Tăcerea din filme

Mă gîndesc la tăcerea din filmele franceze din perioada anilor '6o sau '70, la filmele cu Alain Delon, Lino Ventura, Jean-Louis Trintignant, Belmondo. De fapt Belmondo nu; el vorbea încontinuu. Erau minute întregi de linişte, în care atenţia era îndreptată doar asupra acţiunii (de exemplu scenele cu mașini din "Un homme et une femme") sau a unor amănunte ca aprinderea ţigării, ritualic, (ce-mi plăcea asta, mă făcea să vreau să fumez și eu), privitul pe geam, condusul mașinii, cititul ziarului, băutul cafelei, panorama orașului, atracția (din "Ma nuit chez Maud" de ex). Expresivitate și atît. Mi se pare mie sau majoritatea filmelor de atunci aveau loc toamna sau primăvara, poate din cauza hainelor (purtau sacouri, impermeabile) sau a climei; sau poate toamna se filmau pentru că așa era planificat. Sau a culorilor cenușii sau pastelate sau datorită decolorării peliculei. Patina timpului. De fapt noul val asta a spus în primul rînd, nu?, că noutatea stă în felul cum privești. Am observat asta și în unele seriale polițiste de acum. Oamenilor le place să se identifice cu polițiștii, le place să vadă alți oameni în timpul serviciului, să-i vadă prinși în probleme complicate, urîte; majoritatea personajelor din serialele polițiste au probleme personale, cu soția, sau fosta. Și doar cuvintele nu pot rezolva o problemă. Ce bine-ar fi dacă oamenii ar știi să tacă, dacă nu ar considera asta anormal, dacă nu ar considera esențială vorbăria, falsa comunicare. Acum atracția prin cuvinte, a da din gură sincron fără a spune nimic, este considerată o formă de comunicare obligatorie ca fundament esențial pentru căsătorie. Se spune că un prieten nu este o persoană cu care ai ce să vorbești împreună, ci o persoană alături de care poți să taci împreună.

Jarre-sque

Întotdeauna mi-am închipuit un artist lucrînd în salturi, alternînd perioadele, scurte, de activitate cu cele de inactivitate, de lazyness, mai lungi. În special muzicienii, chiar și cei cu succes de box-office, mă rog, ei fiind mai popularizați, îi pot observa mai bine. În ultimul timp, m-am interesat mai amănunțit de viața artistică, de exemplu, căutînd să-mi umplu IPod-ul, prin muzica lui Jean Michel Jarre. M-am uitat pe paginile lui de web și pe blog-ul său și am văzut că are o viață, o agendă, foarte plină. Pe lîngă seria lungă de concerte pe care le-a susținut anul acesta și care va continua, mai are timp să participe la tot felul de expoziții, să meargă prin muzee (de exemplu povestește despre "Sacrul în arhitectura contemporană" - interesant), să se întîlnească cu alți artiști tineri, să asculte muzică, să mergă la un film (a văzut Wall-E), să descopere instrumente noi în călătoriile pe care le face și să se joace cu ele apoi toată ziua, etc. Adică nici gînd vacanțe goale, perioade de "far niente". Oare se plimbă și el prin Paris, stă la o cafenea, intră intr-un bistro ? Zicea într-un interviu că este gurmand, așa că de ce nu ? Nu cred că s-a pus vreodată problema să se plictisească, cum se întîmplă la noi, care vrem să ne schimbăm job-ul sau domeniul de activitate.

Am descoperit niște piese de-ale lui pe care nu le-am mai auzit, discuri cu rarități, piese compuse pe la-nceputul carierei, sau cele scrise pentru alte formații, pentru reclame, sau muzica din documentarele lui Cousteau. Sau de exemplu secvențe din concerte neintroduse pe CD, sau concerte pt. care nu s-a scos vreun CD (eventual o casetă video) sau înregistrate în sală. Apoi interviuri cu el la radio, la TV, secvențe de cînd era tînăr și nu avea un studio - vizualizate pe Youtube. O secvență m-a impresionat, dintr-un concert recent, indoor, cu instrumentele analogice (care, culmea, totuși sună cică mai bine decît cele digitale!) care l-au trădat la un anumit punct, iar el se străduia să refacă linia melodia tot învîrtind încolo și-ncoace de diferite butoane și unul din muzicienii din spate a introdus, în background, un sound asemănator, ca umplutură. Și pe măsură ce se chinuia el la pupitru, lumea din sală îl încuraja aplaudînd în ritmul melodiei. Era Oxygene 2 parcă, da, și toată lumea o cunoștea, dar interpretarea live trebuie să fie totuși diferită. Pe blogul său JMJ povestește întîmplarea și îi mulțumește prietenului său că a intervenit cînd trebuia.

