Totul s-a făcut

Am văzut pe YouTube un interviu cu Van Morrison pentru revista Time, în care, fiind întrebat dacă mai există printre muzicienii din ziua de azi vreunul care să-l exalte, el răspunde: "Nu. Absolut nimeni." "Nimic?" îl întreabă mirat și surprins reporterul. Și el răspunde categoric: "Nothing, nothing, nothing... Cuz guys... it's all been done".

Acuma, nu știu dacă doar pe măsură ce îmbătrînești ai din ce în ce mai des astfel de opinii, lucru pe care îl observ uneori și la mine, trebuie să recunosc asta, sau e un simbol al timpurilor noastre postmoderne, fragmentate, în care se glorifică superficialitatea și în care e din ce în ce mai greu, imposibil chiar, să mai găsești ceva nou și în același timp și de calitate. Și totuși, mergem mai departe cu viața și ducem cu noi muzica și arta din trecut, care indiscutabil chiar avea suflet.

Nu doar asculți un cîntec, la fel cum nu doar te uiți la un tablou al vechilor maeștrii, ci îl și simți reverberînd în adîncul sufletului. Și totuși trăiești în prezent, într-o lume care dă semne că o ia razna din ce în ce mai mult, sau trăiești în trecut, care se dovedește astfel un izvor nesecat, ca la Marcel Proust? Se mai spune că arta poate opri timpul, dar timpul poate s-a oprit de mult.

Trecut

Am unele momente cînd mă simt conectat cu trecutul meu, de exemplu atunci cînd mă plimb printr-un parc într-o zi de toamnă și-mi revin în minte momente de acum mulți ani, ce făceam atunci și la ce visam că va deveni viața mea, și în nici un caz că mă voi gîndi tot la clipele în care mă aflam. Cuplarea la trecut îmi face bine, deși mă gîndesc și la greșelile pe care le-am făcut, la cît m-am îndepărtat de idealurile la care visam, la rătăcirile de acum în care soarta m-a împins. Aș fi vrut totuși să am o familie (și copii, desigur) și să trăiesc într-un mediu intelectual, cultural, nu pseudo-proletar ca acum, să fi călătorit mai mult într-o lume mai așezată, ordonată, stabilă, care părea că se îndrepată într-o direcție bună, deși n-am avut posibilitatea pe-atunci s-o fac. Să vin acasă la o soție iubitoare sau să mergem la un restaurant bun sau la o piesă de teatru, nu ca acum, cînd fac overtime și nu pot știi cînd mă întorc, sau să trec pe la o librărie din care chiar ai ce să cumperi, nu doar beletristică onirică etichetată în mod greșit literatură, să trec prin centru și să mă uit la oameni îmbrăcați frumos, bărbații cu sacouri, femeile în rochii, nu doar în tricouri și blugi ca acum, și să văd oameni de toate vîrstele nu doar tineri și bătrîni cum vezi azi, fiindcă ceilalți au plecat în Vest, să am cu cine discuta într-un mod adult despre cărți și muzică de exemplu, nu despre seriale comerciale. Astfel de momente de conectare la trecut aveam cînd mergeam prin Paris, sau Roma, orașe care au rămas neschimbate de atîta timp, și-mi dau sentimentul de continuitate, de perenitate. Ce folos progresul dacă face doar viața mai agitată, te alienează, te face să-ți pierzi rădăcinile? Sau mă gîndesc că totul e un vis, și de fapt timpul n-a trecut, sau alteori că de fapt proiecția înseamnă de fapt realitatea, ca-n Omul din Castelul Înalt. Arată mai bine lumea decît acum un sfert de secol? Nu cred, dar ar fi putut arăta, totuși. Ideea asta de lume perfectibilă ne-a fost cred inoculată și de școala de dinainte de 89, deși era clar că lucrurile nu mergeau bine, dar apoi nimic n-a mai mers bine și idealurile s-au rispit, oamenii s-au dus care-ncotro și am rămas să subzistăm, să luptăm pentru ziua de mîine într-o lume parcă în eternă schimbare, în eternă involuție.

Haine și stiluri

A fost o vreme, pînă prin anii șaptezeci, cînd oamenii se îmbrăcau la costum, inclusiv cu pălării, ca să meargă cu avionul. De fapt asta era și moda în acele vremuri, atunci cînd moda mai însemna ceva, nu ca acum, cînd tot ce se face este parcă se încearcă asorterea la nesfîrșit a tricourilor cu blugii și converșii. De fapt, dacă mergem și mai în trecut, la fel se întîmpla și la mersul cu trenul, în gări. Era o senzație că ești înconjurat numai de lume bună, chiar dacă numai în aparență. Fare bella figura, cum spun italienii nu înseamnă superficialitate, ci ține de educație, de civilizație, care înseamnă printre altele și păstrarea unei ținute care arată respect față de ceilalți. Apoi lucrurile au început să se degradeze. Cultura tinerilor, a sportului, a fast-food-urilor, hip-hop-ului, a vieții trăite cu accelerație, fie a schimbat trendul, fie oamenii pur și simplu au neglijat aceste aspecte și a te îmbărca atent a ajuns o dovadă de snobism sau chiar de ipocrizie. Nici la MTV nu se purta în general tricou, asta a venit mai pe urmă, cînd s-a degradat. Acuma, că ăsta e un lucru rău sau bun, e discutabil. Dar să nu fim ca est europenii, care, avînd mințile simple, nu disting nuanțele, ci să luăm și ce e bun în asta (să nu ne luăm după exteriorul omului).

