseală. De fapt nici nu prea știu cum. Dac-aș avea droguri la-ndemînă, le-aș încerca, dar nu am. Mă gîndesc că iarna poate mi-ar fi bine să dorm, ca animalele pădurii, să hibernez, odată cu natura, într-un loc întunecat dar confortabil, și să mă trezesc abia la primăvară, într-o lume nouă. Dar merită oare viața a fi trăită? Este ea ca o piersică? Are ea un sens? Dacă are, nu-l știu. Poate că doar mă aflu într-o vale a bioritmului meu, o vale mai adîncă, plină de zgomot și de furie, de mesaje comerciale non-necesare. Am nevoie de ceva care să mă facă să să sar din pat dimineața și să salut zorii cu un mare, cosmic... „Howdy!”

De Sărbători, cu nori

Uneori îmi pot da seama în ce perioadă a anului sîntem doar privind cerul, urmărind norii. Ca-n aceste zile de exemplu, cînd stăteam în pat, odihnindu-mă, așteptînd să mi se risipească oboseala acumulată în ultimele luni, și priveam pe geam, de aici de sus, de la etajul nouă. Dinspre stînga, de unde bate vîntul, începe să se-nsenineze, se văd cîteva spărturi printre nori, prin care se întrezărește un cer de-un albastru deschis, albastru-gălbui chiar, înconjurat de cîțiva nori albi, în contrast cu majoritatea, cenușii, alungiți, grei, de ploaie, care parcă se grăbesc, alungați, înspre dreapta. "Simt" că este finalul anului, nu știu de ce. Cred că într-adevăr e ceva în aer, cum se spune. De fapt îmi place această perioadă a anului în primul rînd pentru că lumea e liberă, în general, și mult mai relaxată, mai deschisă – m-am întîlnit prin oraș cu mulți colegi înainte de Sărbători. E o perioadă a concediilor, atît de așteptată de toți și atît de mediatizată. Am deschis puțin geamul – afară nu-i frig deloc, cîteva grade, bune, peste zero. Ieri a și plouat, după care a bătut vîntul. La teve nu e nimic interesant: sporturi de iarnă și multe filme cu Moș Crăciun. Îmi doresc să revăd un serial din anii nouăzeci, Northern Exposure - mi-a plăcut așa de mult! Am găsit majoritatea episoadelor pe Net dar nu mă uit în HD full screen cu flash player-u' pen' că ventilatoarele încep dup-aia să-mi hîrîie. Mi-am promis că dac-o să am bani, vreodată, o să-mi cumpăr toată seria. În casă e cald, centrala merge, e dată prea tare cred, dar nu mă mai scol s-o fixez. Oricum sînt într-un tricou gros. Frigiderul și balconul sînt pline cu mîncare. A luat Mama atîtea provizii și a gătit atîtea feluri de sărbători de parcă ne pregătim să mergem într-o expediție în jurul lumii. Și mîinile îmi miros a clementine – un miros care persistă mult timp și nu iasă ușor, după o simplă spălare cu săpun. În cealaltă cameră, în bibliotecă, mă așteaptă o duzină de cărți bune pe care-ar trebui să le citesc, dar nu acum, îmi zic, acum mă simt prea obosit. Îmi revin din ce în ce mai greu după efort cu fiecare an ce trece. Încă nu pot spune că-s refăcut nici după cinci zile libere. Dorm puțin doar. Mi-e somn, dar nu pot dormi mult, mi-e teamă să pierd cît mai puțin din acest timp, magic. Pentru ce? Nu știu exact. Noaptea stau cît pot de mult, fie cu o carte, fie cu laptop-ul, în pat, scriind sau navigînd pe Net, eventual uitîndu-mă la teve, sau privind luminile orașului, încercînd să mă simt cît pot de bine în aceste zile, zile la care mă gîndesc din cînd în cînd în decursul anului, ca la o perioadă de maxim răsfăț, binemeritat și izbăvitor. Acum timpul e cumva suspendat, și, oarecum, îmi place astfel. Aș vrea să rămînă așa, nemișcat, ca-n pictura cu ceasurile moi ale lui Dali. Și atmosfera de afară e liniștită, pe străzi e aproape pustiu, doar din cînd în cînd mai trece cîte-o mașină. Parc-aș fi în anii optzeci. Da, mereu mă gîndesc, îmi imaginez că aș fi ori în alt timp, ori în altă parte, niciodată aici și acum. Am avut parte de o astfel de vreme și la Paris, în aproape toate iarna pe care-am petrecut-o odată acolo – același aer limpede și umed. Dar atunci mi-era atît de dor! Sau, mă imaginez uneori într-o casă, într-un sătuc cochet, pe undeva – poate e o viziune a viitorului, poate o proiecție a unor poezii idilice, în genul pastelurilor lui Alecsandri. Sau să fiu într-un avion, deasupra norilor. Îmi pare rău uneori că nu sînt și eu ca și ceilalți, ca majoritatea middle-class-ului de la noi, cu toate defectele, mai prost dar mai fericit, cu nevastă și copii, cu mașină, și planuri, petrecîndu-mi timpul liber la mall sau în excursii în străinătate, deloc preocupat de filme și literatură, doar de televizor și ieșiri cu colegii. Poate că nu-s făcut pentru viața de aici, sau societatea de aici a involuat prea mult, sub pragul meu de tolerare. Mă gîndesc că pentru a-mi face o familie, așa cum îmi doresc, poate ar trebui într-adevăr să plec din țară, undeva într-un loc civilizat, altfel îmi irosesc viața aici. Și-mi doresc mult de tot să am un copil, al meu, cu o soție drăguță și cu cu gusturi bune! Anul trecut mi-am făcut o listă cu principalele lucruri pe care ar fi trebuit să le fac anul ăsta și m-a cuprins deprimarea cînd am văzut ce puține am realizat! Sînt leneș că mi-am făcut planurile mărețe? Dar și prea multă muncă te face să-ți dezhidratezi sufletul. Omul are nevoie de un echilibru în viață, dar nu de staționare. De fapt pentru mine ultimii ani doi au fost cam identici. Păcat însă că timpul ăsta trece atît de repede. Și nu doar acum, de Sărbătorile de Iarnă.

