Cum s-a dus și Februarie...

... fără să fac mai nimic. Însă am găsit scuze. Am intrat cică în anul șarpelui veninos. Regimul alimentar pe care-l urmez, mesele de prînz pe care le iau în pauză la servici din termos, cam la fel și fără gust, transpirația la dus și la întors, tricourile schimbate în baie, problemele de proiect care se întorc și pe care le car în spate lună de lună, colegi care pleacă la o altă firmă, în grup. Abia de ieri am început să mă plimb puțin prin oraș, în pauză. Am fost și azi la mărțișoare, grozav ce mă inspiră, i-am cumpărat lui Mama unul pe care vînzătorul îl numea Elefănțelul Prietenos. Azi a fost soare. Am părul lung, de mult nu l-am mai avut atît de lung. Imprimanta s-a stricat. A mai fost gripa care m-a ținut la pat o săptămînă și care încă nu s-a dus complet și care mi-a întrerupt ambiția de a scrie zilnic pe blog o lună întreagă. Neapărat trebuie să mă duc undeva la mare anul ăsta să mă refac, nu arăt deloc, dar deloc bine, tocmai m-am văzut în web cam. Ce nu te doboară te slăbește. Partea bună e că m-am uitat, în serile cînd am fost bolnav, la Festivalul de la Sanremo și m-a luat așa o pasiune față de muzica și limba italiană încît simt că francofilia mi se clatină, și încă într-un mod destul de serios. ("Buongiorno Italia buongiorno Maria..."). Iar interpretarea lui Leonora Armellini – "Chopin Studio opera 10 N° 3" a avut un rol vindecător și totodată revelator în noaptea aceea. Dintre concurenți mi-au plăcut în special Maz Gazzè și Annalisa, dar nu numai. Ah, melodicitatea limbii italiene! Mi s-a făcut iarăși dor de riviera italiană și franceză, de clădirile de culoare cappuccino sau roz cu storuri verzi, străjuite de palmieri, cu piețele animate, cu iaht-urile din port. A trecut atîta timp de cînd am fost acolo! Doamne! E atît de scump s-ajungi acolo! Am făcut rost și m-am uitat la cîteva filme franțuzești mai vechiuțe, însă destul de slabe ("Le Sauvage" (1975) printre cele mai reușite). Am citit Vendela Vida, "Let the Northern Lights Erase Your Name" (stilul direct, angoasat, ideea cu independența față de trecut), José Saramago "Memorialul Mănăstirii" (nu e prea postmodern însă prinde, imaginea de la final cu declicul făcut de aparatul de zbor) și am început "Zăpada" lui Orhan Pamuk. Încerc să citesc cît de încet pot. Și să merg cît de încet pot. "Ia-o mai încet", mi-a spus unchiul meu din Spania, și acesta îl consider cu adevărat un sfat bun, cel puțin în privința asta. Dar mai încet cu ce? Cu făcutul nimicului? Cu planurile de a face cît mai multe? Sau doar/măcar pînă mă refac complet.

Presiuni și epoci glorioase

Întotdeauna a existat o presiune din partea firmei mamă. Și nu doar la nivel de management, unde de fapt niciodată n-am știut cu adevărat ce se-ntîmplă (mă refer la consiliul de administrație, sau la directorii de divizii), și nici managerii de aici nu aveau acces la ce se-ntîmplă la nivelul lor superior, extern, ci asupra salariaților. Cît anume era o defulare din partea "manageriașilor" românași și cît adevăr, iarăși nu știu. A lucra la o filială est europeană a unei multinaționale implică totuși o eternă provincializare a viziunii, nu ești chiar un sclav de lux, dar nici nu ai acces la multe. Am auzit amenințări cu anihilarea, cu vînzarea, dar de fiecare dată se reușea cumva menținerea la suprafață. În urma acestor roller-coaster-e emoționale nu mă mir că atîția oameni au părăsit și părăsesc în continuare compania. Treaba a început să se înrăutățească de prin '07. Criza națională post-integrare (cînd Ro trebuia să înceapă să returneze din banii împrumutați de la EU), a fost precedată de o criză internă la nivel de companie, cînd situația s-a adus în fine și la cunoștința angajaților și s-a soldat cu demisia ceo-ului din Ro, și urmată de așa numita criză financiară globală, care uite că nu se mai termină. Deci de șase ani încoace tot presiuni. Ce atitudine să adopți ca să n-o iei razna? Firma-mamă a cunoscut o perioadă de maximă glorie, cînd ajunsese chiar numărul unu mondial, undeva prin anii optzeci - începutul anilor nouăzeci. Încă de acum vreo zece ani am avut ocazia să văd vestigii ale acelor vremuri, site-uri mari formate din zeci de clădiri, pe atunci pe jumătate părăsite, (acum însă pe de-a întregul și culmea nici o altă firmă în locul ei), sau clădiri mari prin diverse suburbii aproape de Paris, prăfuite, ruginite, cu jeg și praf la geamuri, cu mașini mici parcate în față, pe măsura salariilor angajaților. Cum oare or fi arătînd în vremurile de glorie? Dar ce știu eu despre cum arată în general vremurile de glorie? Nu știu dacă sînt mulți care-și mai amintesc de mini boom-ul economic din Ro anilor '04-'06, cu șomajul redus, cu creșterea economică printre cele mai mari din EU... Ok, poate nu toți au simțit asta, sau cel puțin nu în mod pregnant. Eu, din fericire, da. Am luat-o ca un pansament venit după criza dot-com-urilor, care afirm că m-a pregătit, m-a călit pentru ce a urmat. Dar ca să revin de unde-am plecat. În ultimul timp presiunea s-a amplificat, tot aud de preavize, de concedieri, de angajări doar contractori, de mail-uri alarmise de tip losing market share, de cash burning, sindicat, greve, etc. Pe scurt: o nesiguranță din ce-n ce mai mare, mai generală, încît mă-ntreb în ce sens ne-a afectat asta creierul și cum o fi să lucrezi la o firmă normală.

