Angst închis

Deși pînă atunci aici în țară îi vedeai planînd alandala prin viață, ca niște frunze purtate de vînt, odată ajunși dincolo își fac automat planuri. Deodată, totul li se pare clar, propria lor viziune asupra ceea ce au de făcut se limpezește. Lucrează, își fac o casă, își iau mașină, totul se învîrte în jurul banilor și carierei, dar, mă rog, e și asta ceva. La mine a fost altfel. Eu mă simțeam și mai rătăcit ca aici, nu știam ce-i cu agitația din jurul meu, parcă totul se mișca pe fast-forward, deși oamenii erau mai relaxați, nu știam de ce sînt atît de multe lucruri extra-servici pe care trebuie să le rezolv, de ce pierd atît de mult timp chiar cu cele mai mărunte lucruri (cumpărături, navetă, ambuteiaje, facturi), de ce nu mai am timp să citesc. Noaptea adormeam greu, stînd pînă tîrziu în întuneric uitîndu-mă pe geam la blocurile cu mii de luminițe din Défense. Aveam trac de fiecare dată cînd mergeam la servici. Totul mi-era străin, chiar și sunetele mașinilor. (Nu ținutul e străin, călătorul e străin, spunea Robert Louis Stevenson.) Vedeam oameni civilizați în jurul meu, în metro, în autobuz, pe stradă, dar nu aveam cum să comunic cu ei, îi vedeam pe fiecare în lumea sa, ca înconjurat de o bulă străvezie. Odată, într-o seară, într-una din lungile mele plimbări, mă aflam pe Blvd. Saint Germain și am trecut pe lîngă o vitrină și apoi mi s-a părut că nu-mi văd reflexia. Am mers mai departe vreo duzină de pași, dar treceam pe lîngă o clădire de beton, fără vitrine, și m-a cuprins așa un fel de nerăbdare și curiozitate amestecată cu panică, mă gîndeam, poate eram un vampir, poate am murit și eram de fapt o fantomă. Așa că m-am întors. Sper că nu m-a observat nimeni cînd mă priveam în reflexie. Dacă ne-am putea vedea în trecut ca într-un film, mi-aș dori să văd scena asta de undeva, s-o derulez. Poate-aș înțelege mai bine ce am simțit atunci. Nu mi s-a părut că arăt diferit de băștinași. Mă încadram în peisaj perfect. (Asta s-a întîmplat vis-à-vis de 'Musée des lettres et manuscrits'.) Singurele momente faine le trăiam în serile de week-end cînd reușeam să mă simt un pic mai degajat și să simt Parisul mai familiar. Atunci mi-am făcut și unele cunoștințe, să le spun prieteni. Ce ușor intră în discuție acolo oamenii cu tine! Femei și nu numai, oameni de toate vîrstele. Evident că întotdeauna alții erau cei care intrau în vorbă cu mine. În Timișoara nu te bagă nimeni în seamă, aici se pleacă de la prezumția că orice necunoscut singuratic este potențial periculos (și eu am impresia asta, aici; poate așa este în general peste tot), acolo însă parcă e considerat interesant. În fine. Abia însă după ce m-am reîntors în țară am început să-mi fac și eu planuri. Aveam un servici, abia acum realizam asta, cît-de-cît stabil, plătit destul de bine, deși tot rămîneam fără bani la sfîrșitul lunii deoarece îi cheltuiam copios pe cărți (comandate de pe Amazon), reviste, dvd-uri și pe călătorii în străinătate, mi-am luat un apartament în rate, l-am pus la punct (tot în rate), aveam și doi-trei colegi cu care ieșeam prin oraș și încercam să atragem în cercul nostru și pe alții (n-am reușit) și cu care mergeam prin cluburi de noapte, am început să ies cu cîteva fete, deși nimic de durată, cum plănuiam de fiecare dată la începutul unei relații. Nu realizam că pierd de fapt timpul. Apoi totul a devenit nebulos, odată cu goana timpului, prietenii au plecat în Vest și alții noi nu mi-am putut face printre yupiștii ahtiați de case și gadgeturi și cu creierul golit. Și acest angst îl regăsesc iată, acum, aici. Și ce fac? Mă plimb prin acest mean old town și tot simt mă simt la fel ca atunci. Mă plimb și prin locurile unde-am copilărit cu gîndul să mă reconectez cu ceva pierdut, dar în afară de un fel de nostalgie și de un sentiment al ratării nu rămîn cu nimic. Cercul s-a închis în jurul meu. Timpul m-a prins în capcană.

Scurtă recapitulare a delegației

Deși în total am stat doar patru zile, care acolo chiar mi s-au părut a fi chiar patru zile, nu mai mult, acum, cînd mă uit în spate, îmi dau seama c-am strîns o mulțime de amintiri, cu mult mai multe decît cu cîte credeam c-am să mă întorc. Ca și cum acolo totul a fost trăit într-un mod comprimat și abia acum îmi desfac bagajul mental, desfășurîndu-mi pe îndelete harta memoriei în față și realizez cît de întinsă e. A fost ca un vis. Mai ales c-a și picat cu totul neașteptat. Pentru că în fond cine din firma la care lucrez merge în delegație în Franța? Doar șefii și unii colegi mai simpatici. Ori eu nu mă-ncadrez în nici o categorie din asta. Cînd un coleg de la ei a venit la noi, acum un an și ceva-doi, și ai noștri l-au plimbat prin toate restaurantele și birturile din Unirii, încercînd să-i intre sub piele, eu nici nu m-am dus cu ei (așa-s eu, mai sălbatic). Și iată, tocmai pe mine m-au chemat, pentru că de fapt motivul e că am fost chemat din Franța, ca să rezolv o problemă, chiar una gravă, ceea ce a adăugat o dimensiune oarecum stresantă călătoriei mele. M-am dus cu o strîngere de inimă și emoție, cum mergeam de fiecare dată mai demult de fapt, fiindcă nu știam dacă va merge treaba, și nici ași în mînecă nu aveam, așa că-n caz de reacție negativă, trebuia să improvizez repede acolo, să scot rapid un iepure din joben, sau în cel mai rău caz să mă gîndesc la o soluție pe termen lung pentru cînd mă-ntorc. Din fericire a ieșit bine, în fond, dar per ansamblu proiectul, fiind multinațional, mai depinde și de alții, s-au mai descoperit și-n altă parte probleme, și au mai rămas și la noi cîteva lucruri de pus la punct și șlefuit. Și cît m-am pregătit să merg! Nu doar în plan profesional, unde am repetat și făcut review de zeci de ori, dar și personal. De exemplu am recitit 'Notre Dame de Paris', am repetat gramatica franceză, am vorbit în oglindă în baie (deși din păcate acolo tot m-am cam bîlbîit). Mi-am făcut liste cu mersul autobuzelor, bancomate, telefoane și adrese utile, am memorat hărți, ca să nu pierd niciun pic de timp acolo căutînd. Și țin minte totul, fiecare moment, ca și cum a fost înregistrat, poate și de asta m-am simțit atît de epuizat cînd m-am întors acasă. Despre multe am scris și-n postările anterioare, despre altele (încă) nu: zborurile, aeroporturile, cele două taxiuri, la dus și la-ntors, drumurile, călătoriile de fapt, dimineața spre servici și înapoi seara, în șuvoiul de lume, mijloacele de transport în comun pe care le-am schimbat, cu autobuzul, apoi tramvaiul ultra-aglomerat, apoi alt autobuz, cum în prima zi am luat autobuzul greșit, buchoanele de la întoarcere, încercînd să (re)trăiesc viața din punctul de vedere a unui navetist, oamenii pe care i-am văzut, tipologiile, toate fetele sînt atît de sigure pe ele însele, orășelele de la periferie, cu flori pe marginea drumului, serviciul, colegii francezi mai în vîrstă, clădirea jerpelită în care-am lucrat, cele două cantine, magazinele Decathlon, restaurantele în care-am fost, fast-food-urile cu vînzători prea rapizi și grăbiți, aceleași plimbări în fiecare seară prin Cartierul Latin, pe Bulevardul Saint-Germain, Boul' Saint-Mich', St. André-des-Arts, librăriile în care-am intrat, deși-mi propusesem să nu mai intru decît în una-două, ca să am timp să văd cît mai multe, și pînă la urmă am intrat în vreo șase, plimbarea de pe Rivoli și Champs Elysées noaptea, metroul noaptea, același La Défense pustiu, camera de hotel cu dușul fără vană, dulapul pe roți, conexiunea wi-fi cu intermitențe, sunetul televizorului, filmul de pe W9 ("Six Days Seven Nights" cu replicile celebre: "They come here looking for the magic, hoping to find romance, when they can't find it anywhere else." "Maybe they will." "It's an island, babe. If you didn't bring it here, you won't find it here.") vremea rece și umedă, francezii fustrați de asta, vîntul cald care te încălzea, doar impresia de primăvară dată de copacii înfloriți.

