La Pisa

Cînd am coborît din tren, m-am îndreptat imediat către Campo dei Miracoli, urmînd cel mai scurt traseu de pe harta pe care am memorat-o în linii mari. Eram deja obișnuit cu arhitectura orașelor Toscanei, cu clădirile roz sau galbene, cu ferestrele cu storuri verzi, sau balcoanele lungi. Chiar și cu rîul Arno, care arăta la fel de oribil ca-n Florența, cu malurile sale abrupte, adormit dar ascunzînd în interior, latent, o forță, parcă așteptînd să se reverse cînd are chef, ca un taur înfuriat. M-a surprins locația unei biserici, pe malul stîng, parcă nu acela ar fi fost locul, ci ar fost cumva (stră)mutată acolo. Însă aveam timp să mă bucur de arhitectură la întoarcere, important era să ajung cît mai repede la Torre, să nu trebuiască să stau la cozi (mă săturasem de cozile de la muzeele din Florența), mai ales că era și sîmbătă. Și desigur, curiozitatea nestăvilită, pentru că... hei!, doar mă aflu pentru prima oară în viață în fața unui simbol arhitectonic al Italiei și al lumii! E impresionant să mergi pe străzi obișnuite și la un moment dat, dasupra acoperișurilor, ta-daa!!, turnul înclinat. Pentru un moment mi se părea că sînt într-un film sau în fața unei poze, apoi îmi ziceam, nu-nu, e real totuși, apoi după cîțiva pași parcă tot nu realizam apoi îmi ziceam ba da!, și tot așa pîn-am ajuns în Piața Miracolelor. Și chiar că părea miraculos. Turnul îmi atrăgea privirea ca un magnet.

Mi-am luat bilete de intrare pentru toate clădirile și am fost programat de tipa politicoasă de la casierie peste vreo oră. Nu știam exact cum se procedează. Cu un sfert de oră înainte, cu biletul pe care scria ora de intrare în mînă, treci pe la sala de bagaje, unde trebuia să-ți lași orice băgăjel pe care-l aveai asupra ta, chiar dacă era husa de la aparatul foto. În turn se merge în serii, au voie simultan dor un anumit număr de oameni (nu-mi mai amintesc exact cîți, vreo douăzeci și ceva parcă). M-am așezat la rînd, în fața intrării. Un membru al personalului de pază ne verifica să nu avem nici un excedent de bagaje și era nemulțumit cînd o persoană avea fie și o poșetă în plus, sfătuind-o categoric s-o ducă la bagaje. Am așteptat să coboare tura precedentă și cînd au sosit chiar i-am invidiat puțin. Desigur că experiența urcatului te schimbă, mi-am spus. Apoi a venit rîndul grupei noastre să intrăm. Ghidul asignat nouă, un italian, cuadragenar, oacheș, cu trăsături fine, îmbrăcat la costum, da' cu un aer tipic de italian - un pic șmecher și parcă bășcălios, dar era de fapt politicos, (derutant, nu?) ne-a făcut semn să ne așezăm pe băncile de jur împrejur. Ne-a întrebat dacă vorbește cineva italiană să ridice mîna, noi ne-am uitat unii la alții și am rîs (nimeni nu vorbea) și atunci a spus Ok, atunci engleză? și toți am ridicat mîna și el a spus Ok, am să încep prin a vă face un scurt istoric. A vorbit cam cinci minute dar n-am prea înțeles fiindcă vocea lui reverbera cu ecoul interiorului turnului (care e gol pe dinăuntru). Am făcut poze din interior de jos în sus, se văd doar contragreutățile de pe margine. Apoi ne-a făcut semn să-l urmăm și am început urcușul. Am urcat în multe structuri înalte din Toscana, aveam deja o oarecare experiență (și aveam să mai urc). Cu condiția fizică însă, în special rezistența, n-am stat niciodată bine. Răsuflam greu, gura mi-era uscată-uscată, gambele parcă mă înțepau. Dar am continuat să urc pe treptele circulare, mă mai opream cîteva secunde, apoi continuam. La un moment dat treptele de piatră s-au făcut și mai înguste și parcă mergeam în interiorul unei cochilii. Cînd am ajuns am avut mai mult un sentiment de ușurare decît de bucurie. Panorama nu e extraordinară, e doar un oraș care pare calm, cu blocuri cu acoperișuri de țiglă. Nu știu ce vechime au, poate secolul 19, poate refăcute după bumbardamentele din al doilea război. În depărtare, spre Est, niște munți iar spre Vest totul e plat. În jos se vede gazonul, pe care oamenii n-au voie. Am făcut cît de multe poze am putut în acel interval de timp. Cam asta a fost.