Nici eu nu port costum sau sacou, deși cred că mi-ar plăcea. La mine la servici așa ceva nu se vede, nimeni nu poartă decît atunci cînd vin oaspeți din străinătate, sau inspectori, și atunci, cu cîteva zile înainte se ascund trotinetele și mesele de ping-pong. Deși în Défense în fiecare oră vezi sute de oameni la costum pe trotinete. La mine la servici e unul care vine și pleacă pe trotinetă la servici, dar arată așa de aiurea! E un tip pe la vreo treizeci-și de ani, mai apropape de patruzeci, cu mutră de țăran, cu chelie, veșnic neras, cu tricou, blugi, pantofi de sport, arată ca un pervers care a furat o trotinetă de undeva. O fi văzut el pe undeva cînd o fi fost trimis din greșeală într-un stat occidental că unii folosesc ca mijloc de deplasare și s-a gîndit să imite și el ca țăranul de multinațională, dar n-o face deloc cu stil. Totuși îți trebuie stil și pentru a merge cu trotineta.

Doi colegi se plîngeau că într-un aeroport în Germania, pe cînd se pregăteau să plece peste ocean, au fost tratați cam cu nasul pe sus. I-am așteptat (eu eram deja acolo de o săptămînă) și am văzut cum erau îmbrăcați: blugi jerpeliți, pantofi murdari, bluză de trening cu glugă. Dar nu numai aspectul exterior. Aveau minele unor oameni parcă speriați, ca niște refugiați sau fugari, hăituiți. Cum altfel să fie tratați de oficialii unui stat civilizat care țin la aspectul exterior, la aparențe? Ține asta de lipsa de experiență socială a unor oameni care-și petrec majoritatea timpului, inclusiv a timpului liber, în fața calculatorului? Și care nu citesc cărți și care se uită exclusiv la filme și seriale hollywoodiene din alea de acțiune. Unii se simt stînjeniți de-a dreptul cînd merg într-o cafenea, să nu mai zic bar, ca niște sălbatici aterizați direct din junglă. Dar pe de altă parte mă gîndesc cum niște oameni, buni profesioniști de altfel, au astfel de lipsuri, goluri, în privința civilizației? Nu că aș fi eu grozav de civilizat, dar măcar nu am atitudinea asta, sau cel puțin așa sper.

Plimbări de vară

De atîtea ori m-am plimbat prin Timișoara și continui să mă plimb și mi se pare că în multe locuri orașul arată la fel ca acum douăzeci de ani, sau chiar de mai demult, poate de la începuturile studenției mele. De exemplu, în drum spre și de la servici, atunci cînd n-am chef să aștept autobuzul expres, trec pe lîngă o mulțime de locuri părăsite, sau semi-părăsite, locuri unde înainte de Revoluție existau cîteva fabrici, care fie au fost demolate, fie pur și simplu închise, fie o fi rămas vreo secție în funcțiune ori s-a deschis un atelier, pentru că din stradă văd că mai au cîțiva angajați, muncitori, care nu știu ce fac acolo, dar văd că robotesc ceva înăuntru, ca să-și cîștige pîinea de zi cu zi, atît de diferit și dacă mă gîndesc mai bine atît de asemănător ca-n orice altă firmă: în fond sînt oameni care muncesc. Iar la poartă un cățel blănos, care stă la umbră, mulțumit. În alte locuri clădirile urmează să fie demolate însă invesitițiile am citit că s-au oprit, datorită crizei, corupției investitorilor sau ambelor. Dar mie situația asta îmi convine într-un fel, pentru că mi-ar plăcea totuși ca locurile să rămînă așa, în starea asta, cît mai mult timp posibil, înainte de a fi înțesate cu clădiri înalte de sticlă, centre comerciale sau mai știu eu ce. Asta și fiindcă doresc să continui să mă plimb pe acolo, să mă regăsesc mai ales după (sau înainte de) nebunia de la servici. Din punctul ăsta de vedere sînt un romantic incurabil. Îmi amintesc cum cutreieram orașul verile, în vacanțe, fiindcă n-aveam unde altundeva să merg, pe căldură, trecînd pe la un anticariat sau o librărie cu cărți care-mi păreau solemne, prea solemne ca să mi le iau, dar pe atunci altceva nu prea găseai. Acum e cam aceeași atmosferă prăfuită, aceiași copaci, un pic mai stufoși, aceeași Begă leneșă și parcă și aceiași oameni. În general nu-mi plac schimbările. Și nici eu nu cred că m-am schimbat, la caracter, la suflet, față de cum eram acum un sfert de secol. Cum sună! Oare cum va fi peste înc-un sfert? Viitorul mă sperie și m-a speriat întotdeauna. Continui să am aceleași gusturi, și-n literatură, și la muzică, și aceleași idealuri ca atunci, chiar dacă unele s-au mai tocit pe alocuri. Nu știu dacă trebuie să existe în mod necesar o transformare, însă, în orice caz, anumite lucruri nu trebuie să se schimbe.