Serile unui ouvrier prin Marele Oraș

Cred că dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, să pătrunzi în spiritul locului, e suficient să-ți alegi un loc, o terasă de exemplu sau o bancă într-un parc, de unde să poți privi printr-un unghi cît mai larg spectacolul străzii. Vei înțelege mai mult decît plimbîndu-te încontinuu, avînd mereu în minte și-n suflet dorința de a vedea cît mai multe lucruri noi. Cred că e și o chestie psihologică aici: există un prag peste care dacă-l treci, vei ajunge să nu mai poți asimila lucrurile noi care trec pe lîngă tine. Însă, deși aveam experiența asta, eu tocmai acest din urmă lucru l-am făcut. M-am plimbat mereu, în fiecare seară a săptămînii. Într-un fel, nu m-am putut abține. În fond n-am mai fost de mai bine de nouă luni aici, și oh!, aveam atît de puțin timp la dispoziție! Încercam să captez prin toți porii cît mai mult din atmosfera de acolo, s-o înmagazinez și s-o iau cu mine, să pot s-o recreez din nou mental oricînd.

În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.

Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.

La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.

În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.

În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.

M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?

Solitudine în Paris

Poți să trăiești retras chiar și într-un oraș mare și aglomerat ca Parisul. Să-ți vezi doar de viața ta, de munca ta, de cărțile tale, să-ți consideri studioul ca peștera unui călugăr, nelăsîndu-te atras de nimic din ceea e trecător, evenimente sociale, convulsii politice, etc. În fond, Parisul e un oraș atemporal, nu? Ca un fel de Cioran, însă mai deschis față de ce e nou, totuși, observator al contemporaneității, al oamenilor. Sau ca Jack Kerouac în "Desolation Angels", dar nu locuind în mijlocul pădurii, ci undeva în marea de acoperișuri. Ce interesant ar fi să treci prin viață ca Omul Invizibil, sau ca un fluture, să sorbi seva din fiecare clipă, să distilezi zeitgeist-ul în artă.

Însă am avut și momente cînd, după ce m-am plimbat destul prin Paris, înspre seară, am realizat deodată că sînt singur. Mă uit prin geam în restaurantele închise, sau la terase, în care oamenii discută, socializează, atît de stilați, de superiori. De toate vîrstele, toți eleganți. Ce fel de oameni sînt? Toți îmi par intelectuali, artiști sau cadre superioare. Și mă gîndesc atunci că-mi lipsește căldura umană, c-aș vrea și eu să fac parte din lumea aia, o lume care mie mi-e inaccesibilă. Arăt ca ei, dar nu sînt ca ei, nu vorbesc ca ei, nu mă comport ca ei. Aș vrea să mă așez și eu undeva, dar peste tot e aglomerație, e plin-ochi, cupluri, grupuri. În parcuri vezi cupluri cu copii, oameni care discută sau citesc, sau se plimbă relaxat, fiecare pare perfect integrat în mediul său. Dar rezist tentației de-a mă întoarce acasă, la colegii mei proști est-europeni. Așa că-mi scot cartea din buzunar și citesc în lumina aurie a ultimelor raze de soare din Tuilleries.

Trecut involuntar

De fiecare dată cînd mă aflu la Paris, plimbîndu-mă sau stînd într-un local și uitîndu-mă la clădiri, nu pot scăpa de ideea asta că sînt înconjurat de istorie sau chiar că mă aflu într-o altă perioadă istorică. În mod involuntar mă gîndesc de exemplu la Belle Époque, imaginîndu-mi viața în acele timpuri, sau la perioada interbelică, sau la perioada mea preferată, les trentes glorieuses. Deodată mă simt transportat în acele vremuri, mă văd înconjurat de trăsurile din perioada de după cel de-al Doilea Imperiu, de oameni îmbrăcați în culori închise, sau de tot felul de artiști ori de scriitori ai generației pierdute, discutînd în cafenele, fie de mașinile anilor șaizeci ca-n filmele Nouvelle Vague. Oare de ce fac asta? Nu sînt genul de om interesat neapărat de relațiile cauzale între idei, dar parcă aș vrea să trăiesc mai mult în prezent. Și în fond ce știu eu, practic despre acele perioade? Doar din romane, din picturile impresioniste, din  filmele de artă, din fotografiile vechi. Scriitorii mari ai acelei perioade au reprezentat viața la Paris în culori sumbre. De la Balzac, Maupassant, Zola (ok, pe Zola nu l-am citit efectiv, ca să fiu sincer), Baudelaire, Flaubert, pînă la Proust, toți au prezentat societatea franceză contemporană lor într-un mod tenebros chiar. (Poate Anatole France ar fi o excepție). Nici Van Gogh nu s-a simțit bine la Paris, dar de fapt toți impresioniștii au fugit în natură, în exterior. În perioada interbelică a existat criza, să nu uităm, iar "cei treizeci de glorioși" au fost de fapt caracterizați de materialism și consumerism, ca de exemplu în filmul lui Godard, "2 ou 3 choses que je sais d'elle". Manu Chao declara într-un documentar "Envoyé spécial" că a locuit la Paris pînă la 25 de ani și a trăit cu un singur gînd: să se tireze de acolo. Exprimă artiștii realitatea, sau e un defect ori un truc necesar pentru a creea ceva, sau cum spunea Cioran, că orice operă de artă ca să dăinuie trebuie să fie violentă? Contradicția între realitate și ideal văzută cu o hipersensibilitate care (auto-)rănește. Sînt eu prea fascinat de decoruri, iar imaginația mea nu are nici o legătură cu realitatea istorică? Poate, dar de fapt nici nu intenționez să-mi imaginez realitatea cu exactitate, cum spune Woody Allen, și e treaba mea în fond.