Apoi m-am mai învîrit primprejur și am fotografiat turnul din toate pozițiile. Pozele din Pisa au ieșit foarte fain, cu compactul meu vechi de șapte virgulă unui megapixeli și vechi de șapte ani. A, tot voiam să-mi fac și eu măcar o poză și mi-am pus aparatul de marginea unui gard să se declanșeze peste cîteva secunde, dar tot nu-mi plăcea cum ieșeam. Și atunci s-a întîmplat ceva deosebit. Miraculos. Era acolo un cuplu de vreo cincizeci și ceva de ani care m-a observat că mă chinui și m-a întrebat dac-aș vrea să-mi facă ei o poză. Wow, of course, sure, thank you very much! Nu-mi venea să cred. Și astfel, am și eu o poză cu mine, cu turnul întreg în spate. Ca să vezi, nu? Oamenii!...

Am intrat în catedrală, foarte luminoasă, mi-au plăcut în mod deosebit picturile din față și cele latarele, mari, precum și amvonul. Fresca din față seamănă cu una ortodoxă, probabil multă vreme după marea schismă se picta încă la fel. Sus, rămășițe de dungi, ca la Sienna. Am intrat și la Camposanto și mi-a părut rău de frescele alea care stăteau în aer liber, parcă au cheltuit toți banii cu renovarea turnului și nu le-au mai rămas pentru refacerea acestei clădiri, deși acum mă gîndesc că poate, în fond, e important să se păstreze aerul acela de vechi ca atunci cînd s-a construit, doar n-o să  pună termopane, nu?

Încă puțin despre fotografii și kitch. Era o nuntă de japonezi acolo. No comment. Apoi miile de oameni care se pozau sprijinind turnul de la distanță cu mîinile. Sau măsurînd turnul între mîinile deschise larg. Am văzut și femei pozînd cu fundul sprijinînd turnul. De ce? Și mă întrebam de cînd fac oamenii gesturile astea. Poate chiar ajută să țină turnul în picioare, mai știi?

M-am dezlipit cu greu de Piața Miracolelor. Voiam să plec să mănînc și să mai văd cîte ceva din oraș, dar era așa frumos acolo! Mii, poate zeci de mii de turiști. Fete făcînd plajă pe gazon. Ce viață! E extraordinar să vezi turnul stînd așa, oblic, ieșind înclinat din gazon. Ca o jucărie foarte detaliat lucrată. Formidabil! Formidabil!