Ado în oglindă

Luna aceasta am atins iată și vîrsta asta pe care nu-mi vine să cred c-o am. Uneori mă întreb dacă nu cumva visez și dintr-un moment în altul aștept să mă trezesc și să am ... nu mai știu exact cînd mi s-a oprit ceasul, probabil cînd am terminat facultatea și am început să lucrez, sau în ecartul dintre joburi de acum o duzină de ani. Nici nu arăt și nici nu mă comport și în general nu sînt cum mă gîndeam c-am să fiu cînd eram copil sau mai tîrziu în facultă ori în primii ani de carieră, în care tot așteptam ca ceva să se întîmple, nu știu ce, ceva extraordinar, ceva care însă n-a mai venit. În interior mă simt tot ca un adolescent, deși în societate încerc să ascund asta, ca de exemplu faptul că luna trecută mi-am cumpărat două mașinuțe de fier la scara 1:24 sau că îmi place să citesc benzi desenate și că ascult muzică pop și sînt extrem de fascinat de diorame de trenulețe. Nu doar că nu sînt însurat, și că nici n-am copii și cred că lumea consideră că la vîrsta mea asta e grav, dar sînt și timid cu fetele care-mi plac, nu am un job extraordinar, nu mă prea omor cu munca. Nu sînt manager ca majoritatea foștilor mei colegi și n-am nici o ambiție în privința asta, stau tot la două camere într-un bloc comunist și nu vreau să stau la casă, nu privesc cu ochi buni obsesia concitadinilor mei care vor să stea la case. Din partea mea toți țărănoii să se mute la case repede și cît mai departe de Timișoara și să lase orașul pentru oameni civilizați. Nu cîștig rău pentru zona asta, nu degeaba-mi fut creieru' zi de zi la servici, și nu suficient pentru a-mi lua ceva mare, gen apartament mai mare sau mașină (nu că mi-ar lipsi). Cum spunea Pip în la finalul Marilor Speranțe: lucrez destul de mult ca să am un trai decent. Nu am nicio ambiție să mă depășesc. N-am citit așa de mult (trebuia să fi citit pînă acum vreo trei mii de cărți - nu-s sigur c-am atins nici o treime din atît) așa că nici cult nu sînt, nici de călătorit n-am călătorit, decît în Franța și acolo mai ales prin Paris. Am probleme de concentrare din cauză că visez cu ochii deschiși. Asta mi se întîmplă și cînd citesc o carte de exemplu, atenția fiind-mi deturnată de dezvoltări ulterioare a acțiunii iar unele simboluri pe care le întîlnesc acționează asupra minții mele ca madlena lui Proust. Am și probleme de comunicare, cred că din cauză că oamenii cu care discut nu se pot concentra la o conversație și atunci nici eu nu mai sînt interesat dacă au înțeles ce vreau să le spun sau nu. Lucrez într-un mediu total anti-intelectual, anti-artistic, anti-viață (robotizat). N-am văzut niciodată pe nici unul din colegii mei la Cărturești de exemplu, însă pe plan personal sînt mai "realizați" ca mine. Proști dar fericiți, idealul manipulării sociale. Nu mă îmbrac la sacou, deși am vreo două, e drept că la servici n-aș avea unde să-l port, nu mă duc prin baruri sau cluburi, cum visam cînd eram ado, iar terasele din oraș le disprețuiesc. Viața mea e împărțită între servici (unde mă cam simt ca la școală: rapoarte pe care trebuie să le dau și să scriu, etc.) și casă. Acasă mă simt prea obosit ca să mai fac și altceva, nu înțeleg cum Dumnezeu alții mai pot să mai dezvolte o pasiune (poate apelează la iarbă sau au fizicul mai puternic). După ce m-a lovit boala la sfîrșitul anului trecut, m-am mutat la ai mei și în prima parte a anului acesta am ținut un regim alimentar extrem de dur (acum sînt bine; adică ultima oară cînd mi-am făcut analizele, în iunie, eram bine). Anul ăsta mi-au apărut mai multe fire de păr alb ca niciodată. Cînd mă uitam în oglindă la început credeam că sînt fire de păr blond (am fost foarte blond în copilărie) și m-am bucurat, apoi dîndu-mi mîna prin păr am văzut că-n interior începea să încărunțească. Asta se întîmplă tuturor colegilor mei de fapt, și celor mult mai tineri ca mine. Părul continuă să-mi cadă și privirea mi-a slăbit. Cei de vîrsta mea arată toți rablagiți rău, șifonați ca niște rufe scoase de la centrifugă. Mulți din cei mai tineri ca mine arată mai rău. Nimeni nu-mi dă vîrsta asta. În ciuda a toate astea, nu mă simt chiar prost. Nu știu unde mă îndrept și nu văd nici o ieșire din șablonul sau poate mai exact spirala asta, dar asta mi-e viața. Chiar dacă n-am făcut nimic, trăiesc prin cărțile pe care le citesc, prin filmele pe care le văd. Da, în peștera lui Platon. Mă simt uneori ca într-un uriaș clopot de sticlă care include orașul, ca într-o poză cu o colonie spațială pe care-am văzut-o odată într-o revistă SF, despărțit de viața exterioară, adevărată. Am eu niște planuri, deziderate, pe care însă nu reușesc să le pun în aplicare. Probabil îmi lipsește ambiția și încrederea în mine însumi. Nu cred în relațiile cauzale. Adică dacă știi cauza nu înseamnă că ai și soluția. Cu alte cuvinte cred că se poate rezolva o problemă fără a-i știi exact cauza. Cumva se poate. Dar nu dețin cheia, know-how-ul. Am citit și cărți de spiritualitate, de la ezoterism la Deepak Chopra, dar cred că singurul lucru să-i zic cîștigat e că n-am luat-o razna și m-am ținut pe linia de plutire. De fapt poate că în viață trebuie s-o iei razna uneori, să te pierzi ca să te poți regăsi, nu știu unde-am citit asta sau dac-am citit-o undeva. De fapt, într-un fel sînt un rătăcit, mă aflu într-un punct mort al traficului, într-o mlaștină la marginea unui fluviu și privesc la vapoare, un naufragiat al vieții, visînd încă la voiaje îndepărtate, ca un adolescent.

Colecții

Totul în jurul nostru este dispersat. Iar ceea ce simțim este nevoia de a strînge, de a ordona, de a colecționa, căutînd astfel să oprim entropia, și, într-un fel, dacă se poate, chiar timpul. Adunăm frînturi de idei, gînduri, pe care încercăm să le punem cap la cap într-un carnet, pe un blog, sau ne facem liste cu cărți, cu filme pe care le-am văzut, ne strîngem prietenii în liste, grupuri, pe Facebook, pe Twitter, ori colecționăm antichități, cd-uri, dvd-uri, benzi desenate, de toate, îngrămădim totul într-o casă sau într-un apartament sau între două coperți sau pe un site. Căutăm de fapt o ordine în haos, un sens al existenței, al vieții, ceva de care să ne agățăm sau să ne ținem ca să nu ne pierdem. Cîteodată, cînd sîntem prea extenuați, uităm să le mai folosim, ne uităm la ele ca-ntr-o vitrină, baleindu-le doar cu privirea, încercînd să ne aducem aminte sau să ne imaginăm cum sînt de fapt. Și ne gîndim: cînd voi avea mai mult timp, mă voi ocupa mai îndeaproape. Dar timpul acesta poate să nu mai vină niciodată. Iar cînd ne întoarcem dintr-o călătorie de exemplu sau sîntem în concediu, sau cînd facem o pauză mai lungă de la cotidian, ne odihnim privirea pe listele noastre de prieteni și colegi vechi (cu cît mai vechi, cu atît par acum mai buni, ca vinul), pe colecțiile noastre, ori ne place chiar să reluăm legătura cu cineva pe care l-am cunoscut mai demult, privindu-i ca pe niște vectori de interes potențial. Reascultăm un album pe care-l știm sau pe care credeam că-l știm bine și care în schimb ne stîrnește doar amintiri, sau îi descoperim sensuri noi, ne decidem să redeschidem – cărți, prietenii, doar pentru a ne da seama că s-au schimbat, sau îi vedem noi sub alți ochi, sau noi ne-am schimbat, sau toate la un loc, amestecîndu-se, învălmășindu-se toate împrejurul nostru, în vîrtejul vieții. Iar tot ceea ce ne dorim să facem este să ne reluăm legătura cu sinele, cu acel ceva adînc din noi cu care am pierdut contactul. Vai, ce siropos pot să scriu!