Spiritul de odinioară

Văd că tot mai persistă ideea asta falsă că spiritul Parisului de odinioară nu mai există. Belle Époque, epoca pictorilor, artiștilor, a jazz-ului, a scriitorilor de cafenea, trente glorieuses. Mie mi se pare nu numai că există dar și că trăiește chiar foarte bine-mersi, însă, e drept, doar în anumite locuri, nu știu exact cîte, poate chiar o sută, puține oricum. De fapt nici n-am de unde ști cîte astfel de locuri erau înainte, poate că existau chiar mai puține ca acum, mai știi? De exemplu nu știu dacă mai există atîtea restaurante care să aibă aceeași clientelă fixă - locuitorii cartierului. E clar că lumea s-a schimbat, micii comercianți fac față cu greu, și chiar firmele mari s-au mutat în afară, universități care s-au mutat în suburbii, viața e ultra-scumpă: chiriile, mîncarea, o băutură într-un bar șic, plus problemele cu imigranții africani și est-europeni. Însă, pe de altă parte, spiritul orașului este menținut, nu atît de municipalitate, care chiar se vede că se implică (curățenie, acțiuni organizate, locații de co-working, etc.) ci mai ales de locuitorii săi, de la cel tineri la cei în vîrstă, care ies la plimbare, iau masa în restaurante bune, nu în fast food-uri sau capcanele pentru turiști, care umplu seara terasele cînd ies de la servici, ies în parcuri și mănâncă pe iarbă din caserole la prînz, care scriu în cafenele (da, am văzut toate astea cu ochii mei), care intră adesea în librării, își cumpără cărți pe care le citesc stînd pe-o bancă ori pe malul Senei, se îmbracă de la casual spre elegant-firesc cu taior sau sacou, lucruri firești, dîndu-se cu parfum, conduc un vechi 2cv șic vopsit strident, autobuzele RATP au reclame la expoziții de pictură, se adună să danseze prin squaruri, își iau de mîncare din piețe, și se poartă civilizat și firesc, cu alte cuvinte care TRĂIESC, înțelegi? Majoritatea est-europenilor pe care-i cunosc nu înțeleg asta. Ei nu pot face nici unul din aceste lucruri fără a pune banii pe primul loc și se gîndesc ce discrepanță e între propria lor imagine pe care și-au format-o citind tabloidele sau uitîndu-se la știrile alarmiste din țările lor și animația de pe străzi, relaxarea de pe chipurile oamenilor, civilizația, viața adevărată.

Vacanța 2012 – dans la ville – memory dump

În prima dimineață, după ce-am dormit zece ore, fără să mă fi odihnit complet, am plecat la Carrefour să luăm apă și mîncare. După, am filmat arteziana din Défense. Încărcat Carte Navigo Decouverte, mai simplu decît am citit pe Net. Parcul Monceau, aglomerat la ora prînzului, oameni stînd frumos și mîncînd pe gazon, joggeri, rățuște în iaz, ponei, copaci, flori, fete, femei, multe singure sau cîte două, trei. Mers puțin la pagodă – arăta cam scary. Apoi Montmartre, din nou cu funicularul. Coadă la intrarea la Sacre Coeur. Mers pe jos la Maison Rose, Au Lapin Agile, la vie și la Moulin de la Galette, de unde-am luat Montmartobus-ul, din care am văzut și Piața Dalida. Coborît la Abbesses, M știa mai bine cînd urmează, stat pe o băncuță. Reviste din stația de Metrou de la Louvre. Toate revistele sînt parfumate parcă. Jardin de Tuilleries în fața unui bazin, M vorbind la telefon, citind revistele. Puțin înnourat, picura de la jetul de apă din față, rățuște zburînd de la un bazin la altul.  Cour du Commerce Saint André, cu piatră cubică pe jos, greu de mers. Jardin du Luxembourg, super animat, dar M făcînd mutre. Clădirile faine pe marginea de Vest, ca pe marginea oricărui parc de altfel. Statuia neagră a Libertății. Paris Plages, cu oameni pe jumătate dezbrăcați. Noaptea la hotel, gălăgie (eram cu fațada la stradă, nu în curtea interioară), camera 508 (anul trecut stăteam pe la 11 sau 12, nu mai știu exact). Perdeaua plină de praf. Vreo 24 de canale la tv-ul Toshiba, toate-n franceză. Nu a venit niciodată femeia de servici, poate din cauză că țineam ușa de la baie deschisă. Din nou, serile, cu M pe Esplanadă, cu plase și iar plase cu mîncare, printre oameni relaxați. Yuppies îmbrăcați în costume negre urîndu-și "À la rentrée". Restaurante și terase deschise pînă tîrziu, pînă și terasa de la parterul hotelului, pline mereu cu lume bună. Aceeași școală de dans, serile, ca și anul trecut, tipul cu păr cărunt, rock'n roll într-o seară, salsa în alta, oameni de toate vîrstele. Internet free pe Esplanadă. Concert în față la Hôtel de Ville, dar n-am stat mult, că M n-avea chef, ca de obicei. M mi-a făcut necazuri: după ce-a stat în curent în aeroport și în oraș a băut apă rece, gheață, într-o dimineață m-a anunțat că preferă să rămînă în cameră, să se odihnească. Asta după ce cu o zi înainte fusese total apatică (tic: întîi ridica din umeri, apoi dădea din cap negativ, la orice). Am decis totuși să mă sacrific, să nu mă duc la V, unde-am lucrat acum 10 ani, și să mergem în loc la Saint Ouen, la Marché des Puces. Coborît la Garibadi, am greșit întîi direcția, dar m-am corectat, se pare că niciodată n-o iau bine din prima. Vizitat toate galeriile, acoperite sau nu. Cel mai mult m-au impresionat cele ale anilor 60, 70, de la mobilă la tot felul de aparate, mașini, reviste. În ziua cînd m-am dus singur, duminica, M rămînînd să se odihnească am vizitat piața Saint Eustache, strada Montgrueil, făcut înconjurul halelor aflate în construcție, Quartier de Horologe, apoi clădirile de pe Île St. Louis, coborît pe chei să schimb caseta, mers pe Quai d'Orleans și Quai de Bethume, clădirile de pe margine, turiști și francezi care admirau, strada lungă care trece prin mijlocul insulei, Square Barye, din capătul de Est al Insulei St Louis, (a durat pîn-am aflat cum se deschide portița) de unde-am fotografiat malurile și vapoarele. Mers pînă la Bastilia și apoi Pont d'Arsenal. Din nou clădirile fantastice de pe margine, clădiri și clasice și moderne, oamenii care stăteau pe malul Estic, vaporașele staționare cu oameni care stăteau la soare sau lua masa (nu, pe ei nu i-am fotografiat). Tour de France care m-am prins ca-ntr-o menghină pe Rivoli, lîngă statuia Ioanei d'Arc, am mai înaintat puțin, mi-am luat un sandwich, am găsit un loc la margine printre oameni de toate vîrstele îmbrăcați în culorile drapelului țării lor, strigăte de încurajare, deși se auzea și sunetul bicicletelor, ca niște ceasuri, sportivii numai fibră, mi se păreau înalți, mașinile și motocicletele care baleiau într-una strada și eu filmînd cu mare greutate. Terase pe Rivoli cu tipe atrăgătoare, calme. Carnețele de la WH Smith. Capătul Jardin de Tuileries, lîngă Orangerie, unde m-am așezat, ars de soare, să citesc și unde o japoneză mică, drăguță și finuță m-a-ntrebat care-i proxima stație de metrou, apoi traversat Sena pe Pont Solferino (vertij, se vedea apa printre scînduri), mers pe lîngă Orsay, căutînd doar umbra, pînă la Shakespeare unde-am luat-o la dreapta. Tot în ziua aceea m-am plimbat pe jos pe Malul Drept, am luat-o-n sus, pînă la Saint Lazare, magazinele închise, restaurantele erau cam pline, dar nu prea aveau terase, m-am plimbat pînă m-au durut picioarele, pînă pe Champs, unde-am intrat la magazinul Peugeot care avea în expoziție și mașini vechi. Mi s-a părut c-a fost ziua cea mai lungă. Cu cît vezi mai mult, cu atît înțelegi mai puțin. Agomerația de la Auchan, cu tipa drăguță care m-a-ntrebat unde am găsit bagheta. Restaurantele în care-am intrat cu M: la grecul la care-am fost și anul trecut, pe Xavier Privas, dar care nu ne-a mai plăcut anul acesta, chelneri certîndu-se între ei. La franțuzoaica drăguță de pe Strada Pisicii care Pescuiește, dar nici aici nu i-a plăcut lui M, din cauza sosului și cărnii care avea n-avea osul alb. Pizzeria italiană de pe Saint André des Arts cu italianca aia care m-a întrebat de unde sînt și unde-am mîncat paste cu fromage. La restaurantul unde-am luat supă de ceapă și coq au vin și unde lui M i-a adus bologneze în loc de funghi. Și în final, în ultima zi, la frațuzoaicele unde-am mîncat pui grill cu ierburi provensale. Plus Brioche Dorée, de unde luam cam în fiecare zi un sandwich, un tartelette cu framboise sau zmeură și budincă și beam o cafea. Într-o zi am vizitat galeriile de la Cité Berryer și Galeriile Madeleine, pe jos pe Bulevarde pînă la pasajele Jouffroi și Panoramas. Librării: WH Smith cu colecția alfabetică de autori, new fiction, cărți despre Paris și reviste de import, în engleză. Shakespeare & Co, de unde nu mi-am luat decît două cărți, pe celălalte le-am notat în minte să le comand de pe net (sorry, dar chiar n-aș mai fi avut loc în bagaje). Tipul care și-a făcut intrarea vorbind cu negresa aia tînără, înaltă și slabă, "I heard you were seek", se pare c-a impresionat-o. Altă amintire puternică: tot în față la Shakespeare & Co unde-au fost invitați scriitori americani să citească din operele lor, tipa brunetă, sexy și sigură pe ea, care citea dintr-o povestire a ei, blonda cu picioare albe, albe ca laptele și doi tipi cu părul încărunțit, deși destul de tineri, oameni stînd pe bancă sau pe margine, lîngă fîntînă. Pe St. Michel, benzi desenate la etaj, oh, ce s-alegi, ce s-alegi? Albume cu Tintin găseai peste tot, și la BHV. Și figurine cu Tintin, un cult. Și cumpărăturile! Mereu cu rucsacul și cu o plasă sau două în mînă, plus gentuța cu camerele foto și video, plus căldura, plus mutrele lui M = motivul pt. care n-am făcut prea multe poze. M și-a luat o grămadă de bluze și poșete pt. prietenele ei iar eu, intrînd cu ea, tricouri, cămăși, două pulovere. A, și un sacou Westbury pe care-am dat 129e și un fîș de aceeași firmă, care nu practica reduceri. Ultima parte pot spune c-a fost caniculă. Vaporașul care însă nu ne-a dus pînă la Statuia Libertății dar M s-a simțit cel mai bine acolo, tot pozînd, iar eu filmînd ca prostu, în loc să mă bucur de peisaj, ca oamenii normali. Pozele făcute la intrare. Lume puțină la ora aceea. Înghețata luata de M din față. Parculețul de la Sud de Palais de Decouverte, unde-am stat pe iarbă, să ne odihnim. În spate la Assemblée Nationale, unde începe Bulevardul St. Germain, spre Muzeul Rodin, care, fiind luni, era închis. Tipa stilată de la Café de Flore care avea pe măsuță o carte de Balzac, ușor uzată. Intrat la St. Germain des Prés. Tîrgul de pe marginea bulevardului (alb). Turistul ideal e cel care călătorește ușor. Mîinile libere, eventual o gentuță și atît, nu ca noi, est-europenii. Gare de Lyon cu ceasul din turn. Marche d'Aligre, strigătele precupeților, haine ieftine, piața acoperită unde-am văzut saucissons, brînzeturi, dar peștele, scoicile, caracatița pe gheață aveau mirosul cel mai puternic. Magazine de chinezării. Promenade Plantée, cu oameni luînd gustarea, clădirile de pe margine. Mers pe sub viaduct, pe lîngă malul poluat de lîngă Ministerul Economiei. Bercy, căsuțe, grădină cultivată, din nou rățuște, broaște țestoase. Cldădirile de pe Avenue Paul Belmondo – preferatele mele. Village – ah, ce-aș fi stat acolo vreo oră, dar cu M nu prea faci mare lucru. Luat metroul pînă la Gare de Lyon, stația cu plante, apoit Bastille cu stația pe pod, de unde se vedea Port Arsenal, luat unu-le pînă la St Paul, mers pe Rue Roisier, apoi coborît prin căldură pînă pe Saint Louis, să-i arăt lui M. În ultima zi n-am avut nimic în program, am mers la întîmplare, puțin pe la Gallerie Vivienne, Place de Victoires, dar tot am intrat pe Rivoli în vreo cinci magazine, de unde M a cumpărat ceva, nasoală faza cu piuitul din cauza unei bluze luate dinainte de la C&A. Ne-am plimbat prin față pe la Hôtel de Ville, stat în spate la Notre Dame, ca-n anii precedenți. De vreo două dăți ne-am întors la hotel plecînd la St. Michel, spre St. Chapelle, piața de flori, deschisă pînă tîrziu, Place du Châtelet și Hôtel de Ville, de unde luam metroul 1.