Octombrie galben

E octombrie. Țin minte că și anul trecut, tot pe vremea asta, cînd ne întorceam la lucru, de la o pizzerie din Unirii, ne miram, la fel, ce repede-a trecut vara. Așa zic și acum, de parcă era ieri. Ce repede-a trecut timpul! Nu simt că s-a schimbat ceva de atunci, poate doar s-a mai depus oboseala. Cînd eram student, consideram perioada asta abia un început de an universitar, iar acum mai degrabă ne gîndim la apropierea sărbătorilor de iarnă. Și asta mă cam neliniștește oarecum, pentru că mă gîndesc la planurile pe care mi le-a făcut pentru acest an... Dar hai să fim optimiști totuși. E încă toamnă. Afară e o vreme faină. Ce bine e să ai, din cînd în cînd măcar, cîte-o zi liberă, să privești lejer, detașat, peisajul citadin, natura urbană, blocurile bej și gri, copacii cu frunzele verzi și galbene, din ce în ce mai mult galben pe zi ce trece, păsările care zboară în stoluri, sus, foarte sus, vîntul care adie, mirosul de toamnă. Sînt și cîțiva nori pe cer, alungiți, risipiți. Și oamenii, altfel de oameni decît am la servici, de toate vîrstele și din toate categoriile sociale, copii, bătrîni cu plase în mînă, tot felul de lucrători, vînzători în piață, șoferi care aduc marfă. Demoazele care merg undeva. Parcă e un altfel de timp, o altă dimensiune, mai calmă, ce-ți dă răgaz să meditezi, să simți gustul vieții, ca și mărul acesta galben pe care-l mănînc acum. E o după amiază tîrzie. Există atîtea haiku-uri despre toamnă dar nu-mi vine niciunul potrivit acum în minte. Mi se pare mie sau majoritatea haiku-urilor sînt despre toamnă? Oriunde mă plimb sau privesc, mă simt de parc-aș fi în mijlocul naturii, nu știu de ce. Ca într-o pictură impresionistă. Un fel de pastorală urbană. Uneori, de obicei cînd sînt stresat, închid ochii și încerc să mă gîndesc cum arăta locul acesta înainte de apariția civilizației, la începutul sau chiar înainte de construcțiile umane. Ca și Proiectul Mannahatta sau numărul dedicat originii Parisului, din "Les Cahiers de Science et Vie", numit "Paris raconte Lutèce", apărut recent și pe care-l mai răsfoiesc din cînd în cînd nopțile, stînd în pat, înainte de culcare.

