Impresii asupra "Les carnets de route"

Am urmărit aproape toate episoadele seriei tv a lui François Busnel, Carnets de Route și pot afirma că mi-a lăsat impresii extrem de vii și puternice. Prezentatorul, ca orice francez citit, și ca și mine de altfel, pare fascinat de cultura americană, lucru care, la o privire atentă, se observă și din revista pe care o conduce, "Lire:", pe care o frunzăresc și eu aproape-n fiecare lună. Documentarul, difuzat pe France 5 și apărut și pe dvd, constă dintr-o serie de interviuri cu scriitori americani consacrați și ne transmite în principal imaginea unei Americi văzute atît prin ochii acestor scriitori dar și prin proprii ochi ai prezentatorului. Fiecare episod începe printr-o descriere pitorească a locurilor și împrejurmilor unde trăiește fiecare dintre ei. Aceasta, împreună cu peisajele calme, cu imaginile panoramice, dau o senzație de calm, de destindere, de spațiu al posibilităților nemărginite, de absența oricăror baraje mentale. Apoi, pe măsură ce facem cunoștință cu scriitorul, îmi pare că fiecare dintre ei pare foarte bine ancorat de locul în care trăiește, toți își iubesc environment-ul și par că și-au găsit liniștea, în armonie cu locurile în care stau, asta deși toți scriitorii nu doar vorbesc despre o Americă violentă, brutală, dar și scriu, aproape în exclusivitate, despre lucruri grotești, scarboase, chiar infernale, care se întîmplă în țara lor. Ceea ce mi s-a părut oarecum în contradicție cu teritoriul în care trăiesc. Sau poate aici își găsesc balansul, de aici își extrag energia ca să continue. Cioran afirma undeva că toate marile opere ale lumii sînt violente. Atunci de asta au succes scriitorii Americii? Sînt atunci toți un fel de călători în infern? Și încă o remarcă: prezența constantă a apei, fie pe malul oceanului, fie pe malul unui lac, sau al unui rîu, ori imagini cu un bayou, fie o arteziană în fundal.

Parisul în literatură

Mă reîntorc la un subiect care mă fascinează: Parisul în literatură, Parisul văzut de scriitori. Am mai scris despre asta aici. Am cules nu doar la întîmplare fragmente din cărți, ci am ales alți scriitori care-mi plac. Mi se pare extrem de greu de suprins în proză vibrația orașului, esența lui, cam ca în principiul incertitudinii a lui Heisenberg: observarea unui lucru îi schimbă proprietățile. Totuși, unii scriitori reușesc să redea într-un mod sugestiv, viața la Paris.

Mark Twain – The Innocents Abroad

Nu am găsit ediția românească a cărții (Ageamiii în străinătate), care-a apărut prin anii șaizeci și de atunci nu știu să fi fost reeditată. Am văzut-o odată la un anticariat online dar nu o aveau pe stoc. Mark Twain a fost la Paris prin o mie opt sute șaizeci și ceva și, după cum se vede mai jos, a fost impresionat de nivelul de civilizație și de forfota străzii.

Cap XII What excellent order they kept about that vast depot! There was no frantic crowding and jostling, no shouting and swearing, and no swaggering intrusion of services by rowdy hackmen. These latter gentry stood outside--stood quietly by their long line of vehicles and said

never a word. A kind of hackman general seemed to have the whole matter of transportation in his hands. He politely received the passengers and ushered them to the kind of conveyance they wanted, and told the driver where to deliver them. There was no "talking back," no dissatisfaction about overcharging, no grumbling about anything. In a little while we were speeding through the streets of Paris and delightfully recognizing certain names and places with which books had long ago made us familiar. It was like meeting an old friend when we read Rue de Rivoli on the street corner; we knew the genuine vast palace of the Louvre as well as we knew its picture; when we passed by the Column of July we needed no one to tell us what it was or to remind us that on its site once stood the grim Bastille, that grave of human hopes and happiness, that dismal prison house within whose dungeons so many young faces put on the wrinkles of age, so many proud spirits grew humble, so many brave hearts broke.

We secured rooms at the hotel, or rather, we had three beds put into one room, so that we might be together, and then we went out to a restaurant, just after lamplighting, and ate a comfortable, satisfactory, lingering dinner. It was a pleasure to eat where everything was so tidy, the food so well cooked, the waiters so polite, and the coming and departing company so moustached, so frisky, so affable, so fearfully and wonderfully Frenchy! All the surroundings were gay and enlivening. Two hundred people sat at little tables on the sidewalk, sipping wine and coffee; the streets were thronged with light vehicles and with joyous pleasure-seekers; there was music in the air, life and action all about us, and a conflagration of gaslight everywhere!

Cap XIII: I think we have lost but little time in Paris. We have gone to bed every night tired out. Of course we visited the renowned International Exposition. All the world did that. We went there on our third day in Paris--and we stayed there nearly two hours. That was our first and last visit. To tell the truth, we saw at a glance that one would have to spend weeks--yea, even months--in that monstrous establishment to get an intelligible idea of it. It was a wonderful show, but the moving masses of people of all nations we saw there were a still more wonderful show. I discovered that if I were to stay there a month, I should still find myself looking at the people instead of the inanimate objects on exhibition.

Cap XIV: Of course we drove in the Bois de Boulogne, that limitless park, with its forests, its lakes, its cascades, and its broad avenues. There were thousands upon thousands of vehicles abroad, and the scene was full of life and gaiety. There were very common hacks, with father and mother and all the children in them; conspicuous little open carriages with

celebrated ladies of questionable reputation in them; there were Dukes and Duchesses abroad, with gorgeous footmen perched behind, and equally gorgeous outriders perched on each of the six horses; there were blue and silver, and green and gold, and pink and black, and all sorts and

descriptions of stunning and startling liveries out, and I almost yearned to be a flunkey myself, for the sake of the fine clothes.

