Cum s-a dus și Februarie...

... fără să fac mai nimic. Însă am găsit scuze. Am intrat cică în anul șarpelui veninos. Regimul alimentar pe care-l urmez, mesele de prînz pe care le iau în pauză la servici din termos, cam la fel și fără gust, transpirația la dus și la întors, tricourile schimbate în baie, problemele de proiect care se întorc și pe care le car în spate lună de lună, colegi care pleacă la o altă firmă, în grup. Abia de ieri am început să mă plimb puțin prin oraș, în pauză. Am fost și azi la mărțișoare, grozav ce mă inspiră, i-am cumpărat lui Mama unul pe care vînzătorul îl numea Elefănțelul Prietenos. Azi a fost soare. Am părul lung, de mult nu l-am mai avut atît de lung. Imprimanta s-a stricat. A mai fost gripa care m-a ținut la pat o săptămînă și care încă nu s-a dus complet și care mi-a întrerupt ambiția de a scrie zilnic pe blog o lună întreagă. Neapărat trebuie să mă duc undeva la mare anul ăsta să mă refac, nu arăt deloc, dar deloc bine, tocmai m-am văzut în web cam. Ce nu te doboară te slăbește. Partea bună e că m-am uitat, în serile cînd am fost bolnav, la Festivalul de la Sanremo și m-a luat așa o pasiune față de muzica și limba italiană încît simt că francofilia mi se clatină, și încă într-un mod destul de serios. ("Buongiorno Italia buongiorno Maria..."). Iar interpretarea lui Leonora Armellini – "Chopin Studio opera 10 N° 3" a avut un rol vindecător și totodată revelator în noaptea aceea. Dintre concurenți mi-au plăcut în special Maz Gazzè și Annalisa, dar nu numai. Ah, melodicitatea limbii italiene! Mi s-a făcut iarăși dor de riviera italiană și franceză, de clădirile de culoare cappuccino sau roz cu storuri verzi, străjuite de palmieri, cu piețele animate, cu iaht-urile din port. A trecut atîta timp de cînd am fost acolo! Doamne! E atît de scump s-ajungi acolo! Am făcut rost și m-am uitat la cîteva filme franțuzești mai vechiuțe, însă destul de slabe ("Le Sauvage" (1975) printre cele mai reușite). Am citit Vendela Vida, "Let the Northern Lights Erase Your Name" (stilul direct, angoasat, ideea cu independența față de trecut), José Saramago "Memorialul Mănăstirii" (nu e prea postmodern însă prinde, imaginea de la final cu declicul făcut de aparatul de zbor) și am început "Zăpada" lui Orhan Pamuk. Încerc să citesc cît de încet pot. Și să merg cît de încet pot. "Ia-o mai încet", mi-a spus unchiul meu din Spania, și acesta îl consider cu adevărat un sfat bun, cel puțin în privința asta. Dar mai încet cu ce? Cu făcutul nimicului? Cu planurile de a face cît mai multe? Sau doar/măcar pînă mă refac complet.