Am plecat să colind străzile. După calmul cu care se plimbau turiștii, mulți dintre ei familiști, cu cărucioare cu copii, cred că nu greșesc cînd spun că nu puțini au ales să-ți petreacă concediul aici, sau să-și stabilească tabăra de bază aici, cum am făcut eu cu Florența, și cred că înțeleg de ce. O atmosferă care îmbie la tihnă, și fără aglomerație. Am vizitat cîteva piețe. Țin minte Piazza Dante, cu gazon și palmieri. Unele piețe serveau parcă drept parcare pentru mașini, altele nu aveau nici un pom, ca Piazza dei Cavalieri, care însă e înconjurată de clădiri interesante. Am văzut și o piață agro, situată într-un scuar. Văzut din turn, orașul nu pare cine știe ce. OK, centrul istoric e destul de mic și există numeroase clădiri noi de blocuri construite după al doilea război (Pisa a fost puternic bombardată atunci). Orașul are cîteva artere al căror farmec tipic orașelor Italiei se revarsă din plin. Pietonale acoperite ca-n Paris pe Rue de Rivoli. Din acestea care pleacă străduțe înguste, pietruite, care țineau răcoroare și în care timpul parcă s-a oprit acum cîteva secole. Exact pe una din aceste străduțe am intrat căutînd un loc să mănînc, poate mai ieftin și mai autentic, după cum se spunea pe forumurile și în ghidurile turistice că trebuie procedat în Italia. Am găsit o trattoria. Avea ca oaspeți la o masă mare o familie de italieni și ceea ce m-a atras a fost atmosfera. Atmosfera e foarte importantă pentru mine, cred c-ați observat. Patronul era negru (sau cred că era patronul, dacă nu ceva șef), chelnerii italieni, politicoși. Însă mîncarea servită nu m-a prea înnebunit - pastele de exemplu nu erau prea bine îmbibate în sos, așa cum îmi place mie, aduceau mai mult cu cele care se găseau la noi acum vreo cinșpe ani, cînd în România pastele erau încă în plină tranziție de la starea de macaroane, zbătîndu-se cu greu să-și găsească identitatea culinară în mentalul național, copiindu-le vag pe cele italiene, ca niște forme tot încercînd să-și găsească fondul. Mă gîndesc că poate că n-am nimerit eu ca lumea, recunosc că nu mă pricep. Însă per ansamblu m-am simțit bine.

Și cam asta a fost. Nimic spectaculos, nici comic sau de povestit cu prietenarii pe la terase. În fond mă aflam în concediu și veneam după perioade de tras tare la servici, nu voiam senzații tari. Doar să mă îmbib cu atmosfera italiană. Și cred c-am reușit să mă relaxez. Sper. Oricum, vreau să mai merg și anul acesta în Italia.

Sienne

De cîteva zile plouă întruna și e frig. Dimineața mă trezesc cu greu, apoi merg pe jos către servici, prin șuvoiul de oameni îmbrăcați frumos și mă întreb: de ce fac asta? Singurele lucruri care mă mai încălzesc sînt amintirile din concediul de vara trecută din Toscana. OK, știu că n-am așternut în scris detaliat amintirile din toate localitățile pe unde-am fost, așa cum promisesem, și a trecut ceva vreme. Îmi cer scuze pentru asta... Știu că n-am nici o scuză viabilă, nici măcar că între timp am mai fost plecat și altundeva sau că la servici am lucrat la două proiecte în paralel.

La Siena am aplecat într-o dimineață cu un autobuz expres, corsa rapida, pe care l-am luat de la autogara din Florența, Firenze Autostazione, situată într-o curte și încadrată de blocuri cu acoperiș de țiglă, și a cărei intrare puteai foarte simplu s-o ratezi dacă nu erau autobuzele mari, albastre, care ieșeau sau intrau pe poarta joasă. Șoferii dădeau dovadă de foarte mare siguranță și dexteritate manevrîndu-și rapid autobuzele în acel spațiu mic. Am stat cam trei-patru minute la coadă la bilete în mica sală de așteptare, timp în care-mi tot repetam în gînd cum să cer în italiană. Casierul era destul de tînăr și foarte politicos. Am adăugat repede "andate e...", apoi am făcut o mică pauză iar el m-a completat "e ritorno". Autobuzul era deja în stație (scria Siena deasupra și avea un R de la rapida), pleca peste vreo zece minute, șoferul discuta cu cineva, un coleg, am compostat biletul și m-am așezat la geam, pe partea dreaptă (mereu mă așez în dreapta, nu știu de ce). Credeam că se va aglomera, dar n-a fost deloc așa. Pe scaunele de pe culoarul opus se aflau o americancă cu (probabil) nepoțica ei iar mai în spate un navetist care citea un ziar italian. Și astfel iată-mă la prima călătorie cu autobuzul în Italia! În Florența am mai oprit de vreo patru-cinci ori, ceea ce mi-a dat posibilitatea să văd o parte din zona neturistică (m-a surprins cîți palmieri în curțile caselor am văzut), timp în care-au mai urcat cîteva persoane, iar la Siena tot de atîtea ori, însă între ele am mers fără oprire. Autobuzul a mers repede, am făcut sub o oră. Și chiar ai ce vedea pe geam. Multe zone împădurite (ciudat cum dacă privești pe geam drumul seamănă un pic cu cel spre Reșița), creste de dealuri care au uneori, în vîrf un turnuleț cu creneluri, ca peste tot în Toscana de altfel.