O. Henry - A Cosmopolite In A Cafe

OK, cu siguranță că O. Henry n-a fost niciodată la Paris, însă a trăit mult la New York, primul oraș modern, într-un mediu, cosmopolit, și a știut să descrie perfect viața, vibrația orașului, a localurilor, a locuitorilor (ca și I.L. Caragiale). Cînd l-am citit prima oară, nici nu mi-am dat seama că nu-i un scriitor contemporan.

At midnight the cafe was crowded. By some chance the little table at which I sat had escaped the eye of incomers, and two vacant chairs at it extended their arms with venal hospitality to the influx of patrons.

And then a cosmopolite sat in one of them, and I was glad, for I held a theory that since Adam no true citizen of the world has existed. We hear of them, and we see foreign labels on much luggage, but we find travellers instead of cosmopolites.

I invoke your consideration of the scene--the marble-topped tables, the range of leather-upholstered wall seats, the gay company, the ladies dressed in demi-state toilets, speaking in an exquisite visible chorus of taste, economy, opulence or art; the sedulous and largess-loving ~garcons~, the music wisely catering to all with its raids upon the composers; the ~melange~ of talk and laughter--and, if you will, the Wurzburger in the tall glass cones that bend to your lips as a ripe cherry sways on its branch to the beak of a robber jay. I was told by a sculptor from Mauch Chunk that the scene was truly Parisian.

Irving Stone – Bucuria vieții

O carte despre viața lui Van Gogh, un artist a cărui operă se împletește strîns cu propria-i viață, ca și Kerouac sau Marcel Proust. Nu-i scrisă ea cine știe ce grozav, dar pentru mine s-a dovedit a fi o lectură inspirațională.

Strada, înviorată de soarele dimineții, împrăștia miresmele Parisului care se deștepta. Cafenelele erau pline de oameni care-și beau cafeaua cu lapte, cu cornuri, în timp ce prăvăliile de zarzavaturi, carne sau brînză își ridicau obloanele, gata să-și primească mușterii. Era un cartier negustoresc, cu prăvălii mici înghesuite. Muncitorii circulau pe mijlocul străzii. Gospodinele alegeau cu mîna marfa întinsă pe tarabele din fața prăvăliillor și se tocmeau în gura mare cu precupeți.

Vincent respiră adînc.

- Parisul! După atîția ani, iată-mă, în sfîrșit aici!

- Da, Parisul, capitala Europei, mai ales pentru un artist!

Georges Perec – Un om care doarme

Anii șaizeci, una din erele mele preferate. Poate nu-i un fragment sugestiv despre Paris, dar, citindu-l, îmi imaginez mașinile vechi, prăvăliile, oamenii îmbrăcați după moda de atunci (ca-n filmele din acea vreme).

De la terasa unei cafenele, stînd cu o halbă de bere sau cu o cafea neagră în față, te uiți în stradă. Mașini, taxiuri, camionetel auobuze, motociclete, motorete trec în grupur compacte, despărțite de acalmii rare și scurteȘ reflexele semafoarelor care reglează circulația. Pe trotuare se scurge dublul flux continuu, dar mult mai fluid, al trecătorilor. Doi bărbați, ducînd în mînă aceleași serviete din piele artificială, trec unul pe lîngă celălalt cu un aer obosit; o mamă și o fiică, copii, femei în vîrstă încărcate de plase, un militar, un bărbat cu două valize grele și mulți alții încă, cu pachete, ziare, pipe, umbrele, căini, burți, pălării, cărucioare de copii, uniforme, unii propae alergînd, alții tîrîndu-și pașii, oprindu-se în fața vitrinelor salutîndu-se, despărțindu-se, depășindu-se, încrucișîndu-se, tineri și bătrîni fericiți și nefericiți. Grupuri neîncetat destrămate și alcătuite la loc se înghesuie în stațiile autobuzelor. Un om-sandviș împarte prospecte. O femeie face zadarnic gesturi largi cu brațul taxiurilor care trec. Sirena unei mașini de pompierei sau poliție se apropie de tine, răsunînd din ce în ce mai tare.

Mașini de depanare trec în trombă, chemate pentru cine știe ce urgențe. Nu știi nimic despre legile care îi fac să se adune pe oamenii aceștia care nu se cunosc, pe care nu îi cunoști, pe strada asta unde te afli pentru prima dată și unde nu ai ce face, decît să te uiți la mulțimea asta care vine și pleacă, se epede, se oprește: toate picioarele astea pe trotuare, toate roțile astea pe asfalt, ce fac ele? Unde merg? Cine le cheamă? Cine le cheamă înapoi? Ce forță sau ce mister le face să pună alternativ piciorul drept și apoi pe cel stîng pe trotuar, de altfel cu o coordonare care cu greu ar putea fi mai eficace? Mii de gesturi inutille se strîng în aceeași clipă în cîmpul izual prea îngust al privirii tale aproape neutre. Își întind în acelși timp mîinile drepte, strîngîndu-le ca și cum ar vrea să le zdrobească, emit cu gura mesaje aparent dotate cu înțeles, îți răsucesc în toate felurile obrajii, nasul, buzlem mîinile, punctîndu-și discursul cu mimici exprsive; ăți scot agerndele,se depășesc, se salută, se invecivează, se congratulează, se îmbrîncesc; merg fără să te vadă și totuși, te afli la cîțiva centimetri de ei, așezat la terasa unei cafenele, și nu încetezi să-i privești.

Paul Auster – The New York Trilogy

De Paul Auster am auzit prima oară într-o revistă Secolul 21 dedicată New York-ului, prin 2005, în care era publicat primul capitol din ”Brooklyn Follies” iar de atunci i-am citit toate cărțile, i-am văzut toate filmele (nu-s greu de găsit) am citit și văzut pe Net zeci de interviuri cu el. E considerat un american înzestrat cu o sensibilitate europeană, și poate că de asta are succes mai mare-n străinătate decît la el în țară. A petrecut trei ani și jumătate la Paris, în anii șaptezeci, experiență pe care a descris-o atît în cărțile sale memorialistice dar și sub forma distliată a literaturii, în multe din romanele sale. Ultima parte din Trilogia New York-ului pe petrece și la Paris.