Prin Centru înăuntrul și în afara intervalului

De obicei merg prin Centru exclusiv în intervalul de timp 12 - 14, cînd am și pauza de prînz de altfel, și, deși de fiecare dată îmi pare că văd în jurul meu alți oameni, oameni pe care nu i-am mai întîlnit niciodată, mi se pare c-avem cu toții ceva în comun. Este un interval orar al oamenilor mai bine dispuși dar și grăbiți în același timp, al oamenilor preocupați să-și umple pauza făcînd cît mai multe: a lua masa, a plăti facturi, a intra în vreo două magazine, a face mici cumpărături, sau a lua o gură de aer, ori a-și clăti ochii, a se întîlni cu prietenii, și apoi a se întoarce la timp la slujbă. Poate acest du-te-vino, această grabă de a-și împlini cît mai multe din activitățile extra-servici, dă atmosferei citadine un numitor comun, încărcînd-o cu un fel de electricitate iar valurile de energie astfel create ne influențează într-o astfel de măsură încît simțim un sentiment al comunității, de parcă am fi cu toții colegi într-o mare firmă care poartă numele orașului. Și cu totul alte tipologii văd atunci cînd mi se-ntîmplă să ies prin Centru în afara acestui interval: oameni care se învîrt cu treburi parcă mai importante, care afișează o mină preocupată, sau oameni efectiv dubioși, sau oameni care n-au nici o treabă în aparență, nici un scop, sau care și-au terminat lucrul, puțin obosiți, sau n-au de lucru, sau studenții ori elevii care ies de la ore. Și chiar și chipurile lor parcă arată altfel, făcîndu-te să te simți aproape un străin sau un turist deși doar e același oraș, doar că mai puțin aglomerat.

La bodega din cartier

Uneori, cînd vin seara acasă trec pe lîngă o bodegă de cartier unde se strîng vreo două duzini de pensionari, în ultimii ani aceștia înmulțindu-se prin zonă. Au cîte-un pahar în față, de regulă o halbă de bere, și stau la o masă din aia jegoasă discutînd sau se uitîndu-se la televizorul cu diagonală mare situat undeva sus, sau veselindu-se la o emisune de-a lui Măruță care are cîte-un invitat șod, ori jucînd remi. Sînt îmbrăcați destul de prost, nu chiar jerpelit, dar na, ca niște pensionari săraci est europeni ce sînt. Mă uit la ei, îi văd necăjiți, pierduți, și mă-ntreb oare ce fel de viață au dus? Au copii, și dacă da, aceștia poate i-au părăsit, plecînd dincolo? Mai speră că-i vor revedea? De fapt mai speră la ceva? Poate asta e plăcerea lor cea mai mare, să fie acolo împreună cu oameni ca ei, să depene amintiri. Poate că mai au o soție, care ce face ea acum, îl așteaptă acasă la o mîncare sărăcăcioasă, uitîndu-se la o telenovelă?  Sau poate s-a prăpădit. Doamne, mă gîndesc cînd am fost de Ziua Morților la cimitir, ce milă-mi era de bătrînul acela cumsecade, căruia i-a murit soția de curînd și care mergea s-o viziteze-n fiecare zi la mormîntul îngrijit, și se chinuia săracu' să aprindă lumînările dar fiind vreme vîntosă, cum sufla cîte-o rafală i le stingea pe toate. Viața e scurtă, dar pentru unii e și mai scurtă. Au probleme mari de sănătate? În mod cert au probleme, numai în cartier există vreo zece farmacii unde văd des oameni ieșind și intrînd. Au lucrat la o firmă mamut, cum erau întreprinderile monstruoase de dinainte de 89? Au nostalgii față de perioada aceea, în ciuda lipsurilor de atunci? Lipsuri cu siguranță atenuate de faptul că se aflau totuși în floarea vîrstei și-n plus contrabalansate de nesiguranța de acum. Cum rezistă în stresul acesta indus de media, cu politica și prostul gust peste tot? Sînt totuși niște supraviețuitori, ori a supraviețui nu-i un lucru chiar atît de ușor.