Siena are străzile întortocheate, cu principalele artere convergînd oarecum, sinuos, spre Piazza del Campo. Dacă te uiți pe hartă pare simplu să te orientezi însă străzile se întretaie des și m-am rătăcit de cîteva zeci și zeci de ori. N-o să mai zic niciodată că mă descurc perfect într-un oraș. Străzi pavate cu dale de piatră, obositoare pentru un om căruia-i place să meargă mult pe jos, ca mine. Fiecare pas îl simțeai pînă sus. Plus că erau în pantă. Și nu aveam pantofi de sport - am zis că Siena, ca și Florența, e elegantă și nu se cade să intri în biserici, muzee îmbrăcat oricum (realitatea m-a contrazis). Nu există trotuare dar mașinile se strecoară cu ușurință printre trecători. Buticuri mici dar de bun gust. Patiserii și cafenele șic. Nu erau puțini localnicii. Peste tot vezi fete frumoase la plimbare, femei frumoase la shopping. M-am lăsat condus de arhitectură. Am ajuns la un moment dat într-un părculeț aflat la o înălțime de la care se deschidea în față o panoramă care-mi cam dădea amețeli. Nu știam că Siena e așa de cocoțată la înălțime. Tocmai m-am uitat pe o hartă să localizez punctul, fiindcă nu mai știam: pe lîngă Via Sant'Agata. Nu era o chestie turistică, am descoperit-o din întîmplare, așa că dac-o s-aveți vreodată ocazia să mergeți la Siena, pueți opri un pic și acolo. M-am așezat pe o bancă, niște copii se jucau mai în spate, două bătrînele discutau, două fete, poate studente, citeau dintr-un caiet, iar eu m-am odihnit cîteva minute, încercînd să mă reculeg și consultîndu-mi ghidul Lonely Planet să-mi dau seama cam pe unde sînt. Recunosc că nu mi-am prea făcut temele înainte de a veni, doar am memorat puțin, per ansamblu, harta. Apoi m-am mai plimbat pe străzile înguste și răcoroase. Mult. Am fost desigur și la Duomo, care are fațada albă și ornamentată ca un imens tort cu frișcă foarte detaliat, am intrat, am localizat picturile cu L'Annunciazione. Hm, nu mi-au prea plăcut picturile cu motive geometrice și portrete prea conformiste după gustul meu. Nu-i de mirare c-au fost cuceriți de florentini. Tot în catedrală am vizitat și colecția de cărți vechi în format mare. Am urcat și-n turn (nu cel din Piazza del Campo, acolo n-am mai avut putere/chef/bani, ci în cel din Catedrală, de la care se vedea excelent piața), asta după ce-am stat la coadă, fiindcă într-o serie intrau doar un număr fix, și am fost luat ales ultimul din serie. Am făcut cîteva sute de poze. Am mîncat la un restaurant, situat pe o străduță laterală, neumblată de valurile de turiști, care-au început să apară mai tîrziu, pe la unșpe. Mi-era o foame! Ah, am înfulecat bruschetele! Nici acum nu știu cum se mănîncă cele două felii de pîine prăjită, una unsă cu ulei de măsline, cealaltă cu usturoi: una după alta sau alternativ, cînd dintr-una cînd dintr-alta? Chitaristul penibil (penibil și pentru comeseni) care ne-a cîntat "bolare" și alte cîteva canțonete. Piața s-a umplut cu oameni care stăteau pe jos, pe piatră, sau pozîndu-se lîngă fîntînă. M-am așezat și eu, să mă odihnesc, să mă uit la oameni, să mă întreb de istoria clădirilor de acolo și să mă impregnez cu spiritul medieval italian de care-am citit atîta. Mi-am dorit mult să ajung aici. Și m-am gîndit unde eram cu cinci zile în urmă și cît de departe sînt acum, mai că nu-mi venea să cred. Asta mi-a dat o siguranță interioară, un sentiment pe care nu-l am prea des. După ora patru au început niște pregătiri pentru un concert, de asta era scena și schelele acolo în piață, care nu stăteau deloc bine-n poze, și pe care m-am străduit să le evit. Dimineața turnul era greu de pozat, fiind în contre-jour. Apoi m-am mai plimbat un pic, am mai fotografiat străzile în lumina după-amiezii tîrzii. Înapoi spre autogară din nou m-am rătăcit, apoi m-am întors și m-am luat după un autobuz, care mergea cu viteză, pînă l-am pierdut din vedere, dar am mai mers o bucată de drum pe ceea ce bănuiam că e trasa lui și în cele din urmă am ajuns. Am stat cam jumătate de oră în stație așteptînd corsa rapida. Pe drumul de întoarcere peisajele împădurile mi-au dat pe alocuri aceeași senzație ca la dus, că mă întorc dintr-un week-end lung, de la Reșița de exemplu, dacă n-ar fi fost clădirile gălbui cu storuri verzi și, desigur, autostrada. Și cam asta a fost. Nimic extraordinar, dacă privești din exterior, dar eu știu că m-am simțit bine.