Things felt oddly bigger to me in Paris. The sky was more present than in New York, its whims more fragile. I found myself drawn to it, and for the first day or two I watched it constantly—sitting in my hotel room and studying the clouds, waiting for something to happen. These were northern clouds, the dream clouds that are always changing, massing up into huge gray mountains, discharging brief showers, dissipating, gathering again, rolling across the sun, refracting the light in ways that always seem different. The Paris sky has its own laws, and they function independently of the city below. If the buildings appear solid, anchored in the earth, indestructible, the sky is vast and amorphous, subject to constant turmoil. For the first week, I felt as though I had been turned upside-down. This was an old world city, and it had nothing to do with New York — with its slow skies and chaotic streets, its bland clouds and aggressive buildings. I had been displaced, and it made me suddenly unsure of myself. I felt my grip loosening, and at least once an hour I had to remind myself why I was there.

Douglas Coupland – Shampoo Planet

Un scriitor pop, genul laid-back. Păcat că în românește nu i s-au tradus pînă acum decît patru cărți. Acțiunea romanelor sale se desfășoară în general într-o Americă a spațiilor deschise. Mi-am cumpărat cartea asta la Paris, luna asta, și am citit-o cu plăcere.

It was mid-July, and the boulevards of Paris were flush with both tourists and Parisians visibly wincing with antcipation for their August holidays, like a man who has to pee badly. The sun shone hot and tanning salonlike over the city's shortbread-yellow buildings, its Gypsies, its smug Euroyuppies, its exhaust fumes, and its decaying ambulance vibrators. Algerians and Arabs were everywhere, as were an inexhaustible supply o American and Canadian tourists in mix'-n'-match traveltime garb invariably tinged with some sort of function: Polo shirts the color of afterdinner mints featuring built-in passport holders; shoes telling the time; women in glossy helmet perms no doubt concealing mace sprayers; men in Kendoll haircuts concealing self-improvement cassettes to be listened to on walkmans while strolling through the Louvre.

Liste și note

Urmăresc pe Net, fie prin acces direct fie via twitter ori FB cam 20, 30 de site-uri web cu filme și cărți – de exemplu pagini de specialitate ale unor ziare (străine, bineînțeles). Evident, nu am timp să trec regulat, zilnic, nici măcar săptămînal, prin toate. Mi-am făcut conturi pe două site-uri, imdb și goodreads, și pe care intru aproape zilnic. Însă ce mă enervează în ultimul timp e că de fiecare dată cînd termin de citit cîte-o carte sau de văzut un film, mă duc imediat pe unul din aceste două site-uri și știi ce care-i primul lucru pe care-l fac? Nu, nu să citesc cronicile sau comentariile, asta fac abia pe urmă. Să dau note! De la 1 la 10 stele pe imdb și de la 1 la 5 pe goodreads. Și acesta este un obicei prost, chiar foarte prost și de care trebuie să scap, cu cît mai repede cu atît mai bine. Acuma, OK, pe de o parte, este evidentă nevoia de a avea astfel de liste , mai ales în cazul meu, eu citind atît de mult și uitîndu-mă la atîtea filme, trebuind în acelși timp să le țin cumva urma. Apropo, chiar am făcut un bilanț: pe anul trecut am ajuns la o medie de vreo 65 de cărți și aproape 200 de filme. Poate că nu e mult, dar dacă te gîndești că mai merg și la servici, timpul liber pare în întregime ocupat. Și mai e și oboseala. Acuma, nu știu, poate fac totul prea în viteză, nu?, și ar trebui să savurez mai mult fiecare paragraf, fiecare secvență. Bine că nu-mi fac "todo" list-uri. Am încercat, dar nu mă țin de ele și în plus simt un fel de stringență, chiar o presiune în a urmări ceva, ca o programă școlară, un concept de care am avut mereu repulsie. Deși îmi place literatura, nu cred că mi-ar fi plăcut să fi făcut o facultate de Litere. Aș fi simțit mereu o frînă. De cînd eram mic îmi făceam liste cu cărțile pe care le-am citit, (dac-o caut atent și bine, cred că o mai am undeva prin casă). Mai apoi, în special de cînd au apărut erdeesu și upeceul, și deci de cînd am început să văd și filme pe bandă rulantă, trebuia evident să-mi fac liste și cu filmele pe care le-am văzut. Acum mi-am trecut toate aceste liste și pe Net, evident, și dînd și note simt că aș face un fel de reclamă operelor care-mi plac, fără a cîștiga altceva decît poate c-aș contribui cu un strop la o evaluare globală mai aproape de sensibilitatea mea. Asemănător cu faptul de a scrie pe twitter sau pe acest blog, deși știu că nu mă urmărește nimeni. Și mă enervez cînd văd că unele opere cărora eu le-am dat o notă mare sînt evaluate atît de prost, sau invers, file ele opere de duzină sau pretențioase, sînt considerate mari realizări. Iar comentariile proaste chiar mă stresează. Și chiar încep să ocolesc persoana care i-a dat o notă mică unei cărți a lui Kerouac de exemplu. Referitor la filme, este un lucru evident că cel mai prost criteriu de selecție posibil este imdb-ul. Un alt lucru negativ (deci pe lîngă faptul că nu mai ajung să le savurez) este că ajung să mă îndrăgostesc de ele. Ce vreau să zic cu asta. Paul Auster spunea în "Hand to Mouth", (citez): "nu mai vroiam să vorbesc despre cărți. Voiam să le scriu. Din principiu, mi se părea greșit ca un scriitor să se ascundă într-o universitate, mi se părea greșit să mă ascund printre prea mulți oameni la fel, să devin prea confortabil. Riscul era automulțumirea și odată ce acest lucru i se întîmplă unui scriitor, e pierdut." Nici c-aș fi putut să mă exprim mai clar. Apoi, ca să-mi continui ideea, simt că poate-mi dispersez atenția în prea mult stiluri. Tocmai cînd credeam că mi-am definitivat lista, constelația mea de scriitori preferați, că și descopăr unul nou și îmi zic "ah!, trebuie să citesc mai multe de asta", cum mi s-a întîmplat anul trecut cînd am citit cinci cărți de Anna Gavalda de exemplu. Sau îmi mai zic uneori: mai asta și gata. Sau: "mai citesc încă douăzeci de cărți" sau "încă o lună și apoi gata, mă pun pe treabă". Dar mai există cu siguranță mulți alți scriitori, nu-i poți citi pe toți decît dacă ești, știu și eu, critic. La fel și-n cazul filmelor. Numai anul trecut am văzut zeci și zeci de filme bune. Nu știu cîte ar trebui să vezi în total ca să poți spune că ai cît de cît o cultură cinematografică. Cîteva mii poate. Zece mii(?) Deși am observat că marii artiști nu sînt și consumatori de cultură, ba chiar aș îndrăzni să afirm că din contră. Ok, nu poți să te-apuci acuma să creezi ceva chiar începînd de la zero. N-ai cum să nu fii influențat. Ce vreau să zic, dacă n-ai văzut nici un film și te apuci să faci unul, probabil c-ar ieși ceva ca acum o sută de ani, cînd se făceau filmele fără nici o tehnică, doar din inimă. Și aici e iarăși un pericol. Din punctul meu de vedere de exemplu, trebuie să citesc mai critic, i.e. și cu mintea nu doar cu sufletul. Cum spunea J.J. Cale despre unii tineri chitariști, care prea "cîntă după ureche" doar. Și listele mă fac să tînjesc după mai mult și mai mult, ca și cum aș suferi de o poftă pe care nu mi-o mai satur, ca un fel de affluenza. Și, cum spunea Cioran (parcă), nu mai știu exact unde, citez din memorie: motivul pentru care citesc atît de mult este poate ca să-mi găsesc o scuză pentru a nu lucra, a nu scrie.