Plecări ale colegilor

Oh, am avut atîția colegi și colege de servici care au plecat din companie tocmai cînd începeam să-i cunosc mai bine sau, enfin, nefiind prea sociabil, măcar am început să mă obișnuiesc cu ei! Unii au plecat în mod urît, cu nasul pe sus, predicînd celor rămași că ei pot mai mult de-atît, că ei sînt de fapt mult mai inteligenți pentru firma asta, pentru orașul ăsta sau pentru țara asta, enfin, poate și ca un mod de-a se auto-încuraja. Alții, cu est-europenismul rural mai prezent în sînge, au plecat disprețuitori, jignindu-i de-a dreptul pe cei rămași. Poate ca o refulare asupra șefului (român) sau proiectului (în majoritatea cazurilor imens, monstruos, tentacular, care-i sufoca) sau a lipsurilor materiale din viața personală sau doar ca proastă creștere (intelectualii fini n-au ce căuta aici, nu știu cum m-au angajat pe mine, poate nu-s chiar intelectual, poate că la interviul de angajare am avut doar francezi, altfel nu știu). Alții au încercat un regret, alții, mai copilăroși, au vrut să se întoarcă după numai cîteva zile după ce s-au mutat pe malurile Dîmboviței, alții au încercat diverse stadii ale nostalgiei, alții poate nu s-au mai gîndit deloc, deși, nu știu, în fond, o firmă franceză încearcă să-și pună o amprentă asupra ta (cît mai e franceză acum, asta-i altă treabă). Au plecat sute,dacă nu chiar o mie, iar de întors sau întors doar cîțiva, cît să-i numeri pe degete. Un coleg mi-a zis odată, la petrecerea de adio, „hei, am fost colegi și la fosta firmă, am fost și aici, ei bine, eu cred că vom mai fi”. Aici a avut dreptate, deși nu cred că-n sensul în care și-ar fi dorit: după vreun un an, un an și ceva, s-a întors, deși la alt departament. Bine, și eu căpos și bleg în primul rînd. Și de fiecare dată cînd cineva părăsește corabia, îmi zic: ah, uite altul mai dezghețat care mi-a luat-o înainte! Apoi îmi fac o autoevaluare rapidă: hei, îmi zic, poate ceva nu-i în regulă cu mine, poate-ar trebui să mă gîndesc și eu mai bine la carieră, ce, parcă eu nu m-am săturat și încă pînă peste cap? De ce sînt eu așa de visător, de încuiat? Dar de fiecare dată găsesc cîteva motive ca să rămîn în țară și în companie. De exemplu, familia, sau scrisul. În cadrul firmei alternativele nu-s așa grozave, iar mărire de salar ai primi după ce ai deja ceva vechime pe proiect, așa că (deci) adaug și pragmatimsul pe listă. În fond, cum e mai bine: o schimbare de job atrage și o deplasare, un progres în viața personală, sau un servici stabil îți dă o siguranță și îți permite să te aventurezi cu încredere în alte zone? Se spune că numai loserii fac o schimbare cînd li se întîmplă ceva și că cele mai bune decizii de schimbare se iau cînd totul îți merge plan, lin. Pe Intranet-ul firmei există un loc unde apar titlurile cererilor de demisie. Eu mă mai uit acolo cam pe la final de săptămînă, așa cum citesc bătrînii anunțurile mortuare din ziarele locale. De obicei, aflu de plecarea unui coleg imediat ori de la el personal, de la alții, zvonurile fiind mai rapide ca Intranetul. Și aproape de fiecare dată sînt suprins. Culmea e că sînt surprins cu atît mai mult cu cît îmi era mai apropiat. Și mă-ncearcă de fiecare dată regretul că n-am depus efortul să-i cunosc mai bine.