Trecut involuntar

De fiecare dată cînd mă aflu la Paris, plimbîndu-mă sau stînd într-un local și uitîndu-mă la clădiri, nu pot scăpa de ideea asta că sînt înconjurat de istorie sau chiar că mă aflu într-o altă perioadă istorică. În mod involuntar mă gîndesc de exemplu la Belle Époque, imaginîndu-mi viața în acele timpuri, sau la perioada interbelică, sau la perioada mea preferată, les trentes glorieuses. Deodată mă simt transportat în acele vremuri, mă văd înconjurat de trăsurile din perioada de după cel de-al Doilea Imperiu, de oameni îmbrăcați în culori închise, sau de tot felul de artiști ori de scriitori ai generației pierdute, discutînd în cafenele, fie de mașinile anilor șaizeci ca-n filmele Nouvelle Vague. Oare de ce fac asta? Nu sînt genul de om interesat neapărat de relațiile cauzale între idei, dar parcă aș vrea să trăiesc mai mult în prezent. Și în fond ce știu eu, practic despre acele perioade? Doar din romane, din picturile impresioniste, din  filmele de artă, din fotografiile vechi. Scriitorii mari ai acelei perioade au reprezentat viața la Paris în culori sumbre. De la Balzac, Maupassant, Zola (ok, pe Zola nu l-am citit efectiv, ca să fiu sincer), Baudelaire, Flaubert, pînă la Proust, toți au prezentat societatea franceză contemporană lor într-un mod tenebros chiar. (Poate Anatole France ar fi o excepție). Nici Van Gogh nu s-a simțit bine la Paris, dar de fapt toți impresioniștii au fugit în natură, în exterior. În perioada interbelică a existat criza, să nu uităm, iar "cei treizeci de glorioși" au fost de fapt caracterizați de materialism și consumerism, ca de exemplu în filmul lui Godard, "2 ou 3 choses que je sais d'elle". Manu Chao declara într-un documentar "Envoyé spécial" că a locuit la Paris pînă la 25 de ani și a trăit cu un singur gînd: să se tireze de acolo. Exprimă artiștii realitatea, sau e un defect ori un truc necesar pentru a creea ceva, sau cum spunea Cioran, că orice operă de artă ca să dăinuie trebuie să fie violentă? Contradicția între realitate și ideal văzută cu o hipersensibilitate care (auto-)rănește. Sînt eu prea fascinat de decoruri, iar imaginația mea nu are nici o legătură cu realitatea istorică? Poate, dar de fapt nici nu intenționez să-mi imaginez realitatea cu exactitate, cum spune Woody Allen, și e treaba mea în fond.

Obiecte din trecut

Se spune că trebuie să trăiești în prezent, însă eu sînt mereu cu mintea în trecut. Într-un trecut de dinainte de a mă naște. Am probleme cu comprehendarea prezentului. Cel mai bine simți asta în prezența unor obiecte de demult, de exemplu mergînd la Marché aux Puces din St. Ouen. Prin antichități nu se înțelege doar obiecte de artă, cum aveam impresia, ci și simple obiecte de folosință din trecut. Lucruri pe care nu le prea vezi la noi. La noi e ca și cum cei 45 de ani de dictatură au ars totul în urmă. Sau poate nici nu puteai să strîngi ceva, din moment ce totul ajungea la stat. Și unde să le depozitezi, dacă aproape toți stăteau la bloc? Oricum, unii care și-au vîndut Daciile de demult prin programul Rabla vor regreta, sau dacă nu ei, poate copii lor. Apropo, sper c-au mai rămas unele în funcțiune. Pe History Channel există cîteva emisiuni la care mă tot uit de ceva timp încoace, și care efectiv mă fascinează.

Pawn Stars. Ideea e super. Un magazin de amanet în care oamenii vin să aducă tot felul de obiecte vechi și încearcă să le vîndă proprietarilor, o familie compusă din tată, fiu, nepot. Partea cu negocierea însă nu-mi place. Pe lîngă faptul că proprietarii, sînt niște nemernici, care rîd și sînt cam bășcălioși, prețul e negociat la sînge. La o cifră, el oferă mai puțin de jumătate. Firma pare mare, e un supermagazin situat în Las Vegas și au 48 de angajați (vînzători, boduguarzi).

Cajun Pawn Stars. Același principiu dar acțiunea se petrece într-un orășel din Louisiana. Aici propietarul e un tip mai ca lumea, dar specimenele din jurul său (colegi, țărănoi) sînt cam de speriat. Poți să-ți faci o idee despre oamenii de acolo? Nu, nu-s violenți, dar de o relaxare dură. Și toți sînt fascinați de arme.

