Ado în oglindă

Luna aceasta am atins iată și vîrsta asta pe care nu-mi vine să cred c-o am. Uneori mă întreb dacă nu cumva visez și dintr-un moment în altul aștept să mă trezesc și să am ... nu mai știu exact cînd mi s-a oprit ceasul, probabil cînd am terminat facultatea și am început să lucrez, sau în ecartul dintre joburi de acum o duzină de ani. Nici nu arăt și nici nu mă comport și în general nu sînt cum mă gîndeam c-am să fiu cînd eram copil sau mai tîrziu în facultă ori în primii ani de carieră, în care tot așteptam ca ceva să se întîmple, nu știu ce, ceva extraordinar, ceva care însă n-a mai venit. În interior mă simt tot ca un adolescent, deși în societate încerc să ascund asta, ca de exemplu faptul că luna trecută mi-am cumpărat două mașinuțe de fier la scara 1:24 sau că îmi place să citesc benzi desenate și că ascult muzică pop și sînt extrem de fascinat de diorame de trenulețe. Nu doar că nu sînt însurat, și că nici n-am copii și cred că lumea consideră că la vîrsta mea asta e grav, dar sînt și timid cu fetele care-mi plac, nu am un job extraordinar, nu mă prea omor cu munca. Nu sînt manager ca majoritatea foștilor mei colegi și n-am nici o ambiție în privința asta, stau tot la două camere într-un bloc comunist și nu vreau să stau la casă, nu privesc cu ochi buni obsesia concitadinilor mei care vor să stea la case. Din partea mea toți țărănoii să se mute la case repede și cît mai departe de Timișoara și să lase orașul pentru oameni civilizați. Nu cîștig rău pentru zona asta, nu degeaba-mi fut creieru' zi de zi la servici, și nu suficient pentru a-mi lua ceva mare, gen apartament mai mare sau mașină (nu că mi-ar lipsi). Cum spunea Pip în la finalul Marilor Speranțe: lucrez destul de mult ca să am un trai decent. Nu am nicio ambiție să mă depășesc. N-am citit așa de mult (trebuia să fi citit pînă acum vreo trei mii de cărți - nu-s sigur c-am atins nici o treime din atît) așa că nici cult nu sînt, nici de călătorit n-am călătorit, decît în Franța și acolo mai ales prin Paris. Am probleme de concentrare din cauză că visez cu ochii deschiși. Asta mi se întîmplă și cînd citesc o carte de exemplu, atenția fiind-mi deturnată de dezvoltări ulterioare a acțiunii iar unele simboluri pe care le întîlnesc acționează asupra minții mele ca madlena lui Proust. Am și probleme de comunicare, cred că din cauză că oamenii cu care discut nu se pot concentra la o conversație și atunci nici eu nu mai sînt interesat dacă au înțeles ce vreau să le spun sau nu. Lucrez într-un mediu total anti-intelectual, anti-artistic, anti-viață (robotizat). N-am văzut niciodată pe nici unul din colegii mei la Cărturești de exemplu, însă pe plan personal sînt mai "realizați" ca mine. Proști dar fericiți, idealul manipulării sociale. Nu mă îmbrac la sacou, deși am vreo două, e drept că la servici n-aș avea unde să-l port, nu mă duc prin baruri sau cluburi, cum visam cînd eram ado, iar terasele din oraș le disprețuiesc. Viața mea e împărțită între servici (unde mă cam simt ca la școală: rapoarte pe care trebuie să le dau și să scriu, etc.) și casă. Acasă mă simt prea obosit ca să mai fac și altceva, nu înțeleg cum Dumnezeu alții mai pot să mai dezvolte o pasiune (poate apelează la iarbă sau au fizicul mai puternic). După ce m-a lovit boala la sfîrșitul anului trecut, m-am mutat la ai mei și în prima parte a anului acesta am ținut un regim alimentar extrem de dur (acum sînt bine; adică ultima oară cînd mi-am făcut analizele, în iunie, eram bine). Anul ăsta mi-au apărut mai multe fire de păr alb ca niciodată. Cînd mă uitam în oglindă la început credeam că sînt fire de păr blond (am fost foarte blond în copilărie) și m-am bucurat, apoi dîndu-mi mîna prin păr am văzut că-n interior începea să încărunțească. Asta se întîmplă tuturor colegilor mei de fapt, și celor mult mai tineri ca mine. Părul continuă să-mi cadă și privirea mi-a slăbit. Cei de vîrsta mea arată toți rablagiți rău, șifonați ca niște rufe scoase de la centrifugă. Mulți din cei mai tineri ca mine arată mai rău. Nimeni nu-mi dă vîrsta asta. În ciuda a toate astea, nu mă simt chiar prost. Nu știu unde mă îndrept și nu văd nici o ieșire din șablonul sau poate mai exact spirala asta, dar asta mi-e viața. Chiar dacă n-am făcut nimic, trăiesc prin cărțile pe care le citesc, prin filmele pe care le văd. Da, în peștera lui Platon. Mă simt uneori ca într-un uriaș clopot de sticlă care include orașul, ca într-o poză cu o colonie spațială pe care-am văzut-o odată într-o revistă SF, despărțit de viața exterioară, adevărată. Am eu niște planuri, deziderate, pe care însă nu reușesc să le pun în aplicare. Probabil îmi lipsește ambiția și încrederea în mine însumi. Nu cred în relațiile cauzale. Adică dacă știi cauza nu înseamnă că ai și soluția. Cu alte cuvinte cred că se poate rezolva o problemă fără a-i știi exact cauza. Cumva se poate. Dar nu dețin cheia, know-how-ul. Am citit și cărți de spiritualitate, de la ezoterism la Deepak Chopra, dar cred că singurul lucru să-i zic cîștigat e că n-am luat-o razna și m-am ținut pe linia de plutire. De fapt poate că în viață trebuie s-o iei razna uneori, să te pierzi ca să te poți regăsi, nu știu unde-am citit asta sau dac-am citit-o undeva. De fapt, într-un fel sînt un rătăcit, mă aflu într-un punct mort al traficului, într-o mlaștină la marginea unui fluviu și privesc la vapoare, un naufragiat al vieții, visînd încă la voiaje îndepărtate, ca un adolescent.