Vacanța 2011. Partea a doua. La Paris. Memory dump

Camera de hotel avea vederea spre o piață, nu spre curtea interioară, ca data trecută. Vedeam mai multe, dar parcă eram și mai expuși, cu geamurile ale de sus pînă jos. Atît ziua cît și noaptea era destul de gălăgie, din cauza mașinilor care treceau pe acolo, și mai mult cald. Făcut duș, apoi M făcut duș. Despachetînd mi-am dat seama ce puține haine aveam. M-am decis să-mi cumpăr. Am făcut fotografii cu piața și apoi am plecat spre Mall, la cumpărături. Nu știam că e sezonul reducerilor. Eu nu știam. Acum 4 ani fusesem aici la începutul lui August și soldurile mi se păreau în toi. M era bucuroasă. Eu nu. Aglomerație, lumea făcea shopping în mod industrial. Quatre Temps-ul s-a modernizat, s-au făcut reamenajări și arată mult mai bine și mai curat. În unele locuri e chiar parchet pe jos, înconjurat de o mulțime de plante. Ne-am mirat (în 2007 arăta cam jegos). Am stat destul de mult la cumpărături, am intrat în multe buticuri. La intrarea-n Auchan am dat să-mi închidă capetele fermoarelor de la rucsac și dă-mi voie să-ți spun că erau foarte eficiente. Eram obosiți, nu prea dormisem noaptea dinainte de zbor, eu vreo 3 ore, M doar una. Ne-am întors cu plasele tipice, verzi, pline. Nu m-am simțit confortabil. Vedeam cum oamenii ne privesc, am auzit două fete în spate spunînd ceva despre străinii care vin la Paris să-și cumpere de toate. Am mers des în zilele următoare la Mall, mult mai des decît aș fi vrut. Mi-am luat camembert-uri și brie și ciocolată (care acuma văd că se găsește și la Auchan în Timișoara). Nu mai știu exact care-a fost ordinea zilelor următoare, spre deosebire de acum 4 ani, cînd îmi amintesc zi-de-zi, dar am să-ncerc să-nșir aici cîteva amintiri, dezordonate.