Cîteva frîne și bruiaje

Există atîtea lucruri interesante pe care oamenii ar dori să le facă și pe care totuși nu le duc pînă la capăt, de care se plictisesc pe parcurs, ba uneori chiar nici nu mai ajung să se apuce bine de ele, că le și abandonează. Ceva parcă le bruiază mințile, le pune frînă voinței. Nu pretind c-am identificat toate motivele, dar încerc să analizez puțin unele dintre ele. Am observat patru cauze mari, generale: lenea, dispersia atenției, incapacitatea autodeterminării, oboseala fizică. Și altele.

Multe cauze sînt mascate sau ascunse în spatele lenei. O zicală proastă spune că dacă lenea ar durea lumea ar urla mereu, pe străzi, peste tot. Dar are și ea unele avantaje. În ultimul timp se vorbește din ce în ce mai des de exemplu despre importanța siestei. E necesar uneori și acel ”dolce far niente” cînd iți lași mintea să zboare liber, cînd te uiți la nori sau privești o frunză alunecînd pe apă, sau asculți foșnetul copacilor. Hei, eu zic că mai bine ești aerian decît subteran! Trebuie să poți să te distanțezi uneori, știi?

Dispersia atenției are și ea diverse cauze. Stresul, bombardamentul informațional, generat în primul rînd de televiziuni. Observ de exemplu că majoritatea colegilor mei se uită un mare număr de ore pe zi la televizor. Ce-ar fi dacă toate transmisiile teve din lume s-ar opri? Să existe ziua mondială liberă de teve? Eh, s-ar găsi și atunci alte alternative de îngrășare a creierului: surfing-ul pe Net de exemplu! Am mulți colegi de servici, unii destul de buni profesioniști, a căror principal subiect de conversație sînt programele de teve. Adică: reclame (cu sînt mai porcoase, cu atît mai bine; nu am văzut în Occident reclame de prost gust!), show-uri cu invitați tîmpiți, fotbal, filme cu "whammy". Apoi politica. Era un cîntec a lui Gyuri Pascu, parcă așa: ”Cînd politica-i în trombă, dragostele se sucombă!”. Într-un stat normal sistemul funcționează și oamenii sînt lăsați liberi să se exprime, să întreprindă ce vor, ba chiar sînt încurajați. Aici sînt împiedicați, încă din școală li se inoculează complexe de inferioritate, pe care apoi încearcă toată viața să le exorcizeze. Dacă pui botul, devii un ratat. Mi se pare evident că trăim aici într-o stare de nesiguranță generalizată, și, cred, dirijată. Televiziunile abat atenția oamenilor, radioul și ziarele la fel, caută scandaluri cu lumînarea. Da, sînt ferm convins că fac înadins asta, ca să țină minea populației ocupată. Și la noi la servici e cam la fel, sistemul funcționează după același stil: sîntem amenințați ca s-ar putea întîmpla mereu ceva rău, dar, cumva, lucrurile se rezolvă pîn' la urmă. Și asta de atîția ani de cînd lucrez aici.