Fragmentarium

Am auzit pe cineva spunînd că s-a apucat sa recitească Dickens dar după cam patruzeci de pagini a pus cartea jos. Simțea nevoia de a "fragmenta" textul. Asta e. Vrem nu vrem, trăim într-o lume fragmentară. Deficitul de atenție este din ce în ce mai scăzut. Dar nu numai din cauza asta. Acesta e spiritul vremurilor noastre. Și ne place așa! Însă cumva, arta continuă să se reinventeze. Inevitabil se găsesc noi mijloace de exprimare. Omul însuși trebuie să fie într-o stare permanentă de reinvenție. De fapt așa a și apărut literatura postmodernistă – povești care curg pînă într-un punct, apoi, fără să simți, încep să se ramifice, story in story, dar care se și întrepătrund, fuzionează. Asta e principala caracteristică structurală a ei. Alături de metaficțiune, care reprezintă tot un fel de fragmentare (și după care mă eu dau chiar mă topesc de plăcere) și de ironie, și de altele. Foarte sugestiv în acest sens e începutul cărții lui Rushdie, "Copiii din Miez de Noapte". Este vorba despre un tînăr medic din India, care, conform religiei, nu avea voie sa atingă pacientele, dar în vizitele sale i se punea în față un cearșaf decupat prin care putea să vadă la un moment dat numai cîte o parte a pacientei. Pe tipă – azi o doare ceva, mîine altceva, si pînă la urmă întregul corp ajunge să-i fie văzut de medic prin acea gaură din cearșaf. Fata începe să se îndrăgostească de el iar nopțile tînărului medic sînt din ce în mai tulburate de vise erotice. Evident, pînă la urmă amîndoi se îndrăgostesc unul de altul, și chiar ajung să se căsătorească, încurajați fiind și de tatăl fetei. O metaforă a fragmentării.Dar totul trebuie făcut într-un mod fluid, nu ca în "Mizerabilii" lui Victor Hugo, care are obiceiul de a opri fluxul narativ, povestind de exemplu ba o bătălie a lui Napoleon, ba istoria unui cartier al Parisului, cam fără legătură cu acțiunea – un fel de documentar. A, și dîndu-și cu părerea despre orice, prea exagerat, dar, enfin, a lucrat cam 30 de ani la carte. Și mai e și francez, cam patetic. Dar, ca să revin la zilele noastre. Mario Vargas Llosa în cărțile sale scrise cam din anii șaptezeci încoace. "Mătușa Julia și condeierul" de exemplu, unde alternează fiecare capitol al fluxului narativ principal cu cîte o altă poveste, un scenariu radiofonic. Haha, ce interesant era cînd scenaristul, după o prea mare perioadă de muncă neîntreruptă, începe să amestece personajele, poveștile, într-un talmeș balmeș! Dar, uite, un excelent exemplu este Paul Auster – cea mai fluidă scriere bună pe care am citit-o, și, după părerea mea, cel mai mare scriitor contemporan, un continuator al lui Vonnegut și al lui Mark Twain. Deși, hm! Paul Auster care, ca atîția mari scriitori, a locuit cîțiva ani buni în Franța, remarca în "Trilogia New York-ului" că cerul Parisului este schimbător, amorf, în comparație cu clădirile orașului, ordonate. Se spune că postmodernismul există și în arhitectură, dar aici nu știu exemple. Nici în film nu am văzut ceva cît de cît ca lumea – poate mai încolo vor mai apărea, dar, deocamdată cel puțin, filmul este un gen închis în paradigmă, în structuri, forme fixe. Deși un film e format din secvențe, care sînt împărțite în scene, care le rîndul lor în beat-uri, toate trebuind să comunice, să funcționeze ca un sistem de roți dințate, fiecare scenă conducînd la următoarea, totul inter-legat, nu ca într-un roman de exemplu, unde e nevoie de (și) mai multă “vegetație”. Dar poate filmul va fi mereu astfel, poate că așa trebuie. Cea mai mare libertate o găsești într-o carte, între două coperți. Aceea e singura formă, structură. Acolo ești cel mai liber.