Ne-am luat Carte Navigo, aceleași cozi, aceleași ghișee goale. Coborît în spate la Hotel de Ville, coadă al expoziția Parisul în Timpul Impresioniștilor, am lăsat pe altă zi. Exact aceleși pancate de culoare roșie, scris cu alb "Soldes", ca acum 4 ani. Prima zi a fost caniculă. N-am mai prins nicicînd așa caniculă la Paris. M se plîngea, dar bine că n-o mai strîngeau pantofii, de data asta și-a luat cu ea o pereche foarte comozi. Of! În față la Hotel de Ville nu mai era volei pe plajă ci s-a amenajat un spațiu verde, cu mici delușoare, cu copaci în ghivece mari. Am mai fost în față la Centrul Pompidou (din nou am ajuns marțea, cînd era închis la Brâncuși), la Fontaine des Innocents, și, evident la Hale, pentru cumpărături. Halele erau în refacere. Multe porțiuni fără aer condiționat. Eu mers la Fnac (stat cam multișor), M la magazine de haine. Stat cu picioarele-n apă în Curtea Louvre-ului, la Piramidă. Fost la Notre Dame, în față, căutat ca disperatul km zero al Franței, întîlnit doi colegi de servici (se putea?) dar veniseră și ei în concediu. Canicula s-a potolit, exact cum spuneau la televizor. În dimineața următoare-am fost pe Rue Moufettard, să-i arăt lui M cum arată-o Piață agroalimentară stradală. I-a plăcut, deși nu era lume multă și, oricum, era cam cam înainte de prînz. Văzut casa unde-a locuit Hemingway. Băut cafea și mîncat plăcintă cu mere la un artizan boulanger autentic în Place de Contrescarpe – M abia a putut să se urce pe scaunul înalt din față. De acolo mers la iarăși la Rue des Ecoles, apoi Biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais, dar era închis. Magazine pe Saint Germain, intrat pe bulevardul Saint Michel într-o librărie de benzi desenate second hand, la etaj, unde se vindeau și filme iar în față cărți cu 50 de cenți. Mîncat la Acropolis, pe Rue Xavier Privas: mîncare excelentă (mie-mi place bucătăria grecească), vin cu fructe, spațiu răcoros, piatră, plante, muzică franțuzească, un tablou kitchos cu o insulă-n Grecia, dar, hei, eram în concediu și noi! Am mîncat de două ori aici. Shakespeare and Company (pentru prima oară mi-am cumpărat cărți, pe care mi-au pus ștampilă). Păcat că lui M i s-a făcut frig și n-am stat să mai vedem pe editorul de la Granta și cărțile pe care le prerzenta (am găzt imagini pe FB de la eveniment după aia). Mergînd spre Place e la Sorbonne am intrat la un magazin de haine fain, Jules și, mai mult să scap de gura ei, mi-am luat două cămăși colorate, în carouri mari. N-am prea văzut carouri prin Franța, nu pot fi făcuți nicicum francezii să poarte carouri, dar totuși se vînd. Sau, mă gîndesc, poate nu prin Paris, dar cînd merg în concedii? Și din nou gîndul la concedii, sper să mă relexaz și să nu-mi pară rău că n-am fost într-o vacanță la mare sau la munte anul ăsta. Lacătele de pe Pont D'Archeveche. Mi-am cumpărat "Le spleen de Paris" de Baudelaire de la o buchinistă drăguță și tinerică de pe Quai de Montebello. Iată-ne în sfîrșit și pe calma și alba Île Saint-Louis. De acolo în Marais, am intrat pe Rivoli pînă la Saint Paul, de acolo pe Saint Antoine, animat, aglomerat, magazine peste tot, plin de mîncare, haine, francezi grăbiți, în timpul serviciului sau venind de la lucru. Stat pe o bancă-n Place des Vosges, la umbră, privit copii jucîndu-se, familii odihnindu-se pe iarbă, filmat cam un sfert de oră bun, Casa lui Victor Hugo, ajuns la un bulevard, mers pînă-n Place de Bastille (stația de metrou era închisă). Am uitat să vizitez Port de Arsenal, și, oricum, sînt sigur că pe M n-ar fi interesat-o. În fine. Altă dată. Cinematograful de pe Rue Saint-André des Arts unde rula filmul lui Godard, "Vivre sa vie". La Odeon, cel mai recent film a lui Woody Allen, "Minuit à Paris".

A urmat Versailles-ul, în altă zi. Cu tramvaiul 2 din La Défense pînă la Sèvres, prima stație stat în picioare, apoi M a găsit un loc jos, apoi și eu am găsit unul. Nu prea se vedea mare lucru, în dreapta clădiri pe dealuri înalte, în stînga zidărie. La stația Sèvres am urcat puțin pînă spre pod, am luat autobuzul. Multe stații. La un moment dat au urcat o grupă de copii de grădiniță însoțiți de un educator, tînăr, foarte atent și de încă două educatoare. La ieșire i-au numărat ca pe oi, Un, deux, trois... Am făcut destul de mult pînă la Palat. Orășele bine echipate, funcționale, Sèvres, Chaville. Clădiri noi alături de clădiri vechi. Mulți pensionari. Turiștii pare-se au ales să meargă cu RER-ul (mai rapid, dar mie nu-mi place, pls că voiam să-i arăt lui M și cum arată o suburbie faină). La Versailles am luat niște decizii neinspirate. Puțin zis neinspirate. Întîi, că am stat la coadă, în soare. Ajunși la intrare, am aflat că nu de aici se cumpără biletele. M-am dus la altă coadă. Nu știam că grădinile sînt gratuite și de fapt pe noi nu ne interesa interiorul castelului ci doar grădinile. Care în ziua respectivă se închideau mai repede, la patru (noi am ajuns acolo pe la 11 jumate). Apoi am stat iarăși la coadă la intrare (M mă aștepta, dar n-am avut tupeul să mă bag în față; așa-s io). Am trecut prin fugă prin cîteva camere. Am ieșit. M era deja nervoasă. Praf alb pe pantofii mei maro. Soarele alterna cu nori. Ne-am luat două sendviciuri, tari și seci. Un alt calcul greșit: am crezut că pot ajunge repede la Triannon, dar m-am întors și am luat un minicar (după ce-n prealabil am mai stat la o coadă la bilete) din care n-am prea văzut mare lucru. M-ar fi plăcut să cobor la lacul din centru, dar M n-a avut chef. Mie mi-a plăcut plimbarea, a ținut cam juma' de oră. Întîlnit niște români și făcut poze unii la alții. Flori frumoase. M-a ars soarele cam tare. Odihnit pe o bancă într-unul din labrinturile umbroase. Regretul de a nu fi fost pîn' la lac. Nervi. Certuri. Băut o cafea, mîncat o tarte au pommes și mers la toaletă. Bosumflări în drumul spre autobuz, care ne-a lăsat la cîțiva metri de gura de metrou.

În altă zi am fost în zona Grand Magasins. Aglomerație maximă. Nervii mei întinși. M întreba de ce n-am stat la Quatre Temps, oricum erau aceleași magazine. Nu erau chiar aceleași. Aici erau multe de lux, deci nu pt. noi. Însă treptat, atmosfera între noi s-a mai calmat. Sau, poate m-am consolat cu gîndul că n-o să facem mare lucru, că de fapt ea a venit pentru shopping. Eau de toilette și eau de cologne, ambele Allure, de la Sephora Haussmann. Plimbat apoi pe lîngă Operă, spre Madeleine, căutat buda (aia faină era închisă), găsit un McDonalds pe Rivoli și ne-am ușurat. În Jardin de Tuilleries, după șase seara, culori saturate-n galben, portocaliu, plimbare lejeră, odihnit pe scaune la bazinul octogonal, în care nu mai erau rățuște ci pești destul de măricei. Cam în fiecare dimineață trăgeam o fugă la Quatre Temps, înainte de plecare. Odată am lăsat-o pe M acolo vreo 4 ore, să se sature și eu m-am dus singur în oraș, să mă simt liber. Dar a trecut repede și imediat mi s-a făcut dor de ea.