Impresii asupra "Les carnets de route"

Am urmărit aproape toate episoadele seriei tv a lui François Busnel, Carnets de Route și pot afirma că mi-a lăsat impresii extrem de vii și puternice. Prezentatorul, ca orice francez citit, și ca și mine de altfel, pare fascinat de cultura americană, lucru care, la o privire atentă, se observă și din revista pe care o conduce, "Lire:", pe care o frunzăresc și eu aproape-n fiecare lună. Documentarul, difuzat pe France 5 și apărut și pe dvd, constă dintr-o serie de interviuri cu scriitori americani consacrați și ne transmite în principal imaginea unei Americi văzute atît prin ochii acestor scriitori dar și prin proprii ochi ai prezentatorului. Fiecare episod începe printr-o descriere pitorească a locurilor și împrejurmilor unde trăiește fiecare dintre ei. Aceasta, împreună cu peisajele calme, cu imaginile panoramice, dau o senzație de calm, de destindere, de spațiu al posibilităților nemărginite, de absența oricăror baraje mentale. Apoi, pe măsură ce facem cunoștință cu scriitorul, îmi pare că fiecare dintre ei pare foarte bine ancorat de locul în care trăiește, toți își iubesc environment-ul și par că și-au găsit liniștea, în armonie cu locurile în care stau, asta deși toți scriitorii nu doar vorbesc despre o Americă violentă, brutală, dar și scriu, aproape în exclusivitate, despre lucruri grotești, scarboase, chiar infernale, care se întîmplă în țara lor. Ceea ce mi s-a părut oarecum în contradicție cu teritoriul în care trăiesc. Sau poate aici își găsesc balansul, de aici își extrag energia ca să continue. Cioran afirma undeva că toate marile opere ale lumii sînt violente. Atunci de asta au succes scriitorii Americii? Sînt atunci toți un fel de călători în infern? Și încă o remarcă: prezența constantă a apei, fie pe malul oceanului, fie pe malul unui lac, sau al unui rîu, ori imagini cu un bayou, fie o arteziană în fundal.

La Pre(n)sa

Există discrepanțe colosale între presa din Franța și cea din România, la fel de clare ca gradul de civilizație al clasei sociale medii din celor două țări, însă de asemenea există și o mică legătură conceptuală. Ca să-ncep cu aceasta din urmă, ambele sînt alarmiste pînă la a provoca panică. Însă în timp ce în Ro oamenii chiar se lasă influențați de ceea ce se scrie, provocînd nevroze, depresii și pesimism care, evident, duc la tăierea chefului de a întreprinde ceva, de a lucra, în Fr oamenii păstrează o anumită distanță, știind să facă distincție între viața privată și cea relatată de mass-media, păstrînd legătura cu valorile perene: familie, civilizație (cuvînt luat în derîdere în Ro). Și nu doar cetățenii. Am avut o prietenă care a venit din Occident unde trăise vreo zece ani și odată ajunsă aici începea aceleași probleme psihice ca mai sus. Sau ca parizianul bucureștenizat de la Ambasada Franței, cînd ne-am dus să ne luăm viză de lucru, care țipa isteric la oameni pe acolo fiindcă nu stăteau frumos la rînd. Am mai observat că în Ro oamenii confundă viața personală cu cea din presă, încît acestea din urmă au ajuns principalul subiect de discuție la servici (deloc etic), în localuri și la mesele în familie. Părerea mea, de fapt ipoteza pe care-am dezvoltat-o, este că serviciile secrete (Fr e nr-ul unu mondial în materie de spionaj iar Ro e o simplă marionetă a diverselor servicii secrete, în general americane și ruse) perpetuază această panică, considerînd că acest bombardament mediatic agresiv e benefic societății, nelăsînd-o să se moleșească, păstrînd oamenii mereu alerți, fresh. Probabil niște "creiere", cu sociologia lor reducționistă au ajuns la această concluzie și au impus această stare de fapt. Și Michael Moore a prezentat ideea asta într-un documentar. Dar, mă gîndesc, pe de altă parte, poate au și ei oareșice dreptate. În fond, nu trăim într-o utopie, ci într-o lume violentă și deci trebuie să fim preveniți. Însă în timp ce în Fr acest lucru poate că are un efect, în Ro coboară și mai mult nivelul civilizațional.