Creație

Dintotdeauna am fost fascinat de scriitori, și în general de artiști, de felul în care creează: ce obiceiuri au, ce tabieturi îi caracterizează sau ce metode folosesc. Unii au scris articole sau chiar cărți despre asta, sau le-au explicat în (auto)biografii sau le-au expus în interviuri. Alții lasă ca aceste lucruri să transpară în opera lor, ca la postmoderniști de exemplu, sau cum am văzut în unele filme, în așa numitele filme-despre-cum-se-fac-filmele. Iar alții, care nu-s deloc buni artiști, scriu cărți în care explică sau chiar oferă sfaturi despre acest mit al creației. Există și teoreticieni ai scrisului, ficțiunii, de la structura lui Aristotel în „Poetica” sa și pînă la Joseph Campbell care coboară adînc, la rădăcina miturilor, în „The Hero with a Thousand Faces”. Dar, ca mă rezum la scris aici. Unii scriu doar atunci cînd le vine inspirația, cînd le începe dictarea interioară. Alții fac din scris o activitate zilnică, day-to-day și spun că mediul în care lucrează îi face să intre în ritm, care e foarte important pentru că inspirația se provoacă, nu se așteaptă. Dar, indiferent de stil, această stare nu este una continuă. Mă gîndesc, dac-ar fi, deci dacă majoritatea oamenilor ar crea ceva, dacă să zicem toată lumea fie ar scrie literatură, fie ar compune muzică, sau ar picta, etc. și am fi și mai inundați de pseudo artă, atunci și selecția valorilor s-ar face poate și mai greu, iar alții n-ar mai face nimic altceva decît ar consuma artă. Deși poate n-ar fi rău, poate oamenii ar fi mai fericiți, mai liberi, mai conectați la subconștient, n-ar mai avea nevoie de persona. Însă, pe de altă parte, n-ar mai exista un alt progres în alt domeniu, în știință, medicină, de exemplu. Sau nu, nu, din contră, arta este un catalizator pentru aceste lucruri! Uite, și acum, aici, deși sîntem înconjurați de Artă, de peste tot, și în toate formele, film, cărți, muzică, oamenii în general fie nu se uită la ea, fie nu au totuși cumva acces la ea, ca și cum ar fi doar într-o vitrină, și trăiesc tot într-o lume a gunoaielor kitch-ioase. Mergînd mai departe, aș spune că poate starea de creație este săpată în pattern-ul uman, în subconștientul colectiv de care spunea Jung. Deși poate nu în forma a ceea ce numim curent creație artistică. Programarea calculatoarelor este o artă, după cum spune Knuth în cartea sa. Numim maestru un depanator sau un mecanic priceput, sau un medic care ne-a tratat. Și multe alte domenii, de la cum își aranjează un om spațiul de locuit, pînă la stilul vestimentar, sau petrecerea timpului, de la hobby-uri pînă la stilul personal în care-și îndeplinește task-urile la servici. Toți simțim nevoia să creăm pînă la urmă cîte ceva. Și nemulțumirile noastre apar atunci cînd (și din cauză că) nu ne putem exprima, sau cînd avem blocaje. Pînă la urmă poate că nu contează ce modalitate de exprimare îți alegi. Important e doar să te îmbarci la un drum.

Im November

M-am gîndit să scriu aici mai concret și mai detaliat despre ce s-a mai întîmplat în luna ce tocmai a trecut, noiembrie.

Să încep cu vremea. M-aș fi așteptat la o vreme mai caldă, sau mai bine spus, speram la o vară indiană, cam ca anul trecut pe vremea asta. Dar a fost în general frig, uneori temperaturile coborînd pe la unu-două grade Celsius, așa că am purtat jacheta de iarnă și mi-am luat o căciulă. Am avut și multă ceață în cîteva rînduri, dar o ceață grea, groasă, care a înconjurat orașul, persistentă cîteva zile, și care mie unul cel puțin chiar mi-a plăcut. Ceața are ceva magic, ceva ireal, parcă se estomopează granițele dintre realitate și imaginație, mă face să mă simt pe tărîmul basmelor cu elfi. Îmi place ceața în special dimineața, cînd mă trezesc cu greu, ca de obicei, și în drum spre servici îmi simt mintea mai lucidă față ceea ce văd în jurul meu. Iar noaptea, luminile reclamelor de neon, ale lămpilor publice și mașinilor de pe străzile orașului sînt difuze, ca într-o pictură impresionistă. Au fost și cîteva zile calde, cu vreo 10-16 grade, cu soare, ceea ce e derutant, pentru că parcă nu mai știam ce urmează, primăvara sau iarna. Dar azi e deja întîi decembrie, și primele reclame tv cu sărbătorile de iarnă le-am văzut acum mai bine de-o lună.

Evenimentul cel mai important în luna trecută a fost operația lui Mama. Cine spune că o operație de varice este ușoară, înseamnă că ori este un chirurg experimentat, ori nu știe ce vorbește. Plănuia ea de mult s-o facă, pentru că începuse s-o și doară piciorul, dar, avînd o neîncredere față de medici și față de chirurgi în special, pe care mi-a transmis-o din păcate și mie, a tot amînat-o cîțiva ani. Acum, a mai căutat ea pe Internet, cum face omul în ziua de azi, doctorul a asigurat-o că va fi ușor, dar emoțiile au fost mari, și din partea ei dar și din partea noastră. Nu-mi place să mă gîndesc la operații, să văd sau să aud măcar de sînge, sau durere fizică. Mă ia cu leșin cînd mă gîndesc cum i s-a făcut anestezie în coloana vertebrală, apoi cîteva tăieturi una în zona inghinală, altele le picior, și sus și jos, pe unde, din cîte-am înțeles i-a scos o venă cu varice și i-a înnodat-o de alta, bună, nu, nu știu dacă așa, dar mă rog, ceva de genul. Dar, la scurt timp de la operație, care a durat cam o oră, am putut vorbi cu ea la mobil. În fine, a stat în spital cîteva zile, noroc că a avut cu ea o prietenă care a fost lîngă ea și a ajutat-o. Acum poate să meargă, deși la început șchiopăta, poartă un ciorap special, ba chiar merge și la Mall. Partea nasoală e că mai trebuie să-i cauterizeze ceva acolo, cîndva. Și că varicele pot reveni. Ce meserie diferită este aceasta de chirurg, față de ceea ce fac eu! Pentru ei operațiile nu sînt ca simple fault report-uri, cu gravități diferite. Și responsabilitățile, (viețile oamenilor), sînt imense față de ale mele. Am auzit acolo la spital că unii stau într-o operație și cîte zece ore. Și se cîștigă bine, primesc o mulțime de bani (neimpozabili) și își îndrumă copiii să ajungă și ei medici, nu ingineri sau altceva. Trebuie să remarc din păcate și delăsarea din spitalele din Ro, precum și răutatea personalului, faptul că dacă nu dai bani, (la toți, și la asistente), nu te bagă nimeni în seamă. Ce deosebire față de Franța de exemplu, unde acest lucru nu e de conceput! Adevărata Europă e totuși departe!