A, și o mare cauză a frînelor o reprezintă serviciul, deseori extenuant. Și, desigur, unii colegi proști de acolo. Dar ce poți să le ceri unor absolvenți de Poli din provincie sau de Info? Cînd pe ei nu-i mai pasionează nimic, se gîndesc numai la bani, imobiliare, mașini, eventual gadget-uri, citesc gossip, admiră escrocii care apar la televizor, comentează fazele de la meciuri, au atenția fragmentată, nu se pot concentra la un subiect mai mult de un minut, nu pot citi literatură fiindcă nu pot face interpretări, citesc doar știri gata digerate, compilate pentru același tip de audiență, gîndesc binar, plafonat și nu care cumva să le vorbești despre idealurile tale că-ți rîd în nas și te trag imediat înapoi! Ia ieși la o terasă numai cu oameni din ăștia, cu mentalități de provinciali semi-intelectuali, sferto-docți! Și ei reprezintă majoritatea! Nu toți, evident, dar majoritatea. Chestia este că lipsește din țară aproape o generație, cei care au azi cam între treizeci și patruzecișicinci de ani, emigranții economici care își storc creierele sau se ratează prin diverse firme din Vest. Iar despre majoritatea dintre cei care au rămas în țară pot să zic doar: vai-și-amar! Materia cenușie e foarte subțiată.

Autodeterminarea presupune în primul rînd existența unui hobby. Io zic: vai de oamenii care nu au un hobby! Cred că pe un CV rubrica hobby ar trebuie să reprezinte 50% din importanță. Ești caracterizat nu doar de ceea ce faci la lucru, de persona, ci și de ceea ce nu arăți în fiecare zi. Înseamnă personalitate. Nu ai hobby, nu ai personalitate, ergo: du-te naibii de aici! Heraclit spunea că natura lucrurilor constă în caracterul lor ascuns. De aici și importanța subtextului unui film sau a unei cărți. E mai important uneori ce nu se spune, ce nu se arată, ce se intuiește decît ce se vede direct. Ca un rîu subteran sau ca partea nevăzută a unui aisberg. Cînd văd de exemplu ce multă pasiune se pune în fotbal, mă gîndesc: ce-ar fi dacă toate aceste energii, pasiuni ar fi direcționate înspre altfel de lucruri: în știință, tehnologie, literatură, artă! Am eradica bolile de pe Pămînt, apoi am cuceri spațiul cosmic, cum își imaginau oamenii acum vreo 50 de ani citind science-fiction. Și uite unde s-a ajuns: războaie regionale, naționalism, crize economice, amenințarea pandemiei.

Cu oboseala fizică nu prea poți lupta. Omul are nevoie de odihnă. Vine însă un moment, cînd nu-ți mai ajunge week-end-ul pentru refacere. Nici un concediu nu mai e suficient. E greu de imaginat cum se lucrează la MS, cu doar 14 zile de concediu pe an. Așa o fi peste tot în America? Eu am 24 și tot mi se pare extrem de puțin, față de Germania sau Franța. Uneori simt că nu mai rezist. Simt nevoia să mă opresc, să îmi iau liber o lună, fără plată, un an, doi, să călătoresc undeva sau să mă ocup de mine însumi... Dar asta am mai spus-o și altă dată. Și evident, nu întreprind încă nimic în privința asta. Mă întreb și eu ce naiba aștept? Să dea compania chix? Tocmai s-a anunțat sosirea în curînd a unor noi activități.