Acumulări

Pe de o parte cred că dacă-ți propui să te îndopi cultural, adică să citești cărți sau să te uiți la filme pînă să ajungi la un anumit prag, după care să-ți poți spune: gata, am citit/văzut destule, sau: nu mă mai interesează, sau: mi-am făcut o cultură, dacă-ți propui deci asta și ți se întîmplă întocmai, atunci ești ca și mort. Pentru că întotdeauna, undeva, poți să mai găsești alte lucruri interesante, extraordinare. Iar dacă n-o vei mai face, înseamnă că ceva s-a stricat în tine, acel sense of wonder, fără de care nu mai ești un om întreg. Pe de altă parte, dacă tot asta continui să faci, încontinuu, ani în șir, nu mai ajungi să realizezi nimic altceva în viață. Serviciul plus această acumulare de cultură îți ocupă practic tot timpul vital. Acuma, nu știu dacă viața are un scop anume, sau un sens și eu unul nu cred că sîntem făcuți pentru a ne da seama de asta. Unii spun că trebuie să acumulăm cît mai multe, și pare natural să fie așa. Însă nu în detrimentul vieții personale și nici în detrimentul întreprinderii unei acțiuni. Trebuie să existe pe undeva un echilibru totuși. A, și fără a cădea în mediocritate, desigur.

De ce demisionez

Am mai scris pe-aici un post despre pro si contra an sabatic, un subiect care mă macină de ceva vreme. De atunci n-am prea făcut mare lucru decît m-am tot gîndit și iar m-am gîndit, am citit, am văzut cîteva filme, am fost la Paris (viața mea, pe scurt), însă n-am avut nici o revelație, ci doar am meditat, am acumulat și pot să spun că mă simt hotărît. Atît de hotărît încît mîine dimineață voi merge la unul dintre mulții mei șefi și-i voi spune un cuvînt: ”demisionez!”. N-am să-i spun toate motivele de mai jos, unele dintre ele preferînd să le țin pentru mine, sau poate pentru exit interviu, dar aici, fiind un blog personal, intim și anonim, simt nevoia să le enumăr pe toate.

Nu știu care motiv este mai important. Am să încep cu proiectul personal. Visul meu cel mai mare este de a deveni scriitor, de a publica romane și de a trăi din scris. Am deja cîteva subiecte în cap, pentru început vreau să scriu povestiri, am ales deja și un titlu, așa că am cîteva frînturi de imagini, cîteva idei, pe care însă nu am timp să le aștern. Sau nu că n-am timp, dar să scrii o carte necesită foarte mult timp, relaxare, și chiar o anume retragere din lume, o recluziune. Și trebuie să-mi recîștig controlul creativ. După atîția ani în cadrul unor proiecte în care mi se tot spune mereu ce să fac, cum să fac, etc, simt că mă sufoc, simt că nu mai am aer să respir. Simt că trebuie să iau o distanță de problemele și de gălăgia de zi cu zi, de care mi-e greu sau nu pot să scap seara cînd vin acasă, uneori nici în week-end-uri. Și că mă uzez tot făcînd mereu aceleași și aceleași task-uri prea cauzale pentru mine. Au existat oarecare perspective de proiecte noi, dar din păcate task-uri cam de low-level, care nu cred că mi se potrivesc și într-un domeniu pe care de zece ani de cînd lucrez aici le-am evitat sau m-au evitat ele pe mine. Iar să continui aici, în același proiect, brrr! Simt că stagnez, atît din pdv profesional cît și, mult mai grav, personal. Cu alte cuvinte nu prea am viață personală. Mă gîndesc că o schimbare a profesiei m-ar stimula și chiar și în plan sufletesc. Mă gîndesc aici, desigur, la familie. Pentru că niciodată nu mi-am imaginat c-aș duce o astfel de viață, de amorțit. Cînd eram în facultate îmi închipuiam că voi avea o viață împlinită din pdv intelectual, că voi fii genul acela, știi, care poartă sacou și merge seara prin restaurante sau baruri cu o femeie frumoasă (soție/prietenă bună), și cu amici inteligenți cu care voi purta discuții intelectuale, artistice, despre filme, literatură, muzică, politică, viață, ascultînd jazz și bînd vinuri și cockteil-uri fine. În loc de asta, am colegi absolut imbecili, rămași din pdv psihic, unii undeva pe la cinșpe ani, iar alții în Neanderthal, genul care se uită încontinuu acasă la tembelizor, merg doar la filme de acțiune și ascultă muzică românească de la radio, citesc doar titlurile de articole și au attention span-ul de ordinul mili-secundelor. Am chiar și un coleg nazi. "Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală" - o zicală care se potrivește perfect cu starea de fapt. Și atitudinea asta este susținută de stilul de lucru experimental, robotizat, de spălarea aia pe creier numită ”scrum”, în care trebuie să-ți impui zilnic task-uri, să-ți fixezi obiective, să te prefaci că te bucuri ca un cîine cînd primești ceva challenging, ca să ai șanse la mărirea anuală de salariu, care poate fi sau poate nu fi, și să faci față la ședințele sadice de evaluare unde un șef să te caute cu lumînarea și să-ți pună un eventual ”incomplete”. Mereu m-am gîndit că filialele românești ale multinaționalelor sînt de fapt laboratoare în care să fac experimente psiho-sociologice avînd ca material băștinașii. Totul într-un birou deschis, fără spațiu privat, neaerisit, neoxigenat îmbîcsit, (m-am săturat de discuțiile legate de aerul condiționat, care ba-l bate pe unul în cap, ba la altul nu ajunge, etc). Am nevoie de aer curat, atît în sensul propriu cît și-n cel figurat al termenului.

M-am săturat de locația gălăgioasă de la parter, pe unde trec toți cei care intră sau ies din firmă, sau merg afară în pauză la o țigară sau la apă (și merg toți deodată, pîn-aici s-a ajuns cu proasta înțelege a spiritului de echipă). De platforma de deasupra, unde antenele neizolate pe care se fac tot felul teste, emană radiații electromagnetice cancerigene. Da, e un mediu toxic, deși nu se vorbește despre asta. E un subiect tabu. Iar în biroul unde lucrez fiecare vorbește cînd vrea, și se vorbesc doar idioțenii (vineri de exemplu am ascultat manele, care ok, erau puse-n bășcălie, dar oricum), se citesc cu voce tare ”faze”, articolele panicarde de pe agregatoarele de știri. Nu poate exista profesionism cînd oamenii dicută doar despre imobiliare, case, terenuri, bani, mașini, excursii în străinătate. Sînt ca într-o închisoare în care simt că mă prostesc.