Storage Wars. Depozite (storage units) părăsite scoase la licitație. California. Din nou, ce caractere scîrboase au oamenii, de acolo, cam toți licitatorii, cu excepția poate a lui Barry Weiss și desigur auctionner-ii Dan și Laura. (apropo, aceșia doi, fascinant ce repede vorbesc). E uimitor cîte se pot găsi și cîți bani fac unii cu asta.

American pickers. Doi tipi merg cu o dubiță de-a lungul SUA căutînd colecționari de antichități. Și e uimitor ce mulți găsesc. Scotocesc prin șoproane, prin hambare întregi după tot felul de vestigii al trecutului, reclame de neon din anii 30, 40, 50, jucării vintage, caschete de piele din al doilea război mondial, motociclete vechi, lămpi, etc. Negocierea e mai ok, față de emisiunile Pawn.

American restoration. Asta e chiar ok, din pdv uman. Tipul, Rick, e proprietarul unui atelier care se ocupă cu restaurarea obiectelor vechi. De la frigidere, scutere, tractoare, mașini. Bine, nu prea arată exact cum restaurează, mai mult cu desface și vopsește, nu cred că dă voie să filmeze chiar tot, (evident, nu?) dar la final rezultatul e uimitor. Cum spune chiar el în spoturile de prezentare: oamenilor nu le vine să creadă cum arată acum față de cum arăta înainte. Uneori arată chiar mai bine.

N-am timp acum și nici chef să dezvolt subiectul pe larg.

Oglinda retrovizoare

Uneori ma gîndesc ca nu ma aflu si nu traiesc nici în locul si nici în timpul care mi se potriveste. Desi teoretic ne aflam în societatea cea mai avansata tehnologic care-a existat de-a lungul istoriei, simt ca as fi fost mai fericit în alte timpuri si, evident, în alta parte. Avem pe de o parte, internet, telefonie celulara, iar pe de alta parte stres, criza economica mondiala, discrepante de clasa accentuate, intolerante de tot felul, terorism, traind într-o umanitate care se îndeparteaza de arta, de carti, ca-n filmul „Les invasions barbares”.

Cînd eram mic, visam sa traiesc în perioada revolutiei americane. Apoi în perioada lui Mark Twain, pe vremea vapoarelor cu zbaturi, a carutelor cu coviltir, a colonizarii vestului. M-a placut atît de mult O. Henry încît atunci cînd l-am citit prima oara nici nu mi-am dat seama ca actiunea se petrecea pe la 1900. Influentat si de Marcel Proust, ma gîndesc deseori la Parisul Belle Epoque, al omnibuzelor, al cafenelelor, saloanelor. Epoca jazz-ului, a Marelui Gatsby în New York, a filmelor alb negru sau a lui Moveable Feast a lui Hemingway. Anii 30, 40 in SUA, din fimul Radio Days a lui Woody Allen. Sau la începutul anilor 50 în Europa, aflata în plina reconstructie si efervescenta.

Dar perioada mea preferată sînt anii șaizeci. Sau hai s-o extind, mai exact, să zicem de prin 1957 și pînă cam prin 1972 (perioada caietelor lui Cioran). Locul – Paris, evident. Sau, oricum, Europa de Vest, Franța în special. Influențat de data asta nu atît de cărțile acelor vremuri, cît mai ales de filme, desigur, în special cele din Noul Val: Eric Rohmer, Francois Truffaut sau Agnes Varda. Dar și de alte filme franțuzești din acea perioada, chiar și cele comerciale. Cînd urmăresc un film a cărui acțiune se petrece la Paris, și nu numai din această perioadă, atenția îmi deviază de la plot, fiind deturnată de environment, arhitectură, străzi, modă, automobile. Am citit în cartea lui Lucian Boia că în toți anii 60 Franța a avut o creștere economică superioară Statelor Unite. Poate că și de asta a putut apare acest curent cinematografic. Discrepanțele economice și sociale erau mult mai atenuate. Ma gîndesc că poate vîrful civilizației umane s-a atins atunci, în acea perioadă. Apoi, din 1974 și pînă azi, Franța are deficit fiscal. Dar asta nu mă interesează de fapt. Sau poate că da, mă interesează să știu unde s-a greșit după aia și cum de-am decăzut. De-aș avea timp chiar m-aș dedica unui astfel de studiu. Tot aici de remarcat apariția postmodernismului în literatură. Perioada anilor 70 mi se pare de asemenea interesantă (iarăși, în Franța) și de asemenea și cea a anilor 80 sau chiar începutul anilor 90 (în Occident) cînd viața curgea mai molcom, neamenințată globalizare, de est europeni, multiculturalism. De fapt ce este interesant la Paris este ca pare ... cumva atemporal. Poți ușor închide ochii și să te simți ... pff!, oricînd. Ca în acel haiku: "Atunci cînd mă aflu la Kyoto, închid ochii și visez că mă aflu tot la Kyoto."

Marshall McLuhan, într-un celebru interviu, spune (citez): „Majoritatea oamenilor se mai agata înca de ceea ce eu numesc „imaginea în oglinda retrovizoare” asupra lumii lor. Vreau sa spun ca, din cauza invizibilitatii oricarui mediu pe timpul perioadei cît reprezinta o noutate, omul nu este constient decît de mediul care l-a precedat. Cu alte cuvinte, un mediu devine absolut vizibil doar atunci cînd a fost înlocuit de unul nou. Astfel, ramînem mereu cu un pas în urma în ce priveste viziunea noastra asupra lumii. Deoarece suntem redusi la amorteala de orice tehnologie noua – care la rîndul ei creeaza un mediu absolut nou – avem tendinta sa vedem cu atît mai clar vechiul mediu; facem aceasta prin transformarea lui într-o forma artistica si prin atasamentul nostru fata de obiectele si atmosfera care-l caracterizeaza, asa cum am procedat cu jazz-ul si, în ziua de azi, cu deseurile mediului mecanic, pe calea artei pop. Prezentul ramîne mereu invizibil, deoarece este ambiental si satureaza atît de coplesitor intregul cîmp al atentiei; prin urmare, doar artistul, omul care se bucura de constiinta integrala, se trezeste cu o zi mai devreme.”