Ceea ce îmi pune cel mai mult frînă este faptul că încerc să teoretizez, să conștientizez prea mult ceea ce fac. Așa eram, dacă mă gîndesc, și în facultă, și în liceu, cînd eram complexat înainte de a mă apuca de un proiect, încît simțeam că nu-s încă pregătit, că n-ar fi încă momentul potrivit să mă apuc de o treabă pînă nu mă documentam temeinic, pînă nu citeam întîi enșpe cărți în domeniu. Și, după ce le terminam, decopeream că mai apărea încă una. În ultimul an am citit foarte mult în domeniul acesta care mă interesează, al filmului și în special al scenaristicii. Primul scenariu l-am scris după ce am citit doar o carte de specialitate, și chiar l-am terminat, însă apoi, în loc să continui să scriu și altele, m-am oprit ca să studiez, și tot am citit și studiat, cîteva cărți, în total vreo două mii de pagini. Acuma... sînt mulți care scriu spun că asta nu se învață, ci totul vine doar din instinct. Plus alte cărți pe care mi le iau și nu apuc să le citesc, le răsfoiesc doar și le pun în bibliotecă, pe raft. Ca să nu mai vorbesc de cîte resurse găsesc pe Net, o Niagară de informații, blog-uri, site-uri care par interesante, dar ... în fond, îmi ia din timpul pe care altfel l-aș putea folosi într-un mod creativ. Stînd în acest concediu în ”peștera” mea, în fața bibliotecii personale, nu prea mare, dar cu multe cărți bune, unde de altfel îmi petrec cam toate week-endurile, și toate serile, am luat o decizie: mi-am propus ca pentru următoarele luni să nu mai citesc decît scriitorii care chiar mă pasionează, sau chiar să-i recitesc, și, ocazional, dar doar ocazional, ca să nu zic rar, și cei care mă interesează puțin mai puțin. Iar despre cărți de tehnici literare să nu mai aud!

Nu mă plîng prea mult de accesul la informație de la noi, de faptul că prețurile la cărți, cd-uri și dvd-uri, este la fel și chiar uneori mai mare ca-n Occident, și că nu există o politică de fidelizare a cumpărătorilor, cum am văzut la Fnac în Paris, de exemplu, unde ai reduceri semnificative dacă achiziționezi produse în valoare de n euro pe lună. În fond, le poți lua de pe Net de dincolo, bine că se expediază și aici! Se spune că americanii sînt anti-intelectuali, dar asta nu înseamnă că nu citesc! Pe naiba nu! Se investește atît în bibliotecile publice, nu degeaba se spune că sînt cel mai bine aprovizionate din lume, și în plus, frații mei!, sînt cu acces gratuit! Gratuit în America! Asta investiție în cultură! Cornul abundenței, cred, pe bune, se află în America! Nu-i înțeleg pe românii care se plîng de America din motive intelectuale, că nu le plac oamenii de acolo, că cică-s inculți și de-aia vor ei să vină-n Europa. A, că vor să fie mai aproape de casă, asta da, mă rog! Eliade a scris o carte despre asta, ”La nostalgie des origines”. În fine. Dar este evident că există infinit mai multe posibilități de exprimare în Occident, în State. O varietate mai mare de job-uri, (doar sănătos să fii), sau, ca să mă refer de exemplu la ce mă interesează, concursuri literare, case de film, reviste, etc. Aici este cam unul pe an, și ăla, evident, dubios, mă refer la concursul HBO, unde anul ăsta a cîștigat cel care a fost nominalizat și anul trecut cu același titlu, și căruia i se juca deja o piesă de teatru (evident, tot cu același titlu), și, mai mult, i se mai jucase un film, deși regulamentul interzicea clar lucrurile astea. Spunea cineva că în România nu există regulamente, că sînt făcute doar pentru proști. Ei, asta da frînă!

Mă gîndesc la cartea lui A&B Strugațki, ”Un miliard de ani pînă la sfîrșitul lumii” în care cîțiva oameni de știință, din diverse institute, întreprind niște cercetări și pe măsură ce ajung în pragul unui rezultat îndelung căutat, încep să li se întîmple tot felul de lucruri neobișnuite, regizate parcă de forțe superioare, necunoscute. Parcă cineva ar avea interesul de a-i face să abandoneze. Poate o civilizație extraterestră. Poate rezistența naturii.