Sanremo

Mi s-a întîmplat acum doi ani. Era noapte și aveam o gripă care m-a luat în urmă cu cîteva zile și care m-a pus la pat, una din cele mai groaznice răceli de care-am avut parte, și abia atunci începeam să-mi revin. După atîtea zile de somn și de luptă cu virușii, începusem să mă simt un pic mai bine, să respir mai normal, deși eram încă sub influența medicamentelor, așa că am aprins televizorul și am început să zapez. Festivalul de la Sanremo nu mi-a atras atenția din prima, însă, cum nu am găsit altceva mai bun pe celelalte canale, am revenit la el. Începea o nouă melodie și mi-am zis, oh bine, hai s-ascult, dar dacă începe să devină patetică, îl închid. Însă am stat pînă la sfîrșit. Pînă la sfîrșitul emisiunii. Nu era deloc așa cum îmi imaginasem inițial, adică o muzică siropoasă, semi-operă, șlagăre grețoase. Era altceva. Diferit. Avea ceva din stilul muzicii pe care o ascultasem odată, mai demult, la vinil-urile din apartamentul unde-a copilărit maică-mea, un amestec de candoare și de eleganță, dar avea în plus și un sound nou, actual, emana o forță și-n același timp o bucurie de viață. Și limba italiană, atît de asemnănătoare cu româna, pe care o acuzam multă vreme de incapacitate de traduce ritmurile pop-ului în cuvinte! Și versurile dense, maximaliste!

Muzica pop și rock nu înseamnă doar piese cîntate în engleză sau traduceri după piese cîntate în engleză, după cum am fost și sîntem obișnuiți să ascultăm la radio sau la tv. Un stil de muzică dur din care muzicalitatea, eleganța a fost dată la o parte în detrimentul ritmului, a instinctelor gregare, etc. Am fost multă vreme constrînși într-un fel să ascultăm tone de deversiuni, chiar să citim cronici snoabe despre cît de profunde pot fi niște piese, cînd de fapt versurile sînt în general insipide, infantile, iar melodia e forțat-ritmată. Asta și în lipsă de altceva. După șlagărele abstracte de pînă la mijlocul anilor nouăzeci a urmat o revoluție a stilurilor, a formelor fără fond, o imitație minimalistă a pieselor mixate în cluburi, doar că la noi apăreau pe album de parcă erau gata mixate. Am încercat o vreme să ascult, mergeam cu prietena mea la concerte, îmi ziceam uneori că poate ceva nu-i în regulă cu mine, dar nu s-a prins de mine, din fericire.

