Înapoi la SF

Am fost un mare fan de science-fiction. Din ultimii doi,trei ani de liceu și pînă după ce am terminat facultatea am citit sute și sute de cărți și reviste din domeniu. Stăteam destul de prost cu banii, ca majoritatea românilor de altfel, și nu-mi permiteam să le cumpăr chiar pe toate, deși pe la-nceput, adică din 90, nici nu prea apăreau atît de multe iar mai apoi, la facultate, ajunsesem să am și bursă, care nu ea era cine știe ce, dar pe care-o cheltuiam în mare parte pe cărți. Calculatoarele personale abia apăruseră, și aveau prețuri imense (o mie de dolari atunci era de cîteva ori mai mult decît salariul părinților mei pe un an de zile), Net-ul, evident, nu exista, iar televiziunea era doar una, cea națională. A trebuit să treacă mai bine de nouă ani ca să înceapă să apară traduceri din literatura universală contemporană, de bună calitate. Ce vremuri! Cărțile care se găseau pe-atunci, pe la tarabe, erau în general de tip senzaționalist – aventuri, polițiste, paranormal, spionaj, erotice, lucruri de genul ăsta, tipărite slab, pe hîrtie de proastă calitate, dar cu coperți atrăgătoare, viu colorate. Iar printre ele, se strecura și cîte o revistă de SF, din genul pulp, sau o carte cu o navă spațială pe copertă, de care eram atras ca de-un magnet. Țin minte că am încept să le colecționez și mă purtam cu ele foarte atent, le țineam ordonat într-un dulap (cel în care țineam jucăriile și trusele mele de traforaj, de electronică de cînd eram mic) și din cînd în cînd le scoteam afară, le răsfoiam și reciteam unele pasaje sau mă uitam la ilustrații. Nu aveau o distribuție națională, aflam de exemplu de apariția unora din altele sau de la tv.

Citeam, sau mai bine zis devoram, aproape tot. În primul rînd Revista Anticipația, care era suplimentul revistei Știință și Tehnică, destul de bine redactată, care conținea la început un editorial urmat apoi de povestiri scurte românești, unele bune altele nu, iar în a doua jumătate a revistei (care avea 32 de pagini) și de cîte-o nuvelă consistentă, sau un roman în foileton, scrise de autori străini. Apoi, Almanahul Anticipația, desigur, un adevărat time-mark și unde efectiv mă delectam cu articolele critice și cu o proză ce chiar merita a fi publicată într-un volum. Mai găseam revista 467, care păstra formatul Colecției CPSF din anii 55-74. Din cînd în cînd mai vedeam și cîte-un String sau Quasar (care aveau prea multe articole științifice, care nu mă mai intresau, gen colonizarea planetei Marte, sau teorii holistice ciudate). Mai găseam revistele locale, Helion și uneori un Paradox. Exact la finele lui 92, țin minte și acum, mă-ntorceam de la Facultă, am găsit la o tarabă din Centru revista Jurnalul SF, un (aproape-)săptămînal, (cred că-n realitate apărea de vreo 2-3 ori pe lună), bogat în ilustrații, chiar dacă destul de slăbuț, chiar slab de tot aș spune în primele 60-70 de numere, scris în mare parte în mod amatorist, dar care, la un moment dat, poate și datorită aducerii în redacție a lui Mihail Grămescu și Liviu Radu ajunsese, aș afirma eu, chiar OK. Neexistînd Net, orice interviuri cu scriitori români și străini sau chiar bio- și bibliografii ale lor erau mai mult decît binevenite. Mi-a venit și mie de cîteva ori că aș putea publica ceva, dar n-am avut curaj, ăsta-i adevărul. Am fost fraier că n-am încercat. Îmi era teamă să nu-mi apară numele la rubrica poșta redacției, în care m-aș fi putut face de cacao. Eram (și am rămas din păcate) un timid. De asta nici nu m-am înscris la Eurocon-ul din 94. De fapt și de asta dar