Asa sa fie oare? Dar sa fie ancoratul în trecut un pacat atît de grav? Ma gîndesc la episodul biblic despre distrugerea Sodomei si Gomorei. Sau la Orfeu cînd s-a uitat în spate la Euridice. De ce sa nu ne uitam în trecut? Mai pe la finalul filmului lui Paul Auster, „The Inner Life of Martin Frost”, am vazut un fel de Orfeu si Euridice pe care-l accept, totusi.

Uite mai jos ce spune Dr. Samuel Johnson, citat de Harold Bloom în "Canonul Occidental" : "Este o imagine extraordinară. Cînd sîntem tineri, ne străduim să ne construim planuri și pierdem bucuriile pe care le putem trăi în prezent. Cînd sîntem bătrîni, ne amuzăm cu amintirile din tinerețe. Astfel, viața noastră, în care prezentul nu are niciodată loc, se aseamănă cu visul de după-amiază, cînd cele întîmplate dimineața se împletesc cu planurile de seară".

Mergînd mai departe, în timp, budismul îndeamnă la a trăi în momenul prezent, în acțiunea prezentă, printr-o tehnică de meditație prin care se urmărește conștientizarea activităților noastre (citat din cartea lui Walpola Rahula, cap. VII): "De regulă, oamenii nu trăiesc în acțiunile lor, în momentul prezent. Ei trăiesc în trecut sau în viitor. Deși par să facă ceva acum, aici, ei trăiesc în altă parte prin gîndurile lor, în problemele și grijile lor imaginare, de obicei în memoriile din trecut sau în dorințele și speculațiile despre viitor, Prin urmare ei nu trăiesc în, și nici nu se bucură de ceea ce facpe moment. Deci ei sînt nefericiți și nemulțumii de momentul prezent, de ceea ce fac atunci, și firește nu se pot dărui total la ceea ce par să facă". De asemenea, observă puțin mai sus că: "Toate lucrurile mărețe - artistice, poetice, intelectuale sau spirituale - sînt produse în momentele cînd creatorii lor sînt pe de-antregul pierduți în acțiunile lor, cînd se uită pe ei înșiși cu totul, și sînt eliberați de conștiința de sine".

Revistele mele

Întotdeauna mi-a plăcut să răsfoiesc reviste. Părinții mei aveau mereu prin apartament cîteva: Cinema sau Sport de exemplu, la care în primul rînd mă fascinau, evident, pozele. În general, revistele pentru copii nu mă atrăgeau cine știe ce. Șoimii patriei, Luminița, apoi Cutezătorii mă lăsau chiar rece, poate cu excepția benzilor desenate, și acestea doar pe o pagină, de obicei ultima. Prea erau pline de copii ce păreau perfecți. Îmi plăcea în schimb Luceafărul copiilor, revistă de benzi desenate, ce avea însă o apariție neregulată, apărea cînd și cînd, de vreo 2, 3 maxim 4 ori pe an, și-n care urmăream cîteva seriale, în special Colții șacalului. Desigur, cea mai bună revistă a copilăriei mele aș putea spune c-a fost renumita revistă franceză Pif. Dar deja încă dinainte de vremea mea nu se mai găsea la chioșcuri, însă generațiile anterioare o prinseseră (prin anii șaizeci, șaptezeci, se putea face chiar abonament!) iar eu o citeam ba pe la prieteni, colegi de școală, împreună. Nu știam noi franceză, dar ne prindeam, din succesiunea de casete desenate, despre ce-i vorba. Ah, fascinația unui desen mare, cu un orășel din vestul sălbatic, sau un astroport, sau un cartier din Paris! galerii de personaje memorabile: cowboy, indieni, Davy Crocket, soldați, detectivi, astronauți și evident, copii, copii ca și mine. Țin minte foarte bine cum odată am fost cu Tata prin Ociko, piața de vechituri din Timișoara, și mi-a cumpărat vreo 14 reviste Pif. Ah, eram în al nouălea cer! Mă purtam cu mare grijă cu ele, întotdeauna mă spălam pe mîini înainte de a le răsfoi și nu le duceam niciodată afară. Le mai am și acum în casă și nu le-aș da cred pe nici un ban din lume. Atunci am început să folosesc și un dicționar și cu ce mai învățam la școală mă descurcam binișor. Ca și cum îmi trăiam copilăria în Franța de fapt. Am văzut în Parcul George Brassens din Paris de vînzare numere mai vechi învelite în folie. Revista a dispărut și din Franța, apoi a reapărut iarăși și chiar am cumpărat un număr prin 2005 de la un chioșc din România, zicînd hai să văd cum e feeling-ul, dar nu mai era la fel, și asta nu e numai părerea mea. Între timp a dispărut de tot. Francezii însă continuă să citească BD, albume, și din fericire chiar producția a continuat să crească și anul trecut, după cum zice Le Monde.

Prin pre-adolescență m-a apucat faza cu știința. Am început să citesc Start spre viitor, plină cu articole științifice interesante, mai pe înțelesul copiilor, altele peste nivelul lor, al nostru, dar cu destule poze color. Imediat am început să iau și Știință și Tehnică, revistă care mi se părea grea, dar densă. Aveam vise destul de vagi despre cînd mă voi face mare, să fiu,... nu știu, fizician, apoi informatician, ceva științific oricum. Și speram că zborurile cosmice se vor dezvolta în curînd. Modelism, de care tot voiam să m-apuc la un moment dat, dar nu găseam materiale, și mi-am dat seama curînd că de fapt n-am aptitudini practice. Din Tehnium nu înțelegam nimic, dar le puneam cu grijă deoparte, fiind convins că voi face o facultate tehnică (din fericire nu s-a întîmplat asta). Mai era Magazin, revistă sub formă de ziar, dar cu articole de știință. Aceste reviste se găseau greu, chiar foarte greu la chioșc. La unele mi-am făcut abonament, dar totuși uneori nu-mi veneau. Și atunci umblam pe la chioșcurile din oraș, fie soare, fie ploaie, pe la Poștă, chiar și pe la Gară, și eram foarte bucuros cînd le găseam. După ce le citeam le aranjam cu atenție în (de-acum) fostul meu dulăpior cu jucării. Prin 89, m-a apucat, în plus, și faza cu fotbalul, parte influențat de colegii de clasă, parte, deh, adolescența, nevoia de-a avea idoli, eroi. Colecționam chiar și programe de meciuri, dar din această fază am ieșit imediat după Revoluție. Nu că nu m-ar mai fi interesat fotbalul, dar mai era și problema banilor, foarte puțini.