Ca diferențe, în primul rînd îți sare în ochi lungimea articolelor. Atît cele din cotidiene, cît și din multitudinea de suplimente consistente și reviste care apar regulat. Explicațiile sînt simple. E bineștiut că românii nu se pot concentra, iar francezii sînt cei mai avizi cititori din lume, așa că pentru ei fiecare articol, fiecare anchetă trebuie să fie prezentate cît mai exhaustiv. Și nu se coboară la nivelul balcanic, nu prezintă zvonuri sau afirmații scoase de sub context. Nu poți duce de nas oameni care citesc cărți. În Ro în privința asta nu-i nici o scofală: faci o campanie de presă, o popularizezi și la tembelizor și lumea pune instant botul, ca peștele la undiță. Se vede că Ro are cea mai scăzută piață de carte din UE. Apoi fapul că românii pierd în mod copios timp la serviciul lor frunzărind net-ul, asta printre task-urile mici pe care le au de îndeplinit, iar francezii au printre cele mai înalte productivități din lume. Presa online din Ro e un amestec politică, monden și "faze", într-un format tabloid, echivalentul în Fr fiind poate yahoo point fr (site străin). Da, există și interse politice, ca peste tot în lume, e clar că Le Figaro e cu UMP-ul, iar Liberation-ul cu PS-ul, și ce? Doar există destule publicații de unde să alegi. Un exemplu: imediat ce France Soir a fost cumpărat de un magnat rus, tirajele au scăzut brusc iar la scurt timp și-a încetat apariția pe hîrtie. A, francezii nu au agregatoare de știri, și asta spune multe. La publicații cu personalitate ai și cititori cu personalitate. Și reciproc.

Întreruperi, timp și blocaje

Am mereu impresia că pentru a putea realiza ceva ca lumea, trebuie mai întîi să-mi rezerv o perioadă de timp suficient de mare, să simt încă de la început că am suficient de mult timp înaintea mea, un ocean de timp, preferabil nelimitat, să conștientizez că nu am un interval limită, fix, de lucru, o barieră, oricît de îndepărtată, și, mai ales, că nu voi fi întrerupt. Numai simpla eventualitate că aș putea fi întrerupt în viitorul apropiat îmi taie macaroana. Ori aici nu știu cum să procedez, eu, ca majoritatea oamenilor cu un servici regulat, mă gîndesc, avînd disponibile doar cîteva ore, seara, fiind plecat cel puțin vreo zece ore de acasă. Chiar nu înțeleg cum fac unii scriitori care spun că pot scrie oriunde. Uite, Margaret Atwood de exemplu – cel puțin asta reiese din interviurile ei, sau din cartea ei despre scris și chiar din romanele ei, că putea lucra la roman chiar și în locuri aglomerate.  Îmi pare o femeie cu o capacitate de focusare absolut excepțională. Ce mi-aș dori să am și eu o asemenea putere de polarizare a atenției! Într-una din cărțile ei, Cat's Eye, o jurnalistă tînără o întreabă pe o artistă cum e să faci parte din generația născută înainte de război. Și ea răspunde, printre altele, că se poate concentra un timp mai îndelungat. Într-un interviu pe BigThink spune că pentru a te pune să scrii literatură îți trebuie întîi inspirație. Dar alți scriitori spun că inspirația este pentru amatori, că vine scriind și trebuie s-o provoci (asta a cam ajuns un clișeu). Nu-i înțeleg nici cei care spun că n-au avut niciodată un blocaj, că ei nu cred în blocaje, ca Woody Allen. Pe de altă parte, mă gîndesc la casele de creație de dinainte de '89 de la noi. Din cîte-am dedus, era un hotel special unde scriitorii, artiștii (și exclusiv ei) veneau pentru a-și găsi liniștea interioară și a scrie. Nu știu însă dacă-și plăteau cazarea din buzunarul lor, adică, hm, nu prea cred. Mda, ce viață, nu? Păcat însă că-n perioada aceea în tot blocul estic nu s-a prea creat nimic valoros, așa că nu putem determina cu certitudine dac-ar fi fost pînă la urmă un succes sau nu. Și atunci, cum să procedez? Da, OK, am citit despre atîția oameni cu vieți cu mult mai pline și mai ocupate ca a mea, care spun, de exemplu, că ei scriu dimineața cîte două ore, înainte de a pleca la servici, dar eu unul cred că aș pica de somn dup-aia. Nu-s deloc o persoană matinală, abia mă scol să plec la lucru. Ah, trebuie să sparg cumva bariera asta!