și deoarece eram cam stresat cu sesiunea de examene în vremea aia, cu niște profesori de materii îmbîcsite și inutile și care voiau parcă să te pice neapărat. Revistele cînd se găseau, cînd nu, umblam la toate chioșcurile de ziare și cînd în final o găseam, știu că mă-ntorceam cu ea acasă extrem de satisfăcut. Nu puțini dintre cunoscuții mei mă luau în rîs pentru pasiunea asta și chiar și prietena mea de atunci privea asta ca o copilărie. JSF-ul ăsta a ținut pînă la mijlocul lui '95, cam pînă a apărut legea copyright-ului și televiziunile private au început să difuzeze în toată țara iar românii au început să-și piardă interesul pentru SF și pentru citit în general, cel puțin o perioadă, iar la unii s-a transformat chiar într-o aversiune cronică, un dispreț care continuă și se perpetuează din păcate, mai ales la semidocți și semiintelectuali, care reprezintă de altfel majoritatea în Ro. De fapt și revistele pulp americane care apăruseră între anii treizeci și cincizeci, Golden Age-ul american, își încetaseră apariția, dar acolo făcuseră loc romanelor și filmelor. La noi, în anii nouăzeci, SF-ul cunoscuse un adevărat boom, ajunsese aproape un fenomen național, susținut fiind și de cîteva emisiuni la televizor, unde se prezentau cărțile și revistele nou apărute. Și ce mai efect aveau asupra mea! Îmi spuneam că a doua zi trebuie, e musai să fac rost de ele, altfel, oh!, nu știu, simțeam un gol, o nevoie spirituală chinuitoare. Se difuzau Star Trek-uri (un biet serial pentru adolescenți de fapt) și Zone Crepusculare sau Robocopi (pentru copii de țîță) seriale care, sincer, mă plictiseau de moarte și la care am încetat imediat să mă uit. Dar se părea că toată țara este cuprinsă de febra sf-ului, sau cel puțin, așa percepeam eu. La tarabele din aer liber (în primul rînd apăreau la tarabe și abia după o săptămînă ajungeau în librării, dar cine-avea răbdare s-aștepte?) era aglomerație că stăteam cu o mînă pe buzunar atent la la eventualii hoți și cu alta mă uitam la preț și, dacă n-aveam bani, o răsfoiam cu jind, și speram s-o mai găsesc cînd primeam bursa, fiindcă se cumpărau ca pîinea caldă și nu de puține ori vînzătorii spuneau cu regret că nu mai au dar repede-adăugau că mai trebuie să primescă. Mulți dintre colegii mei de facultate făceau cam la fel. Citeam cam fără discernămînt dar cu entuziasm și nu prea eram de acord cu puținele critici care apăreau în presa de specialitate. Devoram unul după altul așa-zișii monștri sacri, de la cîștigători de Hugo și Nebula (premii date adeseori nemeritat, pe criterii politice, etc.) și pînă la scriitorași începători de care n-am mai auzit. Mi-am format o constelație, mică, de scriitori preferați: Philip K. Dick (îmi amintesc și acum cum m-am întins pe spate în mica mea cameră de bloc, uitîndu-mă în tavan, după ce-am citit „Omul din Castelul Înalt”), povestirile lui Fredric Brown, Mihail Grămescu, Silviu Genescu, și chiar Liviu Radu, deși acesta din urmă apăruse mai tîrziu, dar și cîțiva alții. Însă ce privește restul, trăiam în general cu fiecare carte citită, dezamăgire după dezamăgire. Începusem să nu-l mai sufăr pe Asimov iar ”Dune” a lui Frank Herbert îmi provoca somn la fiecare carte nou apărută din ciclu, deși lumea din jur era entuziastă. Cyberpunk-ul cultiva o violență gratuită pe care n-o suport. Dar tot speram, încă mai speram că vor mai apare cărți din ce în ce mai bune, pe gustul meu, și că editurile doar ne aburesc deocamdată, sau că n-au încă bani să cumpere drepturile pentru romanele cu adevărat mari. Și continuam să citesc.