Gălăgia din mass-media, cu consecințe asupra societății și care mă împiedică să gîndesc, să lucrez. Ca o paranteză: sînt absolut convins că serviciile secrete, SRI-ul face experimente prin intermediul mass-mediei pentru a induce panica-n rîndul populației, probabil ca să poată să conducă mai ușor. Dar, după ce-ai stat o vreme într-un stat occidental și te întorci, ești deja vaccinat și nu mai pui botu'.

Salariul meu nu e nici mic, dar nici mare. Tocmai am aflat că salariul mediu la nivel de unitate e cu 20% mai mare decît al meu (management-ul a încercat apoi să ne aburească cu ce anume reprezintă salariul mediu, dar eu nu-s din ăia care crede ce spune management-ul). Cu ce-am economisit, cred că-mi vor ajunge pentru un an. Cine are salarii mari în firmă? Idioții care ling șefii și care prind misiuni în străinătate, tîmpiți lobotomizați care discută cu clienții pe field, care pierd nopțile încercînd să rezolve niște probleme, pasîndu-ni-le de fapt tot nouă, la orice oră, probleme pe care, cînd îți vin, trebuie să stai să le rezolvi, căci politica firmei este să te guduri pe lîngă francezi și nemți, să-i faci să se simtă importanți, ca să ai un feedback bun ca să mai trimită ăia dup-aia și alte proiecte. Și care la cheful firmei îți rînd în nas fiindcă ei cîștigă dublu, poate chiar triplu sau cvadruplu decît tine. Iar tu n-ai să prinzi niciodată misiuni de durată, poate eventual dacă-i strîngi cumva cu ușa, și atunci te fac să aștepți doi ani, ca un coleg care a fost pus s-aștepte doi ani viza de Franța pînă ce s-o dilit la cap băiatul, și toată lumea îl cam evită prin mailuri sau tele-conferințe. Un preț mult prea mare, pe care nu-s dispus să-l plătesc.

Chestia e și că am obosit, lucru ce nu-l recunosc ușor, cel puțin nu de față cu alții. Am acumulat stres și oboseală care sper să nu sublimeze într-o boală, știu și eu? Nu-mi mai ajung week-end-urile. Aș vrea să stau măcar sîmbăta pînă tîrziu în noapte, să mă uit liniștit la unul sau două filme, sau să citesc o carte, dar mă prăbușesc de somn înainte de ora unu. Pe de altă parte, ok, poate asta e viața. Poate pe toți munca ne transformă, ne îmbătrînește, vrem nu vrem. Mai mult de doișpe ani în domeniul acesta, e normal să te simți stors, deși ți se spune că, hei, toată lumea muncește. De acord, dar de ce să nu faci ceea ce-ți place, mai ales dacă-ți permiți, de ce să nu încerci altceva, de ce să n-asculți ce-ți spune instinctul? Vreau să caut perspective noi, să mă reinventez! Nu înțeleg de ce toată lumea pare că se opune, că vrea să-mi pună frînă, să mă tragă de la a-mi urma visul. De exemplu Mama: 60 de ani, 12 ore de televizor pe zi. Am făcut un test și i-am zis că deja mi-am dat demisia. A ieșit nasol, foarte nasol. M-a amenințat c-o să fie vai de capul meu, că voi muri, că nu fac bine, că vai, eh, în fine, nici nu vreau să mă mai gîndesc la asta. Și se mai spune că devii ceea ce faci. Ei bine, eu n-am devenit și nu doar atît, dar am rezistat cred, cu succes, tuturor încercărilor de spălare a creierului pe care compania a încercat să mi le inoculeze. Dar nu prea mai am energie să lupt cu atîtea prostie din jurul meu, nu mai am muniție.

Și nici nu mai am nici o motivație să continui în firmă. Adică, uite: am și eu un vis, un mare vis, Visul Vieții Mele pe care vreau să-l urmez. Ce-i așa rău în asta? Știu, poate am văzut prea multe filme și am citit prea multă literatură, dar dacă toate aceste opere au dreptate? Pe mine m-au convins. "Midnight in Paris", de exemplu, parc-a fost făcut pentru mine. Și eu mă imaginez la Paris, cu o baghetă sub braț, mergînd pe străduțele pitorești spre locuința mea de la mansardă să scriu la roman. De ce nu? De ce n-ar fi posibil? Mă întreb oare pe cîți oameni filmul acesta i-a pus pe gînduri în aceeași măsură ca pe mine și pe cîți i-a determinat să ia o decizie. Îm? E cineva?