La servici a continuat haosul. S-a înființat un sindicat care a organizat, acum vreo trei săptămîni, un protest în fața sediului central, la care am fost și eu, dar la care nu am stat mult, pentru că mă dureau efectiv timpanele de trîmbițele, sirenele și fluierele colegilor de acolo. La noi la poartă, diminețile, primeam foi volante din partea sindicatului, din acelea verzi, ca în Franța, cu îndemnuri, avertismente, (oprirea outsursării activităților înspre Asia), asigurări în caz de una-alta, sporuri, prime. Semnarea ccm-ului s-a amînat, din cauză că managementul într-o zi era de acord, în alta nu și o țineau tot așa, probabil o tehnică veche, studiată și folosită peste tot. Totul a culminat săptămîna trecută cu o grevă de două ore. Dar grevă – grevă, adevărată, cu foi de prezență, pentru că în timpul ăsta nu ești plătit, cu sloganuri și tot tacîmul. Am aflat că și ccm-ul ăsta costă, a fost redactat de o firmă de avocați, și de asta au nevoie de oameni cît mai mulți înscriși în sindicat. Poate și ca să-i atragă, au apărut zvonuri amenințătoare privind desființarea altor departamente. Nouă ni se dau asigurări, ferme!, că, din contră, se vor aduce activități noi, dar ... cine știe? Lumea e îngrijorată. Cum naiba să mai lucrezi așa? Și francezii, cel puțin la proiectul nostru, fac presiuni. Ieri de exemplu trebuia dat go nogo -ul pe un release, și au ales exact ziua de dinainte de sărbătoarea națională, după ce, printr-un mail intern, angajații au fost încurajați să-și ia cîte o zi liberă, ca punte (din zilele rămase, evident). De fapt eu cred că mai tot timpul la noi exista aceast stres, această persiune, o luptă surdă între site-uri, al nostru și cele de dincolo, o concurență tîmpită din cauza imaginii pe care o au românașii dincolo.

Mai scîrbos ca asta a fost doar politica. Am avut alegeri prezidențiale. Jalnice. Fără entuziasm, cu atacuri sub centură, glumițe de prost gust. Dar m-am dus la vot totuși, și voi merge duminică și la turul doi, deși nu știu pe cine-o să votez atunci. M-a atras sloganul Crinului, "România bunului simț", deși el ca om nu prea le are, carevasăzică. Și e și liberal. Enfin, doar e om politic, dac-ar fi inteligent ar face altceva, ar lucra poate de exemplu. Băselu are tendințe dictatoriale evidente, controlează strîns serviciile secrete, și mai e și bădăran. Plus că n-a făcut nimic în cinci ani, decît pentru el. Iar Geoană, deși decent, și de stînga, poate că e un reprezentant al "ancien régime", sau poate o marionetă a rușilor. Poate nu. Toți au papagal și au o gașcă de indivizi dubioși în spate, care-i susține, și care arată ca niște pirați care rînjesc, doar că-s îmbrăcați în costume. Imediat după anunțarea estimărilor primului tur, din primul minut chiar, am stat cam o oră pe Internet postînd comentarii la articolele abia apărute, care se actualizau periodic. Este oare bunul simț o cauză pierdută în România? Poate că da.

Dar nu vreau să mă mai gîndesc acum la asta; am acum cîteva zile libere și vreau să mă relaxez. Alte evenimente care-au mai fost – s-a deschis acel spațiu extins al Mall-ului. În primele zile era super aglomerație, atît pe străzile care duceau acolo, și pe care mașinile mergeau bară la bară, ca atrase de un magnet, cît și înăuntru, mai ales la Auchan. Hm, ce interesant că a venit Auchan-ul în Timișoara! Sună așa de ciudat să spui „Hai să merem la Auchan!”, știi, de parc-am fi în Franța. Impresie întărită și de un deloc de neglijat miros de gaze de eșapament din interior, fiindcă are și parcare subterană. Acum cîțiva ani nici nu mă gîndeam la posibilitatea asta iar acum văd de pe geamul meu, noaptea, cîteva litere luminate cu roșu din numele firmei (literele din mijloc). Dar n-am mai văzut așa aglomerație ca-n prima zi, cînd nici nu mai găseai cărucioare. Acum s-a normalizat. Îmi place să văd acum prin Mall mai mulți oameni cu plase în mînă, și mai puțini din cei care se plimbă braț la braț, ca pe Corso. Din păcate, la etaj, din nou plin de cafenele de snobi și labagii, unde se fumează. Am simțit un miros fum de țigări și în Cărturești, mutat și el într-o nouă locație de acolo, cu aceeași suprafață.