Am fost din nou în Montmartre, coborînd din metrou la Abesses. Impropriu zis, coborît. Urcat mult (nu știam de lift). Zidul cu "Te iubesc" scris în toate limbile. Străduțe în pantă. Trebuie să fii atent la negrii de la intrarea la funicular, în special la faza cu ața. Nu era nici un agent de pază acolo să vadă (?) Caldură mare, moncher. Încercat să mergem numai pe la umbră, e și asta o artă, nu? Place du Tertre, luat o înghețată, mers pe străduțe înguste. Mimi: o tipă înfășurată-n bronz care turna încet apa dintr-un ibric într-un ceaun, încet, încet, cu ochii-nchiși. Admirat concentrarea ei. M-am gîndit să scriu o povestire despre. Turiști proști pozîndu-se cu ea în fundal. Montmartobus. Văzut Moulin de la Galette, Maison Rose, Lapin Agile și via, din păcate doar din autobuz. Din fericire, avea aer condiționat. Frumos cartier. Mers pînă cînd șoferul ne-a anunțat Terminus, apoi am luat altul, am filmat, dar cam zdrăngănea (piatră cubică peste tot) și ne-a întors tot pe la Abesses, unde eu am mîncat o crêpe fierbinte. Champs-Élysées și aglomerația de negri dubioși plecînd de la un concert care tocmai se terminase și în care am intrat și era să ne sufocăm (unii-au leșinat). Mers așa de la Arcul de Triumf pînă la Roosevelt cu o pauză la magazinul Virgin și la Galerii și de acolo pe luxoasa Av. Montaigne (hoteluri, mașini scumpe, paznici în livrea) pînă la Alma, la Diana, apoi metroul pînă la Trocadero, unde-am făcut poze cu Turnul Eiffel. Găsit buda de la unul din picioarele turnului. Mers prin arr 7 pe Rue Saint Dominique, pîn la Ambasadă, apoi pe Avenue Bosquet - clădiri mari, înalte, solide, perfecte. Mă imaginam că trăiesc acolo. Metroul. Am mai fost odată, în altă zi pe Champs, zic să nu rămînem cu această amintire negativă și a fost mai bine (M a intrat în niște magazine și n-a găsit mare lucru, dar în rest a fost OK).

Mall-ul din Défense era deschis și duminica. Femeia care mi-a ținut ușa cu mîna, în timp ce vorbea la telefon și eu eram cu plasele încărcate (nu mi s-a mai întîmplat niciodată așa). Totuși, prea mult timp petrecut cumpărături. Am mai mers și prin Courbevoie puțin, am intrat și prin magazinele de acolo. Haine, sau, cum le spunea M, cîrpe. Și genți. Și ne-am plimbat pe niște străduțe liniștite. Săraca M! Ea vroia să vadă mai multe case, dar case vezi mai mult în exteriorul Parisului... A, în penultima azi am aflat că era un Carrefour într-un spațiu comercial, nu mai trebuia să mergem în fiecare zi la Auchan să cărăm apă și alte chestii. Am fost și la Ritz într-o zi în care ploua ușor, data trecută mi-a scăpat. Dar ploaia se oprea repede. Ne-am plimbat iarăși pe Rivoli. Am stat pe o bancă în spate la Notre Dame, ca data trecută, am băut o grămadă de lichide, am intrat în vreo douăzeci de librării și mi-am luat multe cărți. Trebuia să-mi iau mai multe cu Paris-ul și mai puține de literatură, dar a fost cam invers. N-am convis-o să mergem în Parcul Monceau. În fine, n-a vrut, n-a vrut și pace! Nu știu cum au trecut zece zile. Coadă mare la intrarea la Notre Dame, ordonat, nu stiu cine-o gestiona, dar functiona. Intrat înăuntru la Saint Suplice, stat pe o bancă, sentiment răcoritor, filmat înăuntru. Din nou magazinele mici din Cartierul Latin. Aglomerația de la prînz de pe Esplanadă. Elegantul McCafé din colț, în stil art deco, cu vedere spre Grande Arche, unde beam un expresso dublu, mîncam croissanți pufoși, plăcinta cu mere și budincă (sau un fel de brînză, cum zicea M). Ca și la patiseriile Paul. Ah, și cursurile de dans, seara, pe Esplanadă. Fascinant.

Niciodată nu dormeam parcă îndeajuns. M se scula prima și trebăluia prin camera, se uita la televizor la emisiunile matinale. Micul dejun: un piept de pui prăjit, de care M spunea ca are mirodenii cu E-uri, și pasta de guyas pe care-am adus-o din țară, despre care, spunea ea ca n-are așa multe E-uri, desi eu nu cred deloc asta, brînzeturi (camembert învelit în scoarță de copac, brie), roșii, nectarine, baguette, dejeunette, croissanți (care nu mai sînt deloc buni a doua zi, chiar daca-i țineam în frigider), pain au chocolat, apa Evian si Cristaline, și parfumata Volvic cu Citron, care nu se găsesc defel în țară. În congelator, în fund, apa putea îngheța și așa o luam cu noi în oraș, în rucsac, ca să țină. Odată camera de gunoi de la parter era închisă femeia care facea curatenie pe hol, ne-a spus să-l lăsăm la ea în săculețul de la cărucior. Zilnic, același drum pînă la Esplanadă. Clădiri în refacere. Oameni care lucrează.

Și impresia că toți francezii fac parte dintr-o mare familie, toți sînt atît de politicoși între ei. Și vorbesc atît mult! Regîndit la ideea de a merge în Franța pe o perioadă mai lungă, dar ramîn francofil.

Vacanța 2011. Partea întîi. Spre Paris. Memory dump

Drumul pînă la aeroport într-un taxi care mirosea a benzină, orașul noaptea, pustiu, firme luminoase de pe marginea drumului. Aeroportul aproape gol, fiindc-am ajuns mult prea devreme. Tipa a cărei vîrstă nu o puteam determina, dar atrăgătoare, oricum există un interval, cam între 32 și 42 cînd nu prea-mi mai dau seama ce vîrstă are o femeie. Înaltă, îmbrăcată-n negru, cu sandale cu talpă joasă, vorbind românește fără accent, dar cu o conjuncție nemțească, și despre care n-am aflat exact ce voia, poate doar să-avem grijă puțin de bagajele ei. Tot mergea de colo-colo, ba ieșind pe-afară, ba înăuntru, prin cafenea. Sala s-a umplut treptat. Check-in-ul la bagaje a început cam tîrziu, după low-costul spre Bologna, cu oameni care arătau cam jerpe. Coadă la ghișeul UE. Nemți simpatici. Autobuzul care ne-a dus doar douăzeci, treizeci metri pînă la avion. Decolarea normală, (avionul era Bombardier), vedeam cum se iveasc zorii. Aterizarea la München. Am fi preferat să mergem prin Viena, ar fi fost doar o oră cu un avion mic din Timișoara, nu o oră jumate, dar biletele via München, cu Lufthansa, erau cu aproape 400 de euro mai ieftine, probabil și din cauza așa-zisei crize a castravetelui, așa că n-am mai stat pe gînduri. Aeroportul din München este spațios, parcă avioanele au spații mai mari de andocare, iar în interior, aerisit, sau mai exact rarefiat, are cu mult mai puține magazine, dar parcă găsești mai multă mîncare, comparînd cu Viena. Uitat la oamenii dimprejur, să știu cum să comand, mîncat pentru prima oară Panini, ospătari de toate naționalitățile, chinezi, negri, parcă n-ai fi în Germania. Cafea și ceai gratis de la Trip Advisor. Benzi rulante de zeci de metri. Nemți serioși, înalți, trași la costum, trăgînd după ei băgăjele mici cu rotile. Observat pe unul din panourile electronice de zbor că terminalul de plecare s-a schimbat (și doar cu o zi înainte făcusem check-in-ul pe Internet). Am avut timp destul. M-aș fi prins că e poarta spre zborul spre Paris și fără să mă uit: alte tipologii, o femeie care citea o Livre de poche, cîțiva africani și francezi îmbrăcați mai modest decît băștinașii, în blugi, și mai mici de statură. Nu-mi amintesc multe de zborul pînă la Paris. La aterizare era foarte cald și eu aveam pe mine jacheta de primăvară-toamnă cumpărată de la Celio* acum patru ani. Am mers ceva timp prin sistemul de benzi rulante, printre niște tuburi de plastic transparente, sinistre, jegoase, fierbinți, apoi am intrat într-un tunel ca de metrou în ne-am deplasat atît orizontal, cît și wobble și apoi în sus. Bagajele noastre au ajuns printre ultimele, dar au ajuns. Am mers către stația de taxi, am evitat, cum am citit că trebuie să facem, un negru dubios care-și făcea reclamă la firma lui de taxi, și am am ajuns la stația oficială de taximetre, unde am fost programați de o dispeceră, la un șofer serios, toți de culoare. Drumul spre oraș a fost fain, era soare, miezul zilei, dar mașina avea aer condiționat (și GPS) stația de radio prezenta știrile profesionist, parcă și clădirile pe lîngă care treceam – depozitele, sediile de firme, motelurile, lanțurile hoteliere, Stade de France, și chiar și blocurile – arătau mai bine ca data trecută și am observat parcă pentru prima dată peisajele faine de pe cheiurile Senei, în special clădirile de pe Île de la Grande Jatte, înconjurate de verdeață, și cu geamuri și terase mari, etajate. De notat să vizitez mai multe insule de pe Sena. La intrarea în Courbevoie, am simțit că am intrat într-o atmosferă pariziană tipică: terase, terase, terase! Teraserie serioasă, pline cu fete cool, cu ochelari de soare, îmbrăcate monocrom, calme, discutînd, stînd pe scaune de răchită, cu spătarul curbat la mesele rotunde. Abia atunci mi-am dat seama ce mult mi-a lipsit Parisul și imediat m-am simțit relaxat.