Blocaje și cuplaje

Nu pot sa scriu. Incerc, uite, incerc sa scriu, ma strofoc si nu reusesc, nu-mi iasa nimic. Mi-am propus ca in fiecare seara sa stau cel putin o ora in fata laptopului si sa scriu cite ceva. Nu conteaza ce. Doar sa scriu. Sa scriu si atit. Sa las cuvintele sa curga, sa nu tin cont de nimic, sa nu ma gandesc la altceva, la nimic, nimic, nimic decit sa fiu aici, prezent, singur, in liniste, sa ma focusez doar asupra paginii, asupra monitorului, adica exclusiv asupra a ceea ce trebuie, a ceea ce este strict esential, fara sa las alt lucru sa-mi distraga atentia. Si planul ar fi sa umplu o pagina A4. E un plan ambitios sau lenes? Nu stiu. Asa cum nu stiu nici de ce vreau sa scriu, dar asta nu ma intereseaza, asa cum nu ma intereseaza relatiile de tip cauza-efect, ci momentele aleatoare, intimplarile care rasar ca de nicaieri, ca un gind care-ti strafulgereaza mintea brusc, ca un satori sau un haiku. As putea scrie atitea si atitea! Am si citeva subiecte de fapt. Nu stiu de unde mi-au venit. De fapt nu, nu sint chiar subiecte, e prea mult spus. Mai exact frinturi de subiecte, idei razlete pe care le pierd imediat. Degeaba incerc sa la notez intr-un carnetel, ca tot nu stiu dupa aia cum le-as putea eventual expanda, cum as putea face din ele ceea ce vreau, adica literatura, i.e. Arta. De-as putea sa le unesc, sa formez din ele o constelatie, dar par atit de distante, atit de reci, desi incerc si tot incerc sa ma apropii de un subiect. Parca se indeparteaza si mai tare. Si ma simt ca si cum in capul meu ar fi o ceata, o picla, ca-n castelul elfilor din Lord of the Rings, din care pot rasari oricind un personaj, o idee, dar cumva, poate ca sint si prea lucid, prea, hm, reluctant, neincrezator sau doar timid. Problema nu este de blocaj, nu cred ca am writers block, ma consider ca am imaginatie destula, in fond am citit o gramada de carti, si inca mai citesc, am vazut destule filme, si inca ma mai uit, asa ca pot afirma ca mi-am format gusturile, stiu cu alte cuvinte ce caut, ce-mi place si deci, in mare, ce vreau, ce astept. Am si o idee, in mare, despre cartea pe care vreau s-o scriu, s-o incep in primul rind, fiindca aici e problema mea, inceputul. Problema cea mare, cred eu, este in primul rind de cuplaj mai degraba, ca la activarea ambreiajului unui motor. Ca un mecanism de trecere dintr-o treapta de existenta banala, cotidiana intr-una superioara, cea pe care-o vedem in filme, sau in carti. Sau ca la efectul Laser, in care electronii excitati cu fotoni, trec pe o orbita superioara. Prea multa tehnica, nu? Incep sa nu ma inteleg nici eu. Sa incerc altfel. Nu stiu cum sa transpun ce gindesc, imaginile, proiectiile mentale, frinturile, cum am spus, de idei, licuricii, fotonii din intunericul capului meu in ceva coerent, sau nu neparat coerent, dar ceva care sa poata fi considerata totusi literatura. In fond, cum spuneam, am de ales intre atitea modele in viata, as putea chiar afirma, ca am idoli, printre scriitori, muzicieni. Am citit si vazut atitea intreviuri cu ei, am aflat cum compun, in fond pare simplu, scrie despre ceea ce stii, lasa totul sa curga, lasa-te dus de curent, de flux, ca o frunza purtata de apa. Sau ca si cum ai fi intr-o canoe pe un riu si as visli, ai visli si te-ai feri de pietre, de virtejuri, alegind drumul care-ti place dar in principal tot te lasi purtat de riu, n-are rost sa te opui curentului. Asa e si viata, asa e si timpul, ca o apa care curge. Desi unii spun ca e ca un ciclu, ca o roata care se invirte. Dar cine stie? Si totusi, revin la problema mea: cum sa-mi transform, sa-mi distilez ceea ce simt, ceea ce percep, vad, aud, emotiile, ma rog, totul, in cuvinte? Cum altii reusesc, totusi, desi scriu atit de prost? Si totusi, scriu. Au o experienta de viata mai bogata? Au calatorit mai mult? Pascal spunea ca omului tot raul i se trage de la faptul ca nu poate sa stea linistit intr-o camera. Kafka spunea ca daca stai suficient de mult intr-o camera si te concentrezi, totul ti se va desfasura inainte. Poate ca nu sint destul de calm, sint prea agitat. In fond, serviciul... Dar nu, hai sa nu vorbesc de servici! Nu. Deci exista si o problema de concentrare, in plus, de dispersie a atentiei. Desi aici, acum, nu are nimic ce sa-mi distraga atentia. Sau nu prea mult. Uneori e mai galagie, dar acum, nu. Un televizor care biziie in departare, dar nu ma deranjeaza. Inainte de-a ma apuca sa scriu asta, am facut un dus. Apoi, in timp ce scriam am facut o pauza si m-am dus sa-mi fac un ceai de tei. Daca nici asta nu-i relaxare, apai atunci chiar ca nu stiu ce e. Insa ce scriu eu acum tot nu este literatura. Asa ca n-a iesit ce voiam. E jurnal, e blog, e ce vrei sa-i zici, dar nu e literatura. Nu flux narativ, nici subtext, nu are personaje. Sint scriitori pe care-i admir care spun ca stau pina la opt ore pe zi doar la o pagina, doua, deci cam cit incerc sa fac eu acuma, dar ei fac asta regulat, zi de zi. Un job. Si au scris romane! Eu tot caut si nu gasesc un canal de comunicatie, o translatie intre minte si mina. Se spune ca inspiratia este pentru amatori, si ca de fapt trebuie s-o provoci. Pe de alta parte, poate ca trebuie sa astepti ca sa ti se releve, macar putin, si sa fii deschis s-o primesti. Undeva, acel ceva, je ne sais quoi, se pierde. Se pierde si totusi il simt ca e acolo, in subconstient. Nu ajunge in emisfera cerebrala dreapta, rationala? Simt ca eu sint totusi responsabil ca nu dau friu liber energiei, ca n-o canalizez, ca nu-i fac drum, nu o prelucrez, mapez, traduc, nu fac contact.

Nevoia de a zbura

Sînt două lucruri care efectiv mă obsedează acum. Unu – să scriu. Și doi – să-mi iau o lună și apoi chiar un an sabatic. Ambele subiecte sînt neexplorate pe net-ul și în presa din țara asta. Nu prea știu nici cum aș putea îndeplini măcar unul dintre ele. Cu cît mă gîndesc și analizez mai mult un lucru, am observat, cu atît devine mai improbabil, și chiar mi se va părea apoi imposibil din pdv logic să se întîmple. Și devine din ce în ce mai complex și mai desirabil în același timp. Cam ca-n "Through the Looking Glass", cînd Alice, de fiecare dată cînd se uita mai atent la unul dintre rafturi ca sa vadă ce conține, acel raft părea gol în timp ce, împrejur, celălalte păreau mereu pline cu cîte ceva. "Things flow about so here!", exclamă ea.