La-nceputul anilor 90 au apărut revistele ca ciupercile după ploaie. Însă foarte puține au rezistat pe piață mai mult de cîteva săptămîni, luni. Credeam că revistele de știință vor continua să apară. Dar mi se păreau mai diluate. Erau eliminate chestiile ideologice, dar articolele de bază nu mai erau ca altădată. Ziarul științelor și călătoriilor a ținut numai vreo cinci numere parcă. În schimb, îmi luam reviste de investigații sociale, apoi, odată ce-am mai crescut puțin, de muzică (Pop rock and show, Art & roll) sau chiar de can-canuri (semi)erotice. Mai mult citeam ziare. Tot îmi era insuficient. Începeau să se găsească și reviste străine, cu 3, 4 sau chiar 6 numere (luni) în urmă, dar totuși bune. Erau adevărate, începeam să-mi dau seama ce înseamnă revistele occidentale, pline de substanță. Mama îmi cumpăra Onze – o revistă franceză de fotbal, Auto Moto Sport, iar ea citea Paris Match, sau Femme actuelle, Voici, sau Maisons de France prin care mai aruncam și eu o privire, două. Tot atunci a apărut revista Anticipația (mai am și acum toată colecția) apoi Helion, Jurnalul SF și altele (String, Quasar, Iris, 467, Paradox, Nautilus). De fapt toată perioada facultății, cinci ani, am fost pasionat de SF, dar despre asta am mai scris. În același timp, citeam, frunzăream reviste de calculatoare. Atît cele grele, ca PC Report, (mi se părea că n-o să ajung niciodată la nivelul celor de-acolo) uneori Byte, dar, după ce mi-am luat și eu propriul PC, și cele de utilizare, de maintenață, ca Chip, PC Word, PC Magazine. Imediat după ce m-am angajat, mi s-au părut chiar slabe, și multe începeau să se adreseze în general mediului de afaceri, lucru care nu m-a interesat niciodată. Și ajuns acasă, pe lîngă că eram obosit, nu mai voiam să aud de calculatoare. Pe la sfîrșitul facultății și în perioada studiilor aprofundate, am început să shiftez dinspre IT. Citeam revista Secolul 20, o revistă de cultură, care continuă să apară – acum se numește Secolul 21. Impresia mea e că dac-o citești îndeaproape, pagină cu pagină pare plictisitoare, dar dac-o citești pe sărite pare foarte interesantă. Ca o pictură impresionistă, trebuie să stai mai la distanță pentru a o înțelege. Cînd apare un număr cu tematică interesantă, o mai cumpăr și acum.

Anii două mii. Hm, în primii trei ani, recunosc, n-am prea mai citit reviste. M-am îndrăgostit, apoi am rămas fără servici, apoi am plecat în Franța (Air France Magazine!) apoi noii prieteni cu care mergeam deseori prin localuri, discoteci (Zile și nopți, Șapte seri), jobul stresant. Însă mi-am revenit. Cele de calculatoare le luam o vreme din inerție, apoi treptat am renunțat, și apoi au dispărut. După 2004 însă a început boom-ul economic în România, care-a ținut vreo 4 ani. Lucrul acesta s-a reflectat și în aparițiile editoriale. Primul număr National Geographic România a apărut în mai 2003 – apropo, e singura revistă pe care o citesc regulat, pe care o mai cumpăr (am abosult toate numerele în bibliotecă). Păcat însă că ediția din România e customizată cu articole locale și nu publică chiar tot ce apare în State. Iar redactorul șef e un maniac al speologiei, știință care nu mă pasionează deloc, sorry! dar asta e, așa că, cel puțin o dată la două numere apere cîte-un articol destul de consistent și pe care-l sar. Și, după părerea mea, sînt prea multe articole despre animale. Mult prea multe! Imediat a apărut și revista Geo, mult, mult mai faină, cu pagini mai mari, fotografii mai mari, articole mai sobre, multe despre expediții. Păcat c-a dispărut (a!, ediția internațională continuă să apară bine-mersi). La fel ediția românească Scientific American, care avea o distribuție națională super proastă. O revistă interesantă a fost Re:publik, care aduna articole super faine despre filme și muzică în special. Grafică excepțională, fotografii mari. Unele numere aveau și cîte un DVD (nu erau filmele prea faine, dar nici comerciale). A, evident că nu mai apare. Dar a avut un impact puternic asupra mea, mai ales că eram și sînt atras mai mult de partea artistică, într-un mod extrem de serios, într-atît încît am stat fără calculator timp de-un an jumate, deși Internetul începea să se dezvolte vertiginos. După ce mi-am luat și eu un laptop (tot cel la care scriu și acum) mi-am dat seama că rămăsesem cam în urmă cu tehnologia drept pentru care am simțit nevoia să-mi iau și o revistă. Am ales Computer Bild-ul, o revistă care chiar îți dădea sfaturi foarte practice și foarte bune (nu te aburea să iei produse vechi și proaste ca Chip-ul). Treptat, românii au început să aibă din ce-n ce mai mulți bani. S-a dezvoltat turismul. Citeam Clever Travel, o revistă deloc fițoasă, cu informații practice, prețuri accesibile, etc. Visam și la mașini, măcar una de oraș – Auto mondial – dar nu s-a mai materializat. A, să nu uit zic de revistele pentru bărbați: Playboy (deși prea multe românce, și adolescente, și slăbuțe pe deasupra) sau FHM – revistă de bășcălie, mulți bărbați românași însă o iau din păcate în serios. Men's health nu m-a prea convins, un fel de articole how-to. Mai iau uneori, deși rar, Esquire-ul. Odată cu primul aparat foto digital, am trecut și printr-o fază a fotografiei. Photo magazine e OK – articole de artă foto, fotoeditoriale, interviuri cu fotografi profesioniști. Life's too short. TV Mania (de doi ani nu mă mai uit la TV). Maică-mea îmi tot dă să citesc Casa și Grădina și Casa Lux, dar asta e, nu am de unde să-mi fac o casă. Nu știu dac-o să am vreodată. La finele anilor 2000, multe din aceste reviste și-au încetat apariția. Mai sînt unele reviste de cultură, ca Dilemateca, dar cînd aud de scriitori români, vărs. Orizont-ul îl răsfoiesc pe Net. Iar Dilema Veche și 22-ul nu m-au atras niciodată, cu snobismul lor, articolele lor pretențioase, analizelor mecanice de tip cauză-efect, mereu în căutarea identității naționale (sau a celei a jurnaliștilor proprii?) și cu tendința de a scoate, de a decupa România din context, și astfel, izolînd...