Arșiță

Stau acasă. E atît de cald că nu-mi vine să fac nimic altceva decît să stau în pat și să lenevesc. În general în toate zilele astea doar am dormit și cam atît. Sînt ca un convalescent care se reface după o boală numită muncă. Mai am două săptămîni de concediu. Transpir abundent, pielea se revoltă, mă spăl de față cu apă rece, fac dușuri, îmi introduc picioarele în apă, beau seara cîte-o bere de la frigider sau un vin rosé rece. Ziua mîncăm cîte-un pepene galben sau verde pe care ni-l luăm din piață. Afară, căldura se ridică și din asfalt, în valuri fierbinți iar cerul e gălbui. Noaptea se aud greierii, unii dintre ei mi se pare că au urcat pînă aici. Dorm mult deși adorm greu. Cum era haiku-ul acela? Parcă așa: ”Noapte de vară. / Țîrîitul greierilor / Ține stelele treze”. Pe la două noaptea începe să se răcorească și atunci ies pe balcon și mă bucur de vîntul care, în sfîrșit, începe să sufle. Abia am reușit să termin de citit o carte zilele astea. Mă mai uit la filme vechi, bune, în general alb-negru. Și la televizor. În București cică e și mai cald, am văzut imagini cu ștranduri deschise noaptea, oameni bălăcindu-se, mîncînd un grătar, sporovăind, deh!, ca bucureștenii. E cod galben deși cică-n alte țări de lîngă noi este cod roșu. N-am mai scris nimic nici în twitter - mi-am pierdut peste 20 de followeri dar nu mă mai interesează. Am vrut să mai scriu pe forumul Cinemagia dar cu așa oameni răi și încuiați la cap acolo, mi-am zis că mai bine nu. De altceva nici gînd. Am fost în Mall, măcar acolo era mai răcoare, mi-am luat un tricou, niște cărți, m-am uitat la electronice, apoi am mîncat la KFC și iarăși m-a durut burta seara. Mă mai uit pe la televizor. Ah, ador Turul Franței! Îmi place să privesc acele peisaje frumoase, cu multă verdeață, satele cu căsuțe vechi dar îngrijite, unele cu piscină, cu podgorii, cîmpuri de lavandă, cu oameni veniți din toată lumea să încurajeze cicliștii! Comentatorii vorbesc despre istoria locurilor, despre arhitectură, ne spun rețete de mîncare specifice din fiecare regiune prin care trece. Interesant; și educativ și relaxant. Cumva vara asta mă duce cu gîndul la perioada vacanțelor mari din facultate, cînd citeam SF și ziare cu politică și făceam programe pe calculator din pasiune, că net nu aveam. Dar în facultă nu eram atît de obosit decît poate-n prima săptămînă de după sesiune. Acum îmi revin mai greu. Și mă gîndesc la marile vacanțe din copilărie. Da, sînt atras de perioada aceea, din trecut. Fără enșpe canale de televizor, eventual un documentar al lui Cousteau, sau stînd cu cîte-o carte-n mînă, sau o revistă, Secolul XX, sau Pif, sau Almanahul Anticipația. Oamenii știau parcă să socializeze, nu prin intermediul comunităților virtuale ca acum, se vizitau mai des, sau mi se pare doar mie. Îmi plac mașinile de atunci, majoritatea Dacii 1300, dar și 1100 sau Ford, Opel, VW Bettle, Skoda, Renault, sau celebrul Citroën 2CV, ca-n filmele lui Louis De Funes. Nu mă deranja zgomotul, traficul era mult redus, față de cum e azi. Cînd eram mic, la bunici, timpul părea altfel, părea că ... stă pe loc. De fapt ce este timpul? Este o iluzie? Fiecare moment care vine și trece chiar dispare? Poate nici nu ia ființă, ci este, era întotdeauna aici. Constă Universul din ringuri concentrice de realitate? De fapt poate că totul este o iluzie. Chiar și arșița asta.