Mă gîndesc din ce în ce mai serios să-mi iau un an sabatic. Deocamdată, îmi voi lua o lună sabatică, dacă se poate numi așa, deși știu că nu-i nici pe departe același lucru. Nu, nu vreau să mă gîndesc încă la ce voi face. Dar sper să iasă bine. N-aș vrea să rămîn tot în oraș, ca-n majoritatea anilor precedenți, să mă coc în apartament. Nu că n-aș fi tentat sau că treaba asta n-ar avea vreun farmec, ca-n povestirile lui O. Henry (deși nu pot compara Tm cu NY-ul). Aș citi, m-aș uita la filme și, mai ales, aș scrie ceva. Dar simt nevoia să zbor, să mă sui neapărat într-un avion, să stau suspendat desupra norilor, și apoi să mă ducă într-un loc civilizat. Pe de altă parte, parcă-s prea obosit, ca să mai merg pe undeva pe-afară. Dar dacă nu ies, știu sigur c-o să mă apuce regretele mai tîrziu. Sîntem în ultimele zile ale lunii iunie și eu încă n-am planificat nimic, nimic! Mă tem să nu pățesc ca anul trecut cînd am fost prea obosit. Deși, dacă mă gîndesc bine, anul acesta, pîn-acum, cam seamănă cu anul precedent. Cum s-ar rezuma anul acesta pîn' acum? Am avut o iarnă lungă și grea, cu amenințarea gripei porcine, am revăzut tot "Northern Exposure" pe dvd-uri, m-am uitat la rezumatele raliului Dakar pe Eurosport, am petrecut două luni scriind un scenariu dar n-am primit niciun răspuns de la juriu (sper să nu mi-l plagieze cineva de acolo) am citit peste 25 de cărți, în special opera lui Paul Auster, m-am uitat la peste 90 de filme, o parte însemnată reprezentînd Novelle Vague, dar și filme clasice, și peste o duzină apărute anul trecut, apoi a venit o primăvară ploioasă și rece, am avut și avem parte de măsuri de austeritate luate de guvern, inflație și căderea leului, acum cîteva luni proiectul de la servici a devenit brusc prioritar în cadrul firmei, același proiect de trei ani, aceeași echipă, același mediu toxic de acolo, frecat menta pe facebook, pe net, cu același laptop, rapoartele nenumărate pentru Tata la serviciul lui, tot aceeași muzică ascultată, nimic nou, aproape o sută de cărți cumpărate, CM de fotbal, va urma Turul Franței... Fuck! Nu, nu asta voiam să se întîmple din nou anul acesta! Nu asta mă gîndeam că e va-ntîmpla cu viața mea. I'm stuck here. Lucrurile zboară împrejurul meu iar eu sînt blocat aici.

Am încercat și încă mai încerc uneori să scriu, asta în puținul timp liber pe care-l am, dar n-am ajuns la acea voce interioară, cel puțin nu încă. Mai mult, n-am dus la capăt nimic, doar scenariul acela de film, evident, de la care n-am primit nici un feedback. În ultimii ani am citit multă, sau să zicem destul de multă literatură și am văzut o droaie de filme. Dar – nu știu... Îmi trebuie un timp anume, rezervat special și un tempo mai susținut. Sînt prea obosit serile și în week-end-uri. Nu știu dacă există un secret al scrisului, o alchimie specială sau e vorba doar de întîmplare. Cum îți găsești subiecte dacă nu ai trăit mare lucru? Cum capeți autenticitatea? Focus-ul îmi zboară des. Cum știi că ai ales cuvîntul potrivit? Cum poți să-ți dai drumul la imaginație, s-o faci să zboare? Uneori mi se pare că vreau să opresc timpul, că viața și oamenii trec pe lîngă mine și simt nevoia să consemn treaba asta, să surprind însăși zborul.

Blocajul

Nu știu. Cred că mă las. Și de scris și de ideea de a mai scrie vreodată. Mi-e greu. Și-n plus nu știu ce-i cu mine în ultimul timp. Sînt obosit, iar după zece ore petrecute la servici, mă simt atît de stors încît nu mai am puterea, voința, capacitatea de concentrare, pentru a sta și a scrie, nici de a-mi imagina măcar. Și mi se face somn. De fapt treaba asta nu-i pentru mine, dacă stau să mă gîndesc. Scenaristica. Plus că trebuie să ai un mediu, să ai un grup de oameni în jurul tău care-ți împărtășesc pasiunea pentru film, pentru cărți, pentru cultură în general, ori eu sînt izolat, ca un Robinson pe o insulă deșertică populată cu idioți. Poate că nici nu se poate de fapt. Unul din preferații mei, Truffaut, a introdus de fapt noțiunea de film de autor, ie un film în care regizorul este și scenarist, deși unele din filmele sale sînt adaptări. Dar oricum. Un alt scenarist spunea că a primit deseori comenzi de a rescrie filme scrise prost de alții, pentru că el știe să scrie ca un pro, stăpînește structura, principiile, are stilul format. Și ideile se fură, asta e, chiar și dincolo, darămite aici în țară. De fapt se copyrightează modalitatea, forma de expresie, nu doar ideea. Pentru că idei poate avea oricine. Dar de la idee la produsul finit, opera artistică, e o cale lungă, lungă de tot.

Am un termen, un deadline, pînă la concurs mai am cinci săptămîni și două zile, iar în ultimele trei mi-am tot stors mintea să-mi imaginez structura, am scris un aproape un caiet întreg cu structura de bază, caracterizarea personajelor, plot point-uri, adică blueprint-ul, arhitectura, scheletul. Mă gîndesc la subiect și în timpul liber la servici, îmi iau carnețelul cu mine la bufet și încerc să schițez ceva dar tot nu iasă nimic. De fapt stilul meu este acesta, ca și la lucru, să amîn ce am de făcut cît mai mult, pînă intru în criză de timp, apoi să mă stresez, și să intru în febra creației. Nu-s deloc conștiincios, mai degrabă dezordonat. Structura mea are probleme: plot point-ul unu este cam tras de păr, actul doi lîncezește, e cam subțire, mai trebuiesc cîteva scene tari, și care să aducă o tensiune progresivă plotului, și nu știu cu ce să-l mai umplu, iar finalul mi-e neclar, și nu mi-e format în minte, de fapt ar fi dar ar ieși ca un clișeu. O regulă spune că trebuie să dai la final spectatorului ceea ce așteaptă, dar într-un mod în care nu se așteaptă (William Golding). Inițial m-am gîndit la alt subiect, dar am luat-o pe arătură, și nu știam să scot drama de acolo, iar pesonajul meu principal începea să se simtă bine; de fapt acesta și era scopul, dar abia la final, nu în primul act. Apoi m-am gîndit să scriu despre ceva care, cît de cît, cunosc, și îmi și place. N-are rost să spun despre ce, deși știu că paginile astea nu le citește nimeni dar abosolut nimeni. Inițial ideea ar fi mers, asta pînă la finele actului întîi. Dar acum și acela mi se pare atît de departe de realizat, imposibil practic, încît mă gîndesc cum naiba am crezut vreodată c-o să pot face asta.