Am ascultat mult pop și rock în anii nouăzeci, la început la radio, unde erau cîteva așa-numite emisiuni culturale, apoi, cînd apăruse cablul, pe MTC și VH1. N-am stat în complexul studențesc în timpul facultății și acasă aveam propriul meu televizor, așa că am ingerat în acea perioadă tone de cultură pop, nu doar muzică, ci seriale și filme pe care televizunile, în dorința de recuperare a ultimelor decenii, se întreceau în a le difuza. Multe m-au impresionat, dar și mai multe nu. Ok, să iau un exemplu. Grunge-ul. Mulți consideră Nirvana o formație extraordinară care a contribuit la istoria muzicii bla-bla. Cred că e cam exagerat. Cred că muzica lor se confundă cu imaginea christică a lui Kurt Cobain sau cu celebrul concert unplugged (un concert într-adevăr extraordinar, dar cheia în care sînt cîntate piesele e diferită de cea de pe albume). După mine, muzica lor reprezintă o reacție de respingere la neoliberalismul lui Reagan și Thatcher, ca o reacție a organismului, o urticarie la un aliment stricat pe care l-ai mîncat. Adică, vreau să zic, reacția e bună, e normală, sănătoasă, dar eu nu pot să admir urticaria. La fel britpop-ul cu Oasis și altele, deși Anglia mai păstra o eleganță à la Beatles (care și ea la rîndul ei mă cam enerva, de fapt).

Îmi place genul de muzică pe care o asculți în Italia la radio, în fast-food-uri, la televizor. Nu atît de tristă și melancolică, ca cea franceză, care pare uneori suicidală. În fond Italia a dat lumii opera. Italienii au o mulțime de artiști de toate vîrstele, unii cu o lungă muzicală carieră în spate, care umplu stadioane întregi la concertele lor. Ei n-au avut o "revoluție" muzicală, nu au căzut în extaz după muzica engleză sau americană, ci și-au continuat linia melodică de demult, și-au cultivat identitatea din adîncul istoriei (încă o dovadă că revoluțiile pot fi odioase și că o tranziție lină este de preferat).

La mare

Afară e întuneric. Mă uit pe geam cum ninge, sau mai exact la ninsoarea amestecată cu ploaie, iar eu stau în apartament și mă gîndesc la o zi călduroasă din concediul de vara trecută din Toscana, cînd am fost la mare. Îmi propusesem să mă duc pentru o zi la Viareggio, să evadez puțin din aglomerata Florența și să mai respir și un pic de aer marin. S-a dovedit a fi pînă la urmă o zi plină de peripeții.