Căutări artistice

Caut cam aceleași lucruri de cînd mă știu, și nu nu prea găsesc, sau, uneori, cel puțin nu găsesc așa repede. Filme, cărți și muzică. Ok, teoretic am tot Internetul la dispoziție, dar în practică găsesc foarte greu ceva ce chiar mă pasionează. Sau nu am eu suficientă răbdare? Deseori calitatea filmelor nu e prea bună. Nu găsesc nici măcar muzica din ultimii 10 ani. Pentru televizor trebuie să-ți rezervi timp. Cărți? Nu-mi place să citesc în format electronic. În România au început să apară cărți ca lumea abia de vreo 15 ani iar anticarii au deci o ofertă săracă. Nici librăriile de aici nu mă mulțumesc. În Amsterdam și Paris, ei, acolo da, era altceva, oferta era mai pe gustul meu, ăsta-i adevărul. Ok, zic că nu găsesc ce-mi place. Așa era și înainte, în liceu, și în facultate. Pe atunci strîngeam revistele de SF cu gîndul că le voi răsfoi odată. Acum doi ani Tata mi le-a aruncat însă pe toate, în timpul Marii Dezordini pe care a făcut-o Mama renovînd apartamentul. Dar nu-mi pare așa de rău. Mă aștept să găsesc informație la un simplu click, dar în realitate nu-i chiar așa. Există atît de multă informație, cărți de citit, muzică de ascultat (albume, discografii complete, concerte, rarități), atîtea filme de văzut (cineaști pe care nu i-am urmărit niciodată). Mi-aș petrece tot restul vieții căutînd și consumînd cultură, deși asta n-ar mai fi viață (hm, de parcă acum e). Dar chestia e că nu vreau să fiu intelectual, ci artist. Am observat că mai există puține cărți care mă interesează cu adevărat în acest domeniu, literar, vreau să spun: puține cu care chiar mă identific. Asta pe de o parte e bine, pentru că mă face să vreau să scriu eu altceva, pe de altă parte, mă gîndesc cum aș putea să scriu eu ceva cînd alții au scris exact ce simt eu, și încă mult mai bine. Și mereu simt nevoia să văd filme, să citesc, să-mi iau mai multe cărți. Și simt că timpul trece și tot nu fac nimic. Și aș vrea să stau noaptea, tîrziu, cînd e liniște, lîngă biblioteca personală și să răsfoiesc cărți, sau reviste, chiar din orice domeniu literar sau conex, pînă-mi vine vreo idee. Dar nici măcar în week-end nu pot sta pînă tîrziu, abia dacă pot să mă uit la un film pînă pe la unu noaptea. Aș vrea să reduc numărul orelor de somn. Nu înțeleg cum pot unii oameni să doarmă doar 3-4 ore pe noapte. Poate că nu au așa un job stresant. Pe naiba, toată lumea are griji, și nici serviciul meu nu pot spune că e cine știe ce obositor. Există și zile cînd efectiv frec menta. Sînt și altele cînd însă simt presiunea, stresul. Îmi voi lua 16 zile de concediu. Probabil nu voi pleca niciunde, ca și anul trecut. De fapt am fost rupt între dorința de a pleca undeva, chiar într-o stațiune de lîngă Mare și dorința de a sta acasă și a scrie ceva. Dar cred că m-am decis. Hai să încerc, așa cum mi-am luat liber să scriu scenariul în primăvară, mi-am zis să mai încerc să scriu încă unul sau, măcar un step outline, un treatment. Am un subiect, inspirat din întîmplările prin care am trecut cînd am lucrat în Franța, dar, desigur, am să-l fac mult mai interesant, în genul ”Auberge Espagnole”, deși nu chiar la fel, pentru că e văzut dintr-un pdv al unui român. Apoi mă gîndesc să scriu literatură, măcar o povestire dacă nu să încep un roman. Și aici am un subiect, inspirat tot din viața mea, un tînăr într-un oraș, căutări existențiale, autenticitate, prieteni, cărți, cam ca în ”Northern Exposure” sau ”Brooklyn Boogie” sau ca în scenariul meu, ”Vinil”.