Apoi, ceva n-a mai mers. Ceva s-a rupt. Există mai multe motive posibile. Suprasaturația ar fi unul. Dezvoltarea televiziunilor prin cablu altul. Sărăcirea populației, care a dus la emigrarea înspre Vest a părții majoritar intelectuale și semi intelectuale a populației active și tinere. Mă întreb dacă acolo, prin Canada, prin State sau unde-or mai fi mai acum, mai citesc, măcar așa, din cînd în cînd, sau au renunțat de tot, suprasolicitați de muncă și mîncați de dorul de casă. Și, nu în ultimul rînd, un alt motiv ar fi calitatea foarte proastă a cărților care apăreau pe atunci la Nemira (mai puțin de un sfert meritau să fie citite) dar și la alte edituri. Mulți, printre care și eu, am fost atunci dezamăgiți, chiar crunt aș putea zice, de science-fiction. În fine, s-a ajuns la colaps. Într-un articol din Almanahul Anticipația 98, Mihnea Columbeanu spunea că „vechea viziune asupra viitorului s-a perimat iar cea nouă nu e încă clară”. Tot acolo făcea o analogie cu Helliconia lui Brian Aldiss – o planetă cu o perioadă de revoluție de o mie de ani, care intră deci într-un ciclu lent al anotimpurilor. Cu alte cuvinte, acum urmează iarna. O iarnă în care sefeiștii intră în recluziune, scriu mai puțin, așteptînd cu răbdare „în biblioteci, arhive, în minți și în suflete”. Cu alte cuvinte, intră în hibernare. La început n-am fost de acord cu asta, credeam că exagerează, că e un climat economic temporar (anul cînd trebuie să strîngem cureaua, cum spunea Constantinescu atunci – și l-am crezut, din păcate) și că eu nu mă voi lăsa dus de val, voi continua cu îndîrjire să fiu un fan fidel. Dar n-a fost chiar așa. Tocmai terminasem facultatea și intrasem și eu în pîine, mă angajasem la o porcărie de firmă care mă ținea ocupat zece ore pe zi, plus sîmbăta, dar, na, fiind primul meu job și primii mei bani cîștigați, nu vedeam altă soluție să prind meserie. Lucram pînă tîrziu, iar cînd veneam acasă eram rupt de oboseală. Am început să acumulez stres. De fapt în primii doi ani jumate de carieră n-am avut viață personală. Am de atunci doar cîteva amintiri vagi, servici, acasă, televizor, politică, cumpărăturile din week-end, dezvoltarea Internetului, filme, baruri, două-trei fete pe care le-am cunoscut și cam atît. Iar de citit, citeam puțin, din ce în ce mai puțină literatură. Iar SF – aproape deloc.

Cu ce-am rămas din asta? Nu știu să spun exact. Cu multe, cred. Nu doar cărțile, pe care le mai am în bibliotecă – peste majoritatea dintre ele nu cred că mă voi mai uita vreodată. Chiar multe dintre ele le-am pus pe rafturile din spate, nu doar pentru că majoritatea nu-mi mai plac dar și ca să fac loc altora, mainstream. Cred că la nivel subconștient toate m-au influențat totuși. Revistele Anticipația zac pe undeva printr-un dulap. Iar revistele JSF nu le mai am. Tata, confundîndu-le (așa zice el) cu ziarele, de care credea că nu mai aveam nevoie în casă (deși erau ordonate frumos, și aveau ilustrații mari pe copertă) mi le-a aruncat la gunoi, în timpul „marilor lucrări” pe care le-a făcut Mama în apartament, acum trei ani. Totuși n-am suferit așa mult după ele. Asta e, viața merge înainte. Și totuși... Totuși, nevoia de SF nu s-a stins. Pentru mine, îmi dau seama că era o nevoie, cumva, metafizică. Amestecat cu mult dinamism. Și zic că nu s-a stins, pentru că, de vreo patru ani încoace, am reînceput să citesc SF. Puțin, e drept. M-am „trezit”. Întîi mi-am cumpărat, la început doar cîte una-două, apoi, treptat, din ce în ce mai multe, și în final toate cărțile lui Philip K. Dick, în engleză, desigur, și le-am citit. Mi-a plăcut și-mi place enorm. Am și două biografii ale lui, una de Lawrence Sutin și alta de Emmanuel Carrere, precum și o carte cu culegeri de articole, interviuri, conferințe, eseuri. E unul dintre puținii scriitori din acea perioadă care a rămas actual, care nu s-a zaharisit. Apoi William Gibson, un autor foarte dificil dar pe care-l citesc în special pentru atmosferă dar și pentru stilul său, modul în care arată, nu explică, și, desigur, personajele sale, adulte. Păcat că nu s-a mai tradus nimic pe la noi de mai bine de zece ani. Ce să mai zic de textele divine ale lui Grămescu. Voi continua să mai citesc.

