Cumpărături în timpul carantinei

Stăm la coadă la supermarket, la vreo trei metri distanță unii de alții. De departe, la prima vedere, nici nu seamănă cu o coadă, par niște oameni care stau undeva, pe un peron de exemplu și așteaptă un tren. Fiecare are grijă să-și păstreze un spațiu vital împrejurul său. Cei care poartă măștile de protecție turcoaz, ca niște uniforme de față, par a fi toți cam la fel, fizionomiile li se estompează. Poate în curînd toți vom trebui să purtăm măști și vom ajunge să semănăm unul cu altul. Pe stradă și în împrejurimi, e liniște. Aceeași liniște la orice oră din zi și din noapte. Doar din cînd în cînd se aude sirena unei ambulanțe, de pe un bulevard apropiat. E totuși primăvară, e soare, cerul senin, fără dîrele albe lăsate de avioanele cu reacție, și pomii au înflorit, semn că există speranță, poate, deși nimeni nu știe dacă am atins deja vîrful, sau cînd se va atinge, sau dacă vor fi mai multe valuri. Nici aici, nici în Italia și niciunde în lume. Deocamdată ne aflăm pe panta ascendentă a cazurilor, care nici nu mai pare exponențială, seamănă mai mult cu o linie verticală. Nu se mai comunică de mult nici situația pe județe, doar victimele, numărul total și vîrsta lor. Mă încadrez foarte clar în medie - încă o situație în care nu e bine să fii ca media. Oricum, mă bucur să mai ies din casă, după atîta teleworking. Îmi pare că la lucru e presiune mai mare în perioada asta, sau poate e tensiunea acumulată de la prea mult stat în casă, sau și una și alta, nu-mi dau seama. La poartă, așteptăm să iasă cineva mai întîi, în locul căruia să intrăm noi. Miroase ușor a clor. Unii din cei care tocmai au ieșit își descarcă acum marfa și o aranjează în plase. Îmi vine-n minte melodia lui Springsteen, Hello Sunshine, pe care îmi amintesc c-am auzit-o prima dată anul trecut, într-un magazin din Genova, unde nu știu cînd voi mai ajunge, cel puțin nu anul ăsta, poate nici anul viitor, de fapt cine știe cînd. Bat ritmul cu vîrful degetelor pe mînerul căruciorului. Poate la fel simte și un pilot de motociclism, așteptînd cu mîna pe ghidon ca un un oficial al cursei să fluture steagul de start. În sfîrșit, un gardian îmi face un semn de trecere, cu brațele îndoite în forma literei L, duble, ca un polițist de la circulație. Îmi pulverizez pe mîini soluția dezinfectantă de la intrare și mă frec bine, cum am văzut recent într-un videoclip pe YouTube, pînă la încheieturile degetelor. Înăuntru, lumea-și face cumpărăturile-n tăcere. Se aud doar piuiturile de la casele de marcat, zăngănitul cărucioarelor, foșnitul pungilor. Pînă și angajații supermarketului, altădată joviali, care obișnuiau să converseze unul cu altul peste rînduri, sînt acum taciturni, și resemnarea li se citește pe față. Parcă mă aflu într-un spital, iar cărucioarele - paturi mobile. Oamenii se feresc unul de altul, instinctiv, ca niște magneți cu aceeași polaritate. Sau ca un dans de pe vremuri în care partenerii se mișcau mai mult la distanță, apropiindu-se pînă la un punct, apoi eschivîndu-se. Uneori se aude o tuse și imediat se creează un spațiu în jurul persoanei de la care provine. Cineva întreabă de drojdie iar un angajat îi răspunde negativ, dînd din cap. Nu se mai găsește, așa cum nu se mai găsesc nici pungi de făină, deși tot am mai văzut cîțiva saci de cîte zece kilograme. Oare ce nu se va mai găsi de săptămîna viitoare? Sînt multe legume, fructe din țări mai afectate decît noi. Bine că parmezanul e sigur. Sau poate nu. Nu există nici o evidență că virusul se transmite prin alimente. Dar unde se termină prudența și unde începe paranoia? Periodic, la difuzoare, o voce caldă, liniștitoare, chiar ciudat de liniștitoare, care-mi dă fiori, ne îndeamnă să nu facem stocuri care nu ne sînt strict necesare, asigurîndu-ne că asta e în interesul tuturor și ne tot repetă să păstrăm distanța, să ne dezinfectăm - aceleași sloganuri pe care le auzim peste tot în mass-media și care nu știu dacă intră în subconștient, sînt învățate sau sînt ignorate în mod automat, ca orice lucru repetat pînă devine prea evident pentru a mai fi luat în seamă.