Parisul în literatură

Mă reîntorc la un subiect care mă fascinează: Parisul în literatură, Parisul văzut de scriitori. Am mai scris despre asta aici. Am cules nu doar la întîmplare fragmente din cărți, ci am ales alți scriitori care-mi plac. Mi se pare extrem de greu de suprins în proză vibrația orașului, esența lui, cam ca în principiul incertitudinii a lui Heisenberg: observarea unui lucru îi schimbă proprietățile. Totuși, unii scriitori reușesc să redea într-un mod sugestiv, viața la Paris.

Mark Twain – The Innocents Abroad

Nu am găsit ediția românească a cărții (Ageamiii în străinătate), care-a apărut prin anii șaizeci și de atunci nu știu să fi fost reeditată. Am văzut-o odată la un anticariat online dar nu o aveau pe stoc. Mark Twain a fost la Paris prin o mie opt sute șaizeci și ceva și, după cum se vede mai jos, a fost impresionat de nivelul de civilizație și de forfota străzii.

Cap XII What excellent order they kept about that vast depot! There was no frantic crowding and jostling, no shouting and swearing, and no swaggering intrusion of services by rowdy hackmen. These latter gentry stood outside--stood quietly by their long line of vehicles and said

never a word. A kind of hackman general seemed to have the whole matter of transportation in his hands. He politely received the passengers and ushered them to the kind of conveyance they wanted, and told the driver where to deliver them. There was no "talking back," no dissatisfaction about overcharging, no grumbling about anything. In a little while we were speeding through the streets of Paris and delightfully recognizing certain names and places with which books had long ago made us familiar. It was like meeting an old friend when we read Rue de Rivoli on the street corner; we knew the genuine vast palace of the Louvre as well as we knew its picture; when we passed by the Column of July we needed no one to tell us what it was or to remind us that on its site once stood the grim Bastille, that grave of human hopes and happiness, that dismal prison house within whose dungeons so many young faces put on the wrinkles of age, so many proud spirits grew humble, so many brave hearts broke.

We secured rooms at the hotel, or rather, we had three beds put into one room, so that we might be together, and then we went out to a restaurant, just after lamplighting, and ate a comfortable, satisfactory, lingering dinner. It was a pleasure to eat where everything was so tidy, the food so well cooked, the waiters so polite, and the coming and departing company so moustached, so frisky, so affable, so fearfully and wonderfully Frenchy! All the surroundings were gay and enlivening. Two hundred people sat at little tables on the sidewalk, sipping wine and coffee; the streets were thronged with light vehicles and with joyous pleasure-seekers; there was music in the air, life and action all about us, and a conflagration of gaslight everywhere!

Cap XIII: I think we have lost but little time in Paris. We have gone to bed every night tired out. Of course we visited the renowned International Exposition. All the world did that. We went there on our third day in Paris--and we stayed there nearly two hours. That was our first and last visit. To tell the truth, we saw at a glance that one would have to spend weeks--yea, even months--in that monstrous establishment to get an intelligible idea of it. It was a wonderful show, but the moving masses of people of all nations we saw there were a still more wonderful show. I discovered that if I were to stay there a month, I should still find myself looking at the people instead of the inanimate objects on exhibition.

Cap XIV: Of course we drove in the Bois de Boulogne, that limitless park, with its forests, its lakes, its cascades, and its broad avenues. There were thousands upon thousands of vehicles abroad, and the scene was full of life and gaiety. There were very common hacks, with father and mother and all the children in them; conspicuous little open carriages with

celebrated ladies of questionable reputation in them; there were Dukes and Duchesses abroad, with gorgeous footmen perched behind, and equally gorgeous outriders perched on each of the six horses; there were blue and silver, and green and gold, and pink and black, and all sorts and

descriptions of stunning and startling liveries out, and I almost yearned to be a flunkey myself, for the sake of the fine clothes.

O. Henry - A Cosmopolite In A Cafe

OK, cu siguranță că O. Henry n-a fost niciodată la Paris, însă a trăit mult la New York, primul oraș modern, într-un mediu, cosmopolit, și a știut să descrie perfect viața, vibrația orașului, a localurilor, a locuitorilor (ca și I.L. Caragiale). Cînd l-am citit prima oară, nici nu mi-am dat seama că nu-i un scriitor contemporan.

At midnight the cafe was crowded. By some chance the little table at which I sat had escaped the eye of incomers, and two vacant chairs at it extended their arms with venal hospitality to the influx of patrons.

And then a cosmopolite sat in one of them, and I was glad, for I held a theory that since Adam no true citizen of the world has existed. We hear of them, and we see foreign labels on much luggage, but we find travellers instead of cosmopolites.

I invoke your consideration of the scene--the marble-topped tables, the range of leather-upholstered wall seats, the gay company, the ladies dressed in demi-state toilets, speaking in an exquisite visible chorus of taste, economy, opulence or art; the sedulous and largess-loving ~garcons~, the music wisely catering to all with its raids upon the composers; the ~melange~ of talk and laughter--and, if you will, the Wurzburger in the tall glass cones that bend to your lips as a ripe cherry sways on its branch to the beak of a robber jay. I was told by a sculptor from Mauch Chunk that the scene was truly Parisian.

Irving Stone – Bucuria vieții

O carte despre viața lui Van Gogh, un artist a cărui operă se împletește strîns cu propria-i viață, ca și Kerouac sau Marcel Proust. Nu-i scrisă ea cine știe ce grozav, dar pentru mine s-a dovedit a fi o lectură inspirațională.

Strada, înviorată de soarele dimineții, împrăștia miresmele Parisului care se deștepta. Cafenelele erau pline de oameni care-și beau cafeaua cu lapte, cu cornuri, în timp ce prăvăliile de zarzavaturi, carne sau brînză își ridicau obloanele, gata să-și primească mușterii. Era un cartier negustoresc, cu prăvălii mici înghesuite. Muncitorii circulau pe mijlocul străzii. Gospodinele alegeau cu mîna marfa întinsă pe tarabele din fața prăvăliillor și se tocmeau în gura mare cu precupeți.

Vincent respiră adînc.

- Parisul! După atîția ani, iată-mă, în sfîrșit aici!