Poate că e greu să mai scrii ceva acum, cînd societatea se schimbă și tehnologia se va schimba enorm în ultimii ani. De exemplu Realitatea Augmentată. Dacă ăsta va fi viitorul, mă-ntreb atunci cum va mai rezista, cum va mai sta-n picioare tot ce s-a scris pînă acum? Ca istorie? Deși, știu bine asta, literatura SF este în primul și-n primul rînd literatură. Și totuși se publică. Și nu doar în străinătate – acolo se pare că trăiește la fel, bine-mersi, sau cel puțin așa văd eu, nu doar de pe calculatorul de acasă conectat la Satul Global, dar și din vizitele mele, puține totuși, în unele librării din Occident (mi-a rămas în minte secțiunea specială din American Book Center din Amsterdam). Nu sînt librar, nu știu exact cum stă treaba, dar merg des prin librării și văd că se publică chiar și pe la noi, deși, din păcate, doar lucruri copilărești. Iar revistele de SF s-au mutat (evident, nu?) pe Net, Nautilus, Galileo, Helion. Au apărut și bloguri ale fanilor, iar srsff-ul are și el un site. Și mai sînt și altele. Bine că există. Însă mă uit puțin cam ciudat la ele, poate din cauză c-am cam pierdut trendul – hm, chiar așa interesant să fie steampunk-ul de exemplu? Tot căutînd pe Google am aflat că se publică și scriitori români, că nu toți s-au oprit, dar editurile respective scot tiraje mici și nu au o difuzare națională. Și că mai există Atlantykron, că a mai fost un Eurocon în 2001, că fanii continuă să se întîlnească în fandom, în cenacluri, că promotorii de atunci sînt și acum la fel de activi. Am văzut chiar un site care scanează și publică free toate revistele CPSF. Tot de pe Net am aflat adresa lui Mihail Grămescu, căruia acum o lună chiar i-am scris, întrebîndu-l de unde-aș putea face rost de ultima lui carte, fiindcă pe-aici n-am găsit cărți ale editurii Granada. Și mi le-a trimis prin email, în format pdf! Uau, asta acum cinșpe ani încă era o idee SF! Tot SF era atunci și ideea dezvoltării în masă a telefoniei celulare. Totuși, unele idei nu s-au materializat. Expedițiile pe Lună și spre Marte s-au oprit. La mijlocul secolului trecut se credea că oamenii vor ajunge în anul 2000 să colonizeze spațiul, sau măcar că vom avea primele stații spațiale orbitale permanente. Un posibil viitor alternativ care nu s-a materializat, un "Continuum Gernsbach". Și în loc de asta avem războaie, terorism, crize economice, discrepanțe sociale din ce în ce mai mari și boli încă incurabile. Nu știu, poate SF-ul va constitui un nou refugiu, gen escapism. Televiziunile sînt catastrofal de proaste. Cum spunea Anca Grădinariu, Holywood-ul a coborît ștacheta undeva în pubertate. Filmele SF, (cazul Avatar) se adresează tot adolescenților. De fapt filmele SF bune se pot număra pe degete. Iar cu apariția 3D-ului vom vedea aceleași prostii, dar acum și în relief. Așa că de ce nu ar fi acum momentul propice întoarcerii la SF? Philip K. Dick a fost întrebat într-un interviu, în anii șaptezeci (în cartea lui Sutin, pe care-am pomenit-o mai sus) de ce science-fiction-ul e considerat încă un gen pentru copii și adolescenți și de ce oamenii se opresc din a citi SF după o anumită vîrstă. Și el a dat un răspuns clar, evident. Pentru că SF-ul nu tratează probleme de adulți, relații complexe între bărbați și femei. Și afirmația a rămas adevărată, din păcate de aproape patru decenii. Unele lucruri progresează lent, deși sînt importante.