Mă panichez în fața ecranului alb. Apoi mă duc să scriu în caiet ceva, și tot mîzgălesc pagină după pagină, dar tot ce fac de fapt este să mă tot învîrt în jurul ideii și nu reușesc să ajung la un punct, la o formă finală, la ceva care să pare credibil și matur în același timp. Unii spun că n-au avut niciodată un writer's block, dar eu nu-i cred. Cred că bravează. Sau sînt niște genii. În cărți și pe forumuri se spune că trebuie să scrii în fiecare zi, să-ți intri în ritm, și că inevitabil soluția ți se va arăta. Și cînd văd poze cu scriitori lucrînd la mașina de scris! Oh, mă-ntreb: cum naiba reușesc ? Am văzut atîtea filme, și pare așa simplu! Și iar revin la motivele pe care le-am spus la-nceput. De fapt poate că problema este în mine însumi. Că nu am suficientă experiență de viață, și că nu știu să-mi dozez energia, sau să mă concentrez, că nu am curaj să cobor adînc, în propriul subconștient. Și am citit atîta teorie și nu știu la ce mi-a folosit! Van Gogh spunea în scrisorile sale că dacă auzi o voce care-ți spune că nu poți să pictezi, atunci, prin toate forțele, pictează! E frumos spus și sună bine, dar în realitate, pff!, nu știu dacă merge.

Cred că mă voi mărgini de acum încolo în viață să fiu neoriginal, să fiu doar un consumator de artă, să trăiesc între cărțile mele, filmele mele, ca și pînă acum, și poate că voi fi mai fericit așa, fără angoase și căutări artistice. Hei, e și asta o viață, nu oricine poate să scrie, să cînte, să picteze. Îți trebuie talent, pe care ori îl ai ori nu. Și determinare. Se pare că mie-mi lipsesc.

Creație

Dintotdeauna am fost fascinat de scriitori, și în general de artiști, de felul în care creează: ce obiceiuri au, ce tabieturi îi caracterizează sau ce metode folosesc. Unii au scris articole sau chiar cărți despre asta, sau le-au explicat în (auto)biografii sau le-au expus în interviuri. Alții lasă ca aceste lucruri să transpară în opera lor, ca la postmoderniști de exemplu, sau cum am văzut în unele filme, în așa numitele filme-despre-cum-se-fac-filmele. Iar alții, care nu-s deloc buni artiști, scriu cărți în care explică sau chiar oferă sfaturi despre acest mit al creației. Există și teoreticieni ai scrisului, ficțiunii, de la structura lui Aristotel în „Poetica” sa și pînă la Joseph Campbell care coboară adînc, la rădăcina miturilor, în „The Hero with a Thousand Faces”. Dar, ca mă rezum la scris aici. Unii scriu doar atunci cînd le vine inspirația, cînd le începe dictarea interioară. Alții fac din scris o activitate zilnică, day-to-day și spun că mediul în care lucrează îi face să intre în ritm, care e foarte important pentru că inspirația se provoacă, nu se așteaptă. Dar, indiferent de stil, această stare nu este una continuă. Mă gîndesc, dac-ar fi, deci dacă majoritatea oamenilor ar crea ceva, dacă să zicem toată lumea fie ar scrie literatură, fie ar compune muzică, sau ar picta, etc. și am fi și mai inundați de pseudo artă, atunci și selecția valorilor s-ar face poate și mai greu, iar alții n-ar mai face nimic altceva decît ar consuma artă. Deși poate n-ar fi rău, poate oamenii ar fi mai fericiți, mai liberi, mai conectați la subconștient, n-ar mai avea nevoie de persona. Însă, pe de altă parte, n-ar mai exista un alt progres în alt domeniu, în știință, medicină, de exemplu. Sau nu, nu, din contră, arta este un catalizator pentru aceste lucruri! Uite, și acum, aici, deși sîntem înconjurați de Artă, de peste tot, și în toate formele, film, cărți, muzică, oamenii în general fie nu se uită la ea, fie nu au totuși cumva acces la ea, ca și cum ar fi doar într-o vitrină, și trăiesc tot într-o lume a gunoaielor kitch-ioase. Mergînd mai departe, aș spune că poate starea de creație este săpată în pattern-ul uman, în subconștientul colectiv de care spunea Jung. Deși poate nu în forma a ceea ce numim curent creație artistică. Programarea calculatoarelor este o artă, după cum spune Knuth în cartea sa. Numim maestru un depanator sau un mecanic priceput, sau un medic care ne-a tratat. Și multe alte domenii, de la cum își aranjează un om spațiul de locuit, pînă la stilul vestimentar, sau petrecerea timpului, de la hobby-uri pînă la stilul personal în care-și îndeplinește task-urile la servici. Toți simțim nevoia să creăm pînă la urmă cîte ceva. Și nemulțumirile noastre apar atunci cînd (și din cauză că) nu ne putem exprima, sau cînd avem blocaje. Pînă la urmă poate că nu contează ce modalitate de exprimare îți alegi. Important e doar să te îmbarci la un drum.