- Da, Parisul, capitala Europei, mai ales pentru un artist!

Georges Perec – Un om care doarme

Anii șaizeci, una din erele mele preferate. Poate nu-i un fragment sugestiv despre Paris, dar, citindu-l, îmi imaginez mașinile vechi, prăvăliile, oamenii îmbrăcați după moda de atunci (ca-n filmele din acea vreme).

De la terasa unei cafenele, stînd cu o halbă de bere sau cu o cafea neagră în față, te uiți în stradă. Mașini, taxiuri, camionetel auobuze, motociclete, motorete trec în grupur compacte, despărțite de acalmii rare și scurteȘ reflexele semafoarelor care reglează circulația. Pe trotuare se scurge dublul flux continuu, dar mult mai fluid, al trecătorilor. Doi bărbați, ducînd în mînă aceleași serviete din piele artificială, trec unul pe lîngă celălalt cu un aer obosit; o mamă și o fiică, copii, femei în vîrstă încărcate de plase, un militar, un bărbat cu două valize grele și mulți alții încă, cu pachete, ziare, pipe, umbrele, căini, burți, pălării, cărucioare de copii, uniforme, unii propae alergînd, alții tîrîndu-și pașii, oprindu-se în fața vitrinelor salutîndu-se, despărțindu-se, depășindu-se, încrucișîndu-se, tineri și bătrîni fericiți și nefericiți. Grupuri neîncetat destrămate și alcătuite la loc se înghesuie în stațiile autobuzelor. Un om-sandviș împarte prospecte. O femeie face zadarnic gesturi largi cu brațul taxiurilor care trec. Sirena unei mașini de pompierei sau poliție se apropie de tine, răsunînd din ce în ce mai tare.

Mașini de depanare trec în trombă, chemate pentru cine știe ce urgențe. Nu știi nimic despre legile care îi fac să se adune pe oamenii aceștia care nu se cunosc, pe care nu îi cunoști, pe strada asta unde te afli pentru prima dată și unde nu ai ce face, decît să te uiți la mulțimea asta care vine și pleacă, se epede, se oprește: toate picioarele astea pe trotuare, toate roțile astea pe asfalt, ce fac ele? Unde merg? Cine le cheamă? Cine le cheamă înapoi? Ce forță sau ce mister le face să pună alternativ piciorul drept și apoi pe cel stîng pe trotuar, de altfel cu o coordonare care cu greu ar putea fi mai eficace? Mii de gesturi inutille se strîng în aceeași clipă în cîmpul izual prea îngust al privirii tale aproape neutre. Își întind în acelși timp mîinile drepte, strîngîndu-le ca și cum ar vrea să le zdrobească, emit cu gura mesaje aparent dotate cu înțeles, îți răsucesc în toate felurile obrajii, nasul, buzlem mîinile, punctîndu-și discursul cu mimici exprsive; ăți scot agerndele,se depășesc, se salută, se invecivează, se congratulează, se îmbrîncesc; merg fără să te vadă și totuși, te afli la cîțiva centimetri de ei, așezat la terasa unei cafenele, și nu încetezi să-i privești.

Paul Auster – The New York Trilogy

De Paul Auster am auzit prima oară într-o revistă Secolul 21 dedicată New York-ului, prin 2005, în care era publicat primul capitol din ”Brooklyn Follies” iar de atunci i-am citit toate cărțile, i-am văzut toate filmele (nu-s greu de găsit) am citit și văzut pe Net zeci de interviuri cu el. E considerat un american înzestrat cu o sensibilitate europeană, și poate că de asta are succes mai mare-n străinătate decît la el în țară. A petrecut trei ani și jumătate la Paris, în anii șaptezeci, experiență pe care a descris-o atît în cărțile sale memorialistice dar și sub forma distliată a literaturii, în multe din romanele sale. Ultima parte din Trilogia New York-ului pe petrece și la Paris.

Things felt oddly bigger to me in Paris. The sky was more present than in New York, its whims more fragile. I found myself drawn to it, and for the first day or two I watched it constantly—sitting in my hotel room and studying the clouds, waiting for something to happen. These were northern clouds, the dream clouds that are always changing, massing up into huge gray mountains, discharging brief showers, dissipating, gathering again, rolling across the sun, refracting the light in ways that always seem different. The Paris sky has its own laws, and they function independently of the city below. If the buildings appear solid, anchored in the earth, indestructible, the sky is vast and amorphous, subject to constant turmoil. For the first week, I felt as though I had been turned upside-down. This was an old world city, and it had nothing to do with New York — with its slow skies and chaotic streets, its bland clouds and aggressive buildings. I had been displaced, and it made me suddenly unsure of myself. I felt my grip loosening, and at least once an hour I had to remind myself why I was there.

Douglas Coupland – Shampoo Planet

Un scriitor pop, genul laid-back. Păcat că în românește nu i s-au tradus pînă acum decît patru cărți. Acțiunea romanelor sale se desfășoară în general într-o Americă a spațiilor deschise. Mi-am cumpărat cartea asta la Paris, luna asta, și am citit-o cu plăcere.

It was mid-July, and the boulevards of Paris were flush with both tourists and Parisians visibly wincing with antcipation for their August holidays, like a man who has to pee badly. The sun shone hot and tanning salonlike over the city's shortbread-yellow buildings, its Gypsies, its smug Euroyuppies, its exhaust fumes, and its decaying ambulance vibrators. Algerians and Arabs were everywhere, as were an inexhaustible supply o American and Canadian tourists in mix'-n'-match traveltime garb invariably tinged with some sort of function: Polo shirts the color of afterdinner mints featuring built-in passport holders; shoes telling the time; women in glossy helmet perms no doubt concealing mace sprayers; men in Kendoll haircuts concealing self-improvement cassettes to be listened to on walkmans while strolling through the Louvre.

Scriitori în cafenelele din Paris

Am căutat prin cărțile din bibliotecă anumite pasaje scrise de cîțiva scriitori, care, zic eu, au înțeles cu adevărat Parisul, trăindu-l acolo, cunoscîndu-l prin experiența hoinăritului pe străzi și a meditației din cafenele.

Ernest Hemingway - "A Moveable Feast": "I went on up the street looking in the windows and happy with the spring evening and the people coming past. In the three principal cafés I saw people that I knew by sight and others that I knew to speak to. But there were always much nicer-looking people that I did not know that, in the evening with the lights just coming on, were hurrying to some place to drink together, to eat together and then to make love. The people in the principal cafés might do the same thing or they might just sit and drink and talk and love to be seen by others."

Jack Kerouac - "Satori in Paris": "I'm left there hanging on the bar stool pestering everybody with my poor loneliness which goes unnoticed in the crashing busy night, in the smash of the cash register, the racket of washing glasses. I want to tell them that we dont all want to become ants contribuing to the social body, but individualists each one counting one by one, but no, try to tell that to the in-and-outers rushing in and out the humming world night as the world turns on one axis. The secret storm has become a public tempest."

Henry Miller - "Primăvară neagră": "În clocotul și agitația orei de vîrf, eu stau și visez lîngă un aperitiv. Cerul e calm, norii nemișcați. Stau în punctul mort al traficului, împăcat cu tihna vieții noi ce se naște din putreziciunea din jur. Tălpile mele ating rădăcinile unui trup fără vîrstă pentru care nu am nici un nume. Comunic cu întregul pămînt. Iată-mă în chiar pîntecul vremii unde nimic nu-mi poate tulbura calmul. Încă un rătăcitor care a aflat patima propriei neliniști. Iată-mă pe stradă, compunîndu-mi cîntecul. Este cîntecul pe care l-am auzit în copilărie, cîntecul pe care l-am pierdut în lumea cea nouă și pe care nu l-aș mai fi regăsit dacă nu aș fi căzut ca o crenguță în oceanul timpului."