Cam acestea au fost, în mare, revistele pe care le-am citit de-a lungul vieții mele. Acum sînt abonat pe Net la zeci de publicații despre cărți, de filme, care sînt practic ca o colecție e articole, le citesc la-ntîmplare, neregulat secțiunile de specialitate din Guardian, Le Figaro, Le Monde, New York Times, Nouvelle Observatoire, Granta și altele. Iar reviste îmi mai iau, dar mai puține. Mă bucur cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare și reviste plin. Mă uit de fiecare dată la titluri, chiar dacă-s grăbit sau chiar dacă-i închis. Acum cîțiva ani au început să apară la chioșcuri cărți cu ziare, mă refer în special la Adevărul, Jurnalul, apoi cu DVD-uri. Presa se reinventează. Deci se poate! Totuși, acum toate revistelor bune sînt străine, dar parcă tot nu-mi vine ușor să scot opt, zece euro sau mai mult pe exemplar. Ce diferență față de chioșcurile din Paris, burdușite cu ziare și reviste care aproape dau pe afară. Oameni inteligenți, vest europenii, nu? Articole lungi, serioase, profesioniste. Sînt sigur că vor mai apare sau reapare reviste și în România. Dar cînd – cine știe?

Imagini din trecut

Cum ar fi fost dacă fotografia sau filmul ar fi fost descoperite mai demult?

Prima apariție a unui om într-o poză se pare că datează din 1838, și a fost făcută pe Boulevard du Temple în Paris. Autorul, Louis Daguerre, și-a notat data, ora – 8 dimineața și timpul de expunere – zece minute. E clar că în stînga jos se observă o siluetă umană, care a stat nemișcată suficient timp lustruindu-și pantofii. Iar în dreapta lui, deși vag, se vede, un om stînd pe bancă deși nu putem fi absolut siguri de asta. În rest, în imagine, aparent, nu se văd oameni, nici trăsuri ori vreun alt semn de viață. Dar doar aparent. În primul rînd că este greu de crezut că strada era pustie la ora aceea. Ei bine, dacă privim mai mult imaginea, mărită, se observă “ceva” pe marginile străzii. Se pare că sînt alți oameni, poate trăsuri, care s-au mișcat și ale căror imagini n-au avut timp să se imprime, să se formeze. Acum, locația se află în Piața Revoluției din Paris și nu mai arată exact așa, pentru că Parisul s-a transformat mult de atunci. Apropo, imaginea a fost luată în oglindă. S-au făcut analize ale pozei, colorate.

Alt lucru care m-a impresionat este celebrul film documentar, realizat în 1905 în San Francisco Market St, și care arată o călătorie cu tramvaiul, în linie dreaptă, prin oraș. Mi se pare extraordinar. Filmul a fost făcut puțin înaintea cutremurului. Mai este unul făcut după, deprimant, cu orașul pustiit, clădirile dimprejur în ruină. În fine, nu de asta vreau să vorbesc. Mă gîndesc ce avansați erau americanii, încă de pe atunci. Clădiri înalte, de vreo 6 etaje, moderne. Se pare că nu existau treceri de pietoni, semafoare. Nu cred că mai trăiește niciun om de atunci. Este plin de trăsuri, tramvaie, automobile, biciclete. O adevărată babilonie. Atîția și atiția oameni, unii alergînd, alții mergînd încet. Scene de viață, de zi cu zi. Interesant, majoritar sînt bărbații. Toți îmbrăcați la costum, cu pălării, au mustață, sau barbă. Mulți se uită înspre camera de filmat. Mă gîndesc că așa o fi arătat pe atunci și New York-ul lui O. Henry. Mă gîndesc la astea și cînd mă uit la de exemplu la primele filme, Minutul Lumiere, sau filmele cu Chaplin sau Buster Keaton.

În ultimele săptămîni am căutat pe Net bootleg-uri cu JJ Cale. În general concerte. Înregistrate pe bandă, din fericire multe se aud bine. Nu există nici un filmuleț, nici o imagine a evenimentelor. De fapt în general nu prea există multe fotografii cu J.J. Am căutat pe Net, pe Youtube. Sînt extrem de puține. Sau există dar oamenii nu le-au postat pe Net? Greu de crezut, nici pe forum-uri? Doar erau anii '70. De ce nu a fost filmat? Oricum, legenda lui a crescut în parte și din cauză că e un tip reclusiv. Oricum, ascult închizînd ochii și încercînd să-mi imaginez, să-mi recreez atmosfera de atunci. Cîntînd la chitară, concentrat, cu orchestra lui, pe scena unui local, cu fum de țigară, de droguri, alcool, poate cu cîțiva cosaisseuri, muzicieni care vor încerca mai apoi să-i imite arta.