Tehnici în artă

Unde intrevine tehnica în artă? Este atît de necesar ca un creator să stăpînească o tehnică sau asta vine pe parcurs, din practică, nu este ceva ce se poate învăța în teorie? Uneori și prea multă tehnică poate dăuna, poate strica alchimiei unei opere. De asta absolvenții de școli de specialitate înalte nu ajung și artiști, ci, în cel mai bun caz, critici, teoreticieni. Și totuși, marii creatori nu cred că se bazează numai pe instinct. Dramaturgii, compozitorii de muzică clasică, pictorii, scriitorii, toți folosesc în formele lor de expresie măsura, tempoul, proporțiile geometrice, regulile de compoziție, dezvoltările tematice și, mai ales, structura. Și-au creeat propriul sistem sau l-au învățat de la cineva. Îmi spunea cineva că trebuie să stăpînești întîi regulile înainte de a le arunca la coș, ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat, teribilist, la început. Dar contează foarte mult, cred, și capacitatea de distanțare de ceea ce faci. Să nu te îndrăgostești, ca Pygmalion, deși aceasta este o legendă cu happy-end, totuși. Povestește Mark Twain în „Viața pe Mississippi” cît era de fascinat la început de peisajele zugrăvite de soare sau umbrite de nori, și ce mult își dorea să ajungă pilot pe vapor, dar apoi, după ce a învățat toate detaliile, (din instinct!) ca dintr-o carte al cărei interes pare a nu slăbi niciodată, precum și cîteva lecții dure, zicea că trecînd peste toate acestea fără să le mai admire și că a pierdut ceva: „grația, frumusețea și poezia fluviului”. Și tot el se mai întreaba acolo dacă nu cumva, învățîndu-și meseria a pierdut mai mult decît a cîștigat. Da, e vorba și de instinct, căci faci lucruri pe care ți se pare că le știi, dar nu le poți explica. Ca și zen-ismul: „Știu ce este Zen-ul dar, dacă mă întrebați ce este, nu mai știu”. Sau ca principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Ce diferit este de un mod de gîndire rațional, dar totuși un o bună cale de explicație a fenomenului pentru cei ce gîndesc strict rațional! Ce mă enervează anumiți ziariști cînd le iau interviuri unor actori, scriitori, etc. cunoscuți, punîndu-le întrebări găunoase, ca de exemplu „care este condiția artistului”, (auzi!) sau excesiv de intelectuale. Cineva obișnuit cu presa, ca Rushdie, care a fost prezent în București săptămîna trecută, știe cum să ocolească, ironic, aceste mlaștini intelectuale. Ideea vine, cred, din subconștient dar pentru a-l transpune într-o formă trebuie învățat un fel de limbaj. Unii scriitori, mari, spun că scriu doar cînd le vine inspirația, cînd începe dictarea interioară, alții, la fel de buni, spun că fac din scris un job regulat, de cînd se scoală pînă seara, și că e important să nu-ți ieși din ritm, ca un fel de rutină adică, și nu scriau rău deloc nici unii nici alții. La fel, am citit despre muzicieni care se jucau cu instrumentele pînă le ieșea un sunet, un acord pe care-l dezvoltau într-o piesă. Unii au o idee înainte despre unde vor să ajungă, deplasîndu-se de la suprafață la miez, caz în care, am observat, de multe ori iasă ceva artificial, o formă fără fond, poate cu excepția filmului, unde treaba asta poate funcționa, am studiat-o anul acesta îndeaproape. Alții improvizează pe parcurs, pornesc de la un sîmbure de idee din adîncul sufletului pe care îl dezvoltă într-o formă, și-l aduc apoi la suprafață. În orice caz, tehnica e prezentă, situată undeva la mijloc. Energia trebuie canalizată, ca un rîu pe făgașul lui propriu, pentru a obține un caracter unitar, altfel se revarsă, băltește. Talentul trebuie, cum spune Murakami, focalizat, concentrat într-un singur punct, altfel nu obții nimic important. Și mai ține și de factorii exteriori, poate, atît de mediul înconjurător, cît și de experiența de viață acumulată – poate e necesar și un echilibru între toate astea și imaginație, sau poate dimpotrivă, contrabalansul într-o parte poate duce la inspirație. Dar mă îndepărtez. Skill-urile se învață puțin de oriunde, puțin și din cărți, dar nu din cele de tipul „cum să”, ci ale celor care chiar au realizat ceva, sau, mai bine cred, inspirîndu-te de la maeștrii, încercînd să-i imitați pe cei pe care-i admiri, lucru care unora li se pare un lucru ieftin, dar o imitație, nu o copie, căci este filtrată prin optica personală, care duce la crearea unui stil personal. Pentru că, dacă-ți place ceva, nu vrei să faci și tu la fel, să urmezi aceeași cale, să simți la fel? Bine, nu este suficient doar atît, e necesară și multă muncă, deși asta e un clișeu, apoi șlefuire pentru a ajunge la propria identitate, pentru a descoperi căi noi de a ajunge la ceva. Pentru că eu cred în varietățile infinite de exprimare ale sufletului uman.

Mediul și inspirația

Acest post este un draft. Un prim draft de fapt. L-am scris dintr-un shot, fără reveniri, seara, înainte de culcare, fiind răcit cobză, și după o zi de muncă intensă la servici. Poate c-o să revin să-l mai cizelez.

De unde vine inspirația? Subiectul e foarte vast, prea vast pentru a fi tratat aici, și pentru a-l trata eu în general. Dar mă gîndesc în primul rînd la scriitorii mei preferați. Să încep cu Hemingway, de exemplu: s-a inspirat numai din viața lui. A scris despre primul Război Mondial, apoi despre viața boemă de la Paris, apoi despre anii cînd a stat în Spania, în Africa apoi cei douăzeci de ani petrecuți în Cuba, cu viața oamenilor pe care i-a cunoscut prin baruri, cafenele, porturi, tranșee. Salman Rushdie își înmoaie pana mereu în cerneala neagră a Indiei natale. Henry Miller pendulează mereu între Paris și New York iar romanele lui sînt strict biografice. Jack Kerouac a scris exclusiv despre călătoriile făcute de el, schimbînd doar numele personajelor. Kurt Vonnegut are un stil total diferit, atît de scris cît și din pdv al plot-ului. El spunea că nu rescrie niciodată, și că se gîndește bine înainte de a pune cuvintele jos și că dacă ceva a fost scris, apăi așa rămîne. Dar și romanele lui au puternice referințe biografice, de la primul, "Pianul mecanic", o metaforă, o sinecdocă a unei mari companii într-o societate distopică. Dar adevărata lovitură a dat-o cu "Abatorul 5", inspirat din participarea lui în WW2. Mark Twain povestește cu drag despre locurile idilice din America, de pe valea Mississippi-ului, apoi explorarea continentului, prin Nevada, California, mergînd și în jurul lumii. Iar cărțile lui de istorie sînt o reacție la inocularea indusă de scrierile din Anglia medievală de pînă atunci, aruncînd în aer prejudecățile, complexele unei culturi inferioare, fiind o declarație de independență tinerei națiuni. O. Henry își pune eroii și antieroii povestirilor lui să se desfășoare în mediul bine stabilit al Americii sfîrșitului de secol XIX, deși se poate petrece oricînd, atît este de actual. Julio Cortazar scrie despre povestiri complicate despre intelectuali, despre dragoste, acțiunea însă petrecîndu-se la Paris, unde și-a petrecut mare parte din viață și Buenos Aires, locul de unde-a venit. Despre Philip K. Dick se poate spune că a avut imaginație uriașă. Însă el a declarat într-un interviu că s-a inspirat din marii scriitori francezi și ruși (greu detectabil, zic eu, poate subconștient). Temele recurente din multe din cărțile lui sînt: universuri paralele, paranoia, idei care nu prea pluteau prin aer la vremea aceea. Problemele lui psihice și dependența de amfetamine l-au făcut să dea, zic eu, o altă dimensiune specificității realității de-atunci. De altfel, acțiunea din cărțile lui se petrece undeva prin America, în viitorul apropiat, în general în California, sau San Francisco Bay Area, unde-a și trăit de altfel. Haruki Murakami scrie despre alienare și nevoia de comunicare plasîndu-și acțiunea romanelor pe fundalul Japoniei contemporane. Iar Paul Auster despre New York, Brooklyn, Manhattan, mergînd puțin și în Franța, la Paris și în Provence, unde a locuit cîțiva ani.