Tot din luna noiembrie am reînceput să mă uit la filme românești, asta după o pauză de cîțiva ani. Atît la cele de "dinainte" dar și de "după". Ce mă enervează să văd cum se chinuie regizorii și scenariștii să surprindă realitatea imediată, să o transpună în film, ca o oglindă. Și nu reușesc, evident. Sau poate nu înțeleg eu, cine știe cum vor rămîne în istorie aceste imagini, poate cîndva le vom privi cu drag. Dar eu mă îndoiesc. Ca să fac de exemplu o paralelă cu literatura. Spunea Salman Rushdie în cartea sa "Patrii imaginare" ca e greșit să vrei sau să ceri să creezi ficțiuni tipice sau reprezentative. Astfel de opere sînt moarte. Zice așa: "caracterul viu al literaturii rezidă în natura sa excepțională, in faptul că reprezintă viziunea individuală, idiosincrazică a unei singure ființe umane, în care, spre marea noastră încîntare și surprindere, s-ar putea să ne găsim reflectată propria imagine. O carte e o versiune lumii." Și, fiindcă vorbeam de Rushdie, trebuie neapărat să amintesc prezența lui în România, luna trecută. Cică se estimează că s-au vîndut 400.000 de cărți ale lui la noi în țară. Evenimentul a fost reflectat puțin în presă (cîteva interviuri luate de cîțiva jurnaliști dîmboviței, cu întrebări absolut tîmpite), mai deloc la tv (cine știe, poate mai încolo) doar puțin pe cîteva bloguri. Am observat că avem bloguri interesante despre literatură, cu păreri cu care sînt deseori în dezacord, dar unele-s chiar faine, despre cărți, de pe la noi. Și măcar îți deschid pofta de citit. Ca să atragi cititorii îți trebuie un marketing la fel de agresiv ca și la celălalte produse, e simplu. Aici statul ar trebui să intervină. Adică și aici.

Tehnici în artă

Unde intrevine tehnica în artă? Este atît de necesar ca un creator să stăpînească o tehnică sau asta vine pe parcurs, din practică, nu este ceva ce se poate învăța în teorie? Uneori și prea multă tehnică poate dăuna, poate strica alchimiei unei opere. De asta absolvenții de școli de specialitate înalte nu ajung și artiști, ci, în cel mai bun caz, critici, teoreticieni. Și totuși, marii creatori nu cred că se bazează numai pe instinct. Dramaturgii, compozitorii de muzică clasică, pictorii, scriitorii, toți folosesc în formele lor de expresie măsura, tempoul, proporțiile geometrice, regulile de compoziție, dezvoltările tematice și, mai ales, structura. Și-au creeat propriul sistem sau l-au învățat de la cineva. Îmi spunea cineva că trebuie să stăpînești întîi regulile înainte de a le arunca la coș, ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat, teribilist, la început. Dar contează foarte mult, cred, și capacitatea de distanțare de ceea ce faci. Să nu te îndrăgostești, ca Pygmalion, deși aceasta este o legendă cu happy-end, totuși. Povestește Mark Twain în „Viața pe Mississippi” cît era de fascinat la început de peisajele zugrăvite de soare sau umbrite de nori, și ce mult își dorea să ajungă pilot pe vapor, dar apoi, după ce a învățat toate detaliile, (din instinct!) ca dintr-o carte al cărei interes pare a nu slăbi niciodată, precum și cîteva lecții dure, zicea că trecînd peste toate acestea fără să le mai admire și că a pierdut ceva: „grația, frumusețea și poezia fluviului”. Și tot el se mai întreaba acolo dacă nu cumva, învățîndu-și meseria a pierdut mai mult decît a cîștigat. Da, e vorba și de instinct, căci faci lucruri pe care ți se pare că le știi, dar nu le poți explica. Ca și zen-ismul: „Știu ce este Zen-ul dar, dacă mă întrebați ce este, nu mai știu”. Sau ca principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Ce diferit este de un mod de gîndire rațional, dar totuși un o bună cale de explicație a fenomenului pentru cei ce gîndesc strict rațional! Ce mă enervează anumiți ziariști cînd le iau interviuri unor actori, scriitori, etc. cunoscuți, punîndu-le întrebări găunoase, ca de exemplu „care este condiția artistului”, (auzi!) sau excesiv de intelectuale. Cineva obișnuit cu presa, ca Rushdie, care a fost prezent în București săptămîna trecută, știe cum să ocolească, ironic, aceste mlaștini intelectuale. Ideea vine, cred, din subconștient dar pentru a-l transpune într-o formă trebuie învățat un fel de limbaj. Unii scriitori, mari, spun că scriu doar cînd le vine inspirația, cînd începe dictarea interioară, alții, la fel de buni, spun că fac din scris un job regulat, de cînd se scoală pînă seara, și că e important să nu-ți ieși din ritm, ca un fel de rutină adică, și nu scriau rău deloc nici unii nici alții. La fel, am citit despre muzicieni care se jucau cu instrumentele pînă le ieșea un sunet, un acord pe care-l dezvoltau într-o piesă. Unii au o idee înainte despre unde vor să ajungă, deplasîndu-se de la suprafață la miez, caz în care, am observat, de multe ori iasă ceva artificial, o formă fără fond, poate cu excepția filmului, unde treaba asta poate funcționa, am studiat-o anul acesta îndeaproape. Alții improvizează pe parcurs, pornesc de la un sîmbure de idee din adîncul sufletului pe care îl dezvoltă într-o formă, și-l aduc apoi la suprafață. În orice caz, tehnica e prezentă, situată undeva la mijloc. Energia trebuie canalizată, ca un rîu pe făgașul lui propriu, pentru a obține un caracter unitar, altfel se revarsă, băltește. Talentul trebuie, cum spune Murakami, focalizat, concentrat într-un singur punct, altfel nu obții nimic important. Și mai ține și de factorii exteriori, poate, atît de mediul înconjurător, cît și de experiența de viață acumulată – poate e necesar și un echilibru între toate astea și imaginație, sau poate dimpotrivă, contrabalansul într-o parte poate duce la inspirație. Dar mă îndepărtez. Skill-urile se învață puțin de oriunde, puțin și din cărți, dar nu din cele de tipul „cum să”, ci ale celor care chiar au realizat ceva, sau, mai bine cred, inspirîndu-te de la maeștrii, încercînd să-i imitați pe cei pe care-i admiri, lucru care unora li se pare un lucru ieftin, dar o imitație, nu o copie, căci este filtrată prin optica personală, care duce la crearea unui stil personal. Pentru că, dacă-ți place ceva, nu vrei să faci și tu la fel, să urmezi aceeași cale, să simți la fel? Bine, nu este suficient doar atît, e necesară și multă muncă, deși asta e un clișeu, apoi șlefuire pentru a ajunge la propria identitate, pentru a descoperi căi noi de a ajunge la ceva. Pentru că eu cred în varietățile infinite de exprimare ale sufletului uman.