Era într-o duminică și m-am trezit puțin mai de dimineață ca de obicei. M-am decis s-o iau către gara Santa Maria Novella pe alte străzi, fiindcă în zilele precedente am tot fost pe același drum și voiam să mai explorez și alte locuri. Pe hartă părea simplu. În realitate, străzile sînt înguste, se curbează și te poți trezi ușor deturnat, mai ales dacă ești fascinat ca și mine de fațadele scorojite, de obloanele cafenii sau verzi de la ferestre, de vitrinele care te îmbie la o cafea, de fetele frumoase care merg cine știe unde, poate la servici, poate sînt vînzătoare sau hoteliere sau chelnerițe, atît de sigure pe ele însele, de sexualitatea lor. Am ajuns la un moment dat în Piața Ognissanti, ceea ce era cam departe de gară. Știam harta din memorie, apoi am luat-o pe unde credeam că e mai aproape. Era o zonă ne-turistică, dar totuși în plin centro storico. Ziua se anunța frumoasă, cu puțini nori pe cer, dar acolo ploua în fiecare zi o oră, după care iar ieșea soarele, mai strălucitor. Mai aveam o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. De fapt am văzut pe trenitalia.com că următorul tren era peste încă altă jumătate de oră, așa că n-ar fi fost cine știe ce pierdere. Am mers prin acea zonă calmă, destul de pustie, cu puțini trecători. Țin minte că două femei mai în vîrstă mi-au dat un pliant, ceva despre drepturile femeii, am zis, Grazie! Sper că nu m-a trădat accentul prea tare. Dar tot n-am ajuns la gară direct, ci la un moment dat a trebuit să mă întorc, într-o zonă cu multe clădiri funcționale. În fine, am ajuns, mi-am luat biletul de la un automat biglietto veloce. M-am uitat pe unul din panouri și am văzut că mai aveam vreo douăzeci de minute, suficient ca să merg la bufetul din gară, să-mi mai iau un espresso, un croissant și o apă pentru drum. Abia am găsit un loc liber pe un scaun la tejghea, era plin. Îmi place atmosfera din gări, din aeroporturi, fervoarea marilor plecări, chemarea depărtărilor, așteptarea a ceva nou, promisiunea că poate urma ceva mai bun. M-am întors apoi pe peron, am văzut care e trenul, am compostat biletul și m-am suit într-un vagon. Era cam gol. Ceea ce era bine, mi-am spus, pot să aleg care loc vreau. Am ales să stau deasupra (era vagon supraetajat). Apoi am așteptat. Ah, ce bine! mi-am zis, merg la mare! Să văd cum își petrec timpul italienii din clasa mijlocie. Zilele trecute fusesem la Siena și Pisa, iar acum ardeam de nerăbdare să văd marea. În iarna trecută îmi făcusem planuri să mă duc în concediu în sudul Franței, dar am dezbătut alegerea cu sine însumi și cultura a învins și mi-am zis că de fapt în Toscana ai și mare și cultură și tot ce vrei.

De obicei trenurile nu întîrzie însă de data asta însă am stat vreo douăzeci de minute și cam începeam să mă impacientez. Erau puțini călători. Pînă ce ieși din Florența nu prea ai nimic bun de văzut. Ziduri horror pictate cu grafitti ca în comics-uri, peste tot. Poate locul unde artiștii locali își făceau mîna sau poate erau angajați de căile ferate să ascundă crăpăturile (nu cred, totuși). În Florența am mai oprit de două ori, în niște gări regionale. Prin alte gări vagonul s-a mai populat, dar nu cu mult. La un moment dat lîngă mine s-au pus niște rusoaice (cred, sau ucrainience), tinere, mari, blonde, cu copii lor mici și au vorbit pe tot parcursul drumului. Locuiau oare pe-acolo sau erau turiste? La Lucca au coborît mai mulți oameni. Am trecut niște munți după care am văzut în zare cîmpia plană, norii albi și am știut că sînt aproape. De cum am pus piciorul pe scară m-a întîmpinat un aer marin, umed și vîntos.

Am mers o vreme pe bulevardul paralel cu calea ferată, pînă la Via San Martino. Știam drumul fiindcă mă uitasem încă de acasă (din Timișoara!) pe hartă și știam că dă într-o piață pe care voiam s-o vizitez. Da, era ca pe Google Maps, dar atmosfera era ceva ce nu putea fi prins în fotografii: era aerul ușor sărat, atmosfera de calm, de week-end, de vacanță școlară, de timp care curge mai încet. Mi-am luat un prosop și niște papuci de baie fiindcă cei aduși de acasă mi s-au rupt după o zi. Vînzătorii sînt toți în vîrstă, toți se cunosc parcă de mult, și discută între ei, calm. Haine de vară, articole de plajă. Mi-aș fi luat și o pereche de pantaloni