Amintiri din 99 - 09

Amintirile sînt de fapt ... totul. Abia după ce trece suficient de mult timp începem să înțelegem ce-am trăit, iar nefericirile de atunci ne apar ca învăluite într-o aură mai blîndă și le acceptăm ca parte integrantă din noi. Nu credeam că mă voi gîndi cu nostalgie la deceniul trecut, dintre anii 1999 și 2009, credeam că vor fi mereu o perioadă destul de goală a vieții mele, așa cum se credea pînă nu demult și despre Evul Mediu. Lăsînd la o parte călătoriile la Paris, cele cu serviciul și mai apoi cu Mama, rămîne marea parte a timpului și întrebarea: eram mai fericit atunci? Nu știu, dar cu siguranță nu mă simțeam prea bine în pielea mea. Cum era viața în vremurile acelea?  Cîteva relații groaznice, cu cîteva fete, de la care și acum am coșmaruri și alte sechele. La servici nu mă simțeam adaptat, darămite împlinit. Colegi inculți - chiar zero cultură, prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, cu mentalitate de muncitori într-o fabrică, și extrem de materialiști. Cam absolut nimeni nu citea cărți. Nu puteam să mă împrietenesc cu ei - nici nu vroiam de fapt. Cei cîțiva, extrem de puțini, cu care am reușit sau început să creez o legătură, au plecat. Nici măcar cu fetele nu se putea comunica normal, erau cam la fel. Toți și toate aveau în cap doar apartamente, credite, mai apoi parcele și case. Eventual cîte-un all inclusive, ocazional. Am trecut și eu o perioadă prin ceva asemănător, cînd mi-am mobilat apartamentul - umblat prin magazine, luat gresie, comandat de la un magazin mobilă de calitate din Polonia, mașină de spălat, fier de călcat și tot tacîmul.

Parcă toată lumea se pregătea să emigreze, era ca o datorie, de la studenții din ultimii ani care considerau un pas obligatoriu după ce-ți luai licența, la șoferul de taxi cu care mergeam uneori la servici. Am lucrat la început într-o firmă care te plătea la negru, de fapt la gri, și care apoi s-a desființat și apoi o vreme am rămas cam pe drumuri. Apoi m-am angajat într-o companie mare în care n-am fost prea fericit. Modul de lucru într-o multinațională - abia apăruse termenul - cu întreruperi justificate ca să te mențină cică-n priză, să fii dinamic și să-ți taie orice gînduri. Mari ședințe anuale în care ne asigurau că afacerea merge ca pe roate și sîntem pe un drum bun, deși lucrurile nu stăteau chiar pe roze, dar nici rău. A urmat sperietura cu criza de la finele lui 2007. Proiecte stresante, deși nu chiar ca acum, cînd se cere să fii conectat tot timpul - lucrurile au involuat din punctul ăsta de vedere. Nu mergeam în concedii în străinătate, nu aveam curaj, trebuie să recunosc. Am fost într-o vară la Sinaia cu o prietenă, și asta m-a făcut să pun punct relației, deși am mai tărăgănat-o un timp, prea mult din păcate. Apoi am fost singur pe litoral, la Jupiter și cam atît, pînă la marea excursie cu Mama la Paris, prima dintr-o trilogie.

În rest colindam librăriile, și făceam lungi plimbări prin centrul istoric am orașului, profitînd de faptul că pe atunci lucram într-o zonă centrală. Zona Pieței Unirii nu era pietonală, nu apăruseră încă terasele pe lîngă care acum abia ai loc să treci, clădirile nu erau refăcute - nici acum nu sînt toate. De fapt abia atunci am început încetul cu încetul să observ frumusețea Pieței Unirii și a cartierului Cetate. Aveam un coleg care după ce s-a întors de la Paris a strîmbat din nas la vederea Timișoarei, și a plecat după doi ani, ca mai apoi, după vreo zece ani, să se întoarcă în vizită și să-mi spună că de peste tot unde-a fost în lume cel mai mult i-a plăcut aici, cluburile și barurile una lîngă alta. Îți trebuie timp să înțelegi un lucru, aici nu e ca la tehnologie, unde te prinzi cum merge și zici c-ai înțeles. A, o vreme am mers prin cluburi, nu doar în week-enduri, dar m-am oprit, n-am întîlnit oameni ca lumea nici acolo. Unde-s oare acum toți oamenii de atunci? Mi se pare ciudat că în fiecare zi trec prin oraș și văd mii și zeci de mii de oameni pe care apoi îi uit imediat. Sînt oare printre ei și cei pe care îi vedeam și acum zece, douăzeci de ani?

În prima parte a perioadei nu aveam smartphone, nici rețele de socializare, nu existau mall-uri și nici supermarket-uri, cumpăram din Ociko, același ca-n anii optzeci, iar centrele comerciale Kappa și Terra ne păreau de nivel occidental, deși erau pline de turcisme. Depărtatul Metro în care mergeam mai mult ca să-mi spăl privirea, făcîndu-mi planuri pentru cînd aș începe să am o viață de familie, să-mi iau chestii de mers în vacanțe de exemplu. Boom-ul economic în cei doi-trei ani care-au precedat intrarea în UE. Librăriile erau în număr mai mic ca acum și cu și mai puține cărți, toate foarte serioase, recomandate de intelectuali scorțoși la televizor, destul de prost traduse. M-am lăsat de tot de citit sf. Nu existau canale cu documentare la tv, lumea se uita la canalele generaliste cu filme proaste și seriale locale și mai proaste. Apoi a început să apară și net-ul accesibil, dc, torenți, forumuri. Țin mine și acum cînd mi-am luat primul celular. Sau primul laptop. Apoi am început să mă uit la filmele descărcate și pot susține că am văzut ceva, de la filme clasice la Nouvelle Vague, Wes Anderson și altele - am recuperat ceva aș zice, poate prea în viteză, dar ăsta se pare e destinul nostru, mereu trebuie să recuperăm civilizația occidentală. Am continuat treptat să descopăr scriitori noi și să continui să citesc în engleză pe cei pe care-i știam dar care n-au fost traduși.

O altă întebare care-mi vine deseori în minte este dacă lumea s-a mai civilizat față de anii aceia. Sau măcar dacă se poate vorbi de progres. Există destule modele bune, asta-i clar, televiziunea e cel mai simplu exemplu, la îndemîna oricui, și a inculților, dar tot prostul gust primează, ca pe Facebook, unde se iau așa zisele faze, decupate din context, și se postează. Plus știrile false, agențiile de știri intoxicante. În librării apar mai multe cărți accesibile, de la young adult la noutățile internaționale - cele care nu-s așa noi și peste care s-a sărit, nu s-au tradus la noi trebuie să ți le iei tot de undeva de pe net. Și totuși sînt nostalgic după acea perioadă, cînd eram mai tînăr și aveam un viitor larg în fața mea.