Se spune că nimic nu e original. De asta în SUA nu se copyright-ează ideea, ci opera, deci modalitatea de exprimare. Cînd văd un film bun, sau citesc o carte, dacă mă uit ulterior pe net, aflu că multe dintre ideile de acolo au mai fost folosite și-n trecut. Ok. Există mai multe tipuri de scriitori: unii care exploatează mai bine realitatea, alții plonjează adînc imaginație de unde-și aduc ideile, sau există o sursă comună? Shakespeare (sau Marlowe, sau cine-o fi fost el) de exemplu nu a fost original din punct de vedere al plotului. Și-a luat ideile din diverse surse, piese vechi de teatru, poeme. Ceea ce-l diferențiază este stilul, neegalat pînă-n ziua de azi. La fel Boccaccio, cu povestirile din Decameronul său - niciuna nu-i originală, dar toate sînt delicioase! Să amintesc scrierile care au ca sursă legendele Olimpului, care și ele au ca sursă, unele, legende mai vechi, din Asia... Au toate acestea o sursă comună, în timp? Sau există mai multe izvoare, fără nicio legătură între ele? Tot ce este scris a mai fost scris odată? Sau totul este codificat, cum zicea Jung, în pattern-ul uman?

Căutări artistice

Caut cam aceleași lucruri de cînd mă știu, și nu nu prea găsesc, sau, uneori, cel puțin nu găsesc așa repede. Filme, cărți și muzică. Ok, teoretic am tot Internetul la dispoziție, dar în practică găsesc foarte greu ceva ce chiar mă pasionează. Sau nu am eu suficientă răbdare? Deseori calitatea filmelor nu e prea bună. Nu găsesc nici măcar muzica din ultimii 10 ani. Pentru televizor trebuie să-ți rezervi timp. Cărți? Nu-mi place să citesc în format electronic. În România au început să apară cărți ca lumea abia de vreo 15 ani iar anticarii au deci o ofertă săracă. Nici librăriile de aici nu mă mulțumesc. În Amsterdam și Paris, ei, acolo da, era altceva, oferta era mai pe gustul meu, ăsta-i adevărul. Ok, zic că nu găsesc ce-mi place. Așa era și înainte, în liceu, și în facultate. Pe atunci strîngeam revistele de SF cu gîndul că le voi răsfoi odată. Acum doi ani Tata mi le-a aruncat însă pe toate, în timpul Marii Dezordini pe care a făcut-o Mama renovînd apartamentul. Dar nu-mi pare așa de rău. Mă aștept să găsesc informație la un simplu click, dar în realitate nu-i chiar așa. Există atît de multă informație, cărți de citit, muzică de ascultat (albume, discografii complete, concerte, rarități), atîtea filme de văzut (cineaști pe care nu i-am urmărit niciodată). Mi-aș petrece tot restul vieții căutînd și consumînd cultură, deși asta n-ar mai fi viață (hm, de parcă acum e). Dar chestia e că nu vreau să fiu intelectual, ci artist. Am observat că mai există puține cărți care mă interesează cu adevărat în acest domeniu, literar, vreau să spun: puține cu care chiar mă identific. Asta pe de o parte e bine, pentru că mă face să vreau să scriu eu altceva, pe de altă parte, mă gîndesc cum aș putea să scriu eu ceva cînd alții au scris exact ce simt eu, și încă mult mai bine. Și mereu simt nevoia să văd filme, să citesc, să-mi iau mai multe cărți. Și simt că timpul trece și tot nu fac nimic. Și aș vrea să stau noaptea, tîrziu, cînd e liniște, lîngă biblioteca personală și să răsfoiesc cărți, sau reviste, chiar din orice domeniu literar sau conex, pînă-mi vine vreo idee. Dar nici măcar în week-end nu pot sta pînă tîrziu, abia dacă pot să mă uit la un film pînă pe la unu noaptea. Aș vrea să reduc numărul orelor de somn. Nu înțeleg cum pot unii oameni să doarmă doar 3-4 ore pe noapte. Poate că nu au așa un job stresant. Pe naiba, toată lumea are griji, și nici serviciul meu nu pot spune că e cine știe ce obositor. Există și zile cînd efectiv frec menta. Sînt și altele cînd însă simt presiunea, stresul. Îmi voi lua 16 zile de concediu. Probabil nu voi pleca niciunde, ca și anul trecut. De fapt am fost rupt între dorința de a pleca undeva, chiar într-o stațiune de lîngă Mare și dorința de a sta acasă și a scrie ceva. Dar cred că m-am decis. Hai să încerc, așa cum mi-am luat liber să scriu scenariul în primăvară, mi-am zis să mai încerc să scriu încă unul sau, măcar un step outline, un treatment. Am un subiect, inspirat din întîmplările prin care am trecut cînd am lucrat în Franța, dar, desigur, am să-l fac mult mai interesant, în genul ”Auberge Espagnole”, deși nu chiar la fel, pentru că e văzut dintr-un pdv al unui român. Apoi mă gîndesc să scriu literatură, măcar o povestire dacă nu să încep un roman. Și aici am un subiect, inspirat tot din viața mea, un tînăr într-un oraș, căutări existențiale, autenticitate, prieteni, cărți, cam ca în ”Northern Exposure” sau ”Brooklyn Boogie” sau ca în scenariul meu, ”Vinil”.