Nobel-urile noastre

Pentru prima oară am aflat de Hertha Müller luna asta, a doua zi după ce-a luat Nobel-ul pentru literatură. Interesant că traducerile ei apărute în românește au fost vîndute în doar cîteva sute de exemplare pînă la aflarea veștii. Acum nu se mai găsesc în librării. Urmeză să fie retipărite, evident. Imediat s-au găsit cîțiva pseudo intelectuali de Dîmbovița care i-au negat meritul, că cică o scris în germană, c-ar fi fost alții care ar fi meritat. Ei bine, poate că a contat și politicul, anul ăsta sărbătorindu-se douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului. Dar, hei!, ce importanță are? Și repet. Ce importanță are? Chiar scriam luna trecută despre pusta, despre Mitteleuropa, ca un spațiu care nu poate da artiști adevărați. Și imediat, dar imediat!, faptele m-au contrazis. În fine. Ceeea ce mă interesează și mă face mîndru în același timp este că ea provine de aici, că este din Timișoara, că am fost un timp concetățeni, ea părăsind țara la 34 de ani, cu doi ani doar înainte de Revoluție. Și, mai ales, că am urmat aceeași Universitate. Normal, facultăți diferite, eu cu puțin peste douăzeci de ani după. Dar faptul acesta, că ne-am tocit coatele pe aceleași bănci, poate în aceleași amfiteatre, în aceleași săli de seminar, la aceeași bibliotecă, mergînd pe aceleași coridoare, înconjurați de profesori obtuzi, dobitoci, totalitari, asta îmi dă o energie și o încredere care mă face să transced acest mediu provincial, acest cerc strîmt în care am uneori impresia că trăiesc. Și asta mă face să mă simt grozav! Am ieșit a doua zi din casă, și tot continuam să mă gîndesc la asta în drum spre servici, trăgînd în piept aerul neobișnuit de rece al acestui mijloc de octombrie. Mi-o imaginez pe scriitoare în anii '70 plimbîndu-se pe o vreme poate ca asta, pe cărările acoperite cu un covor de frunze, pe malul Begăi, discutînd probleme intelectuale cu colegii ei, mergînd prin puținele braserii, bistrouri de pe vremea aceea, pe străzile ce aveau mult mai puține mașini ca acum, observînd viața, cangrena societății, scriind cu talent, cu franchețe, adunînd material pentru cărțile ei de mai tîrziu, autentice, se spune. Vorba lu' Pleșu: "Vasăzică se poate!"

În alt context, am aflat dintr-un mail corporate de la CEO-ul companiei mamă, că doi foști angajați de la firma unde lucrez, au luat, tot acum, premiul Nobel pentru fizică. Mă rog, de fapt la firma care s-a unit cu noi acu' doi ani, cînd începuse picajul la burse, care ne-a tras și pe noi în jos. Mai exact de la Laboratoarele Bell, în fine, trebuie precizat că este vorba de doi foști angajați, probabil foarte bucuroși c-au scăpat de acolo la vremea respectivă. De fapt nici nu știu exact cui aparțin de fapt Laboratoarele Bell, sau ce statut au, parcă americanii nu voiau să le dea în urma "merging"-ului. Dar, orișicîtuși, thanks Benny for sharing with us this news. N-o să mai producem noi un Nobel nici în următorul secol nici în veci. Nici dacă trece criza și firma ajunge, hai să nu zicem pe locurile 1,2 ci pe locul 3 mondial și vor avea buget un R&D imens ca să angajeze materie cenușie care să facă numai cercetare, și nu să-și spioneze angajații, ca acum, asta fiind principala ocupațiune a lor.

Scriitori în cafenelele din Paris

Am căutat prin cărțile din bibliotecă anumite pasaje scrise de cîțiva scriitori, care, zic eu, au înțeles cu adevărat Parisul, trăindu-l acolo, cunoscîndu-l prin experiența hoinăritului pe străzi și a meditației din cafenele.

Ernest Hemingway - "A Moveable Feast": "I went on up the street looking in the windows and happy with the spring evening and the people coming past. In the three principal cafés I saw people that I knew by sight and others that I knew to speak to. But there were always much nicer-looking people that I did not know that, in the evening with the lights just coming on, were hurrying to some place to drink together, to eat together and then to make love. The people in the principal cafés might do the same thing or they might just sit and drink and talk and love to be seen by others."

Jack Kerouac - "Satori in Paris": "I'm left there hanging on the bar stool pestering everybody with my poor loneliness which goes unnoticed in the crashing busy night, in the smash of the cash register, the racket of washing glasses. I want to tell them that we dont all want to become ants contribuing to the social body, but individualists each one counting one by one, but no, try to tell that to the in-and-outers rushing in and out the humming world night as the world turns on one axis. The secret storm has become a public tempest."

Henry Miller - "Primăvară neagră": "În clocotul și agitația orei de vîrf, eu stau și visez lîngă un aperitiv. Cerul e calm, norii nemișcați. Stau în punctul mort al traficului, împăcat cu tihna vieții noi ce se naște din putreziciunea din jur. Tălpile mele ating rădăcinile unui trup fără vîrstă pentru care nu am nici un nume. Comunic cu întregul pămînt. Iată-mă în chiar pîntecul vremii unde nimic nu-mi poate tulbura calmul. Încă un rătăcitor care a aflat patima propriei neliniști. Iată-mă pe stradă, compunîndu-mi cîntecul. Este cîntecul pe care l-am auzit în copilărie, cîntecul pe care l-am pierdut în lumea cea nouă și pe care nu l-aș mai fi regăsit dacă nu aș fi căzut ca o crenguță în oceanul timpului."