Mi s-a părut interesant cînd a declarat că nu-i pasă dacă piesele sale sînt copiate de alții. Normal, cine să-i egaleze bogăția și profunzimea sound-ului ? Oricum, mi se pare că înveți mult copiind maeștrii, îți creezi o bază pe care să te dezvolți. Și repetiția unui lucru, chiar dacă nu devine ritual, duce la percepții nebănuite pînă atunci. Deși el spune că în "Oxygen" nu repetă nici un acord, și că și cele care seamănă, ca un refren, sînt diferite, poate imperceptibil, dar diferite. Varianta "New Master Recording" sună foarte crisp. Sau de exemplu diferitele versiuni ale piesei Oxygene 4 cîntate prin multe concerte, de fiecare dată sună altfel. Noutatea poate veni atît de la interpretare cît și de la ascultător. Cred că valoarea unei opere stă și în aceea că o poți revedea, reauzi (în diferite interpretări), iar la o carte - reciti. Altfel eu personal mă-ndoiesc de calitatea a ceva ce nu-ți mai vine după aia să retrăiești. De asta lumea se duce la concerte, sau la teatru, Operă, (nu?) sau își cumpără CD-uri sau DVD-uri cu filme.

Prietenie sub Linux

Sîntem sau nu prieteni? Lucrăm împreună 8 ore pe zi, uneori luăm și masa de prînz împreună, mai mergem la o pauză de cafea la bufet, vorbim despre pasiunile, planurile noastre, apartament, case, mașină, viitoare business-uri, filme, fotbal, politică, evident și lucruri legate de servici dar ... cam atît. După program însă, fiecare din membrii echipei merge pe la casa lui, sau își face cumpărăturile, sau se-ntîlnește cu proprii cunoscuți. Nu ieșim niciunde în timpul liber, în week-end-uri. Cu alte cuvinte, ne simțim bine între noi, mă rog, cu unele excepții, dar marea parte a zile ne-o petrecem separat. Hm. E vina cam tuturor, într-o măsură. Mă gîndesc ce mulți oameni Ok am întîlnit la Alcatel de-a lungul a șapte ani! Și că n-am petrecut destul timp împreună cu ei, nu m-am bucurat suficient de prezența lor. Mă simt vinovat parcă într-un fel că n-am depus efort de a-i înțelege mai bine, de a ne maturiza, de a comprehenda împreună viața asta, de-a ne cunoaște mai mult. Mereu pleca cîte unul, și nu doar din firmă, ci în Vest, de unde șansele de a ne revedea sînt foarte mici. Parcă părea un act de trădare într-un fel, așa mi se părea la început, dar, pe de altă parte, cam asta e o parte a meseriei de developer, nu? Sau pleci spre o lume mai deschisă, cum cea de aici nu este și nici nu va fi prea curînd. Timișoara mi se pare un oraș mort din pdv cultural, cu oameni preocupați doar de partea materială, de bîrfe, un oraș cuprins de somnolență. Și din motivul ăsta îi înțeleg perfect pe cei care caută să evadeze. Dacă nu ești de aici, dacă nu ai o familie alături de care să te simți dorit. Sau dacă nu ai o imaginație hiper-activă. Sau dacă nu-ți pasă.

Mă întreb cu cine dintre ei mă voi mai revedea, asta dacă mă voi re-ntîlni cu ei vreodată. Uneori sînt optimist. Mă gîndesc cum ar fi să mă mai întîlnesc cu Eigel, de exemplu, să povestim, să agațăm fete prin baruri (a, normal, sper cu mai mult succes decît atunci), să stăm la o cafenea în Paris, sau, ca-n "Sideways", că se cam apropie vîrsta mijlocie, să mergem cu mașina prin California, să degustăm vinuri, să cunoaștem femei, dar femei adevărate, fără fițe de vedetă, să admirăm peisaje, să mergem prin restaurante bune. Gînduri goale. Nici nu mai conversez cu majoritatea din foștii colegi prin mail, din păcate. Sau cu Ermil - mare caracter.

De fecare dată cînd cineva pleacă din firmă, mă simt, I don't know, ciudat. M-a pus pe gînduri de exemplu săptămîna asta faptul că Paula a plecat în concediu, fără plată, pentru o bucată mare de timp, vreo lună jumate. Mă întreb ce planuri are. Tot povesteam cu ea în ultimul timp să planificăm o ieșire, cu mai mulți colegi, la un bar sau la un film în Mall. În fine. Mult de lucru, cînd unul cînd altul trebuia să stăm peste program. Probabil că va pleca și ea, definitiv, în curînd. Normal. Și mă voi simți mai prost. Și pe Cipi-l bate gîndul să-și ia un concediu fără plată mai lung în care să se gîndească la planuri de carieră, să facă altceva, e normal, dar el se cramponează în teorie. Și eu am planuri și nu fac destul ca să mi le realizez. Caut prea mult la alții, întîi vreau să văd (prea) multe filme, să ascult (prea) multă muzică, să citesc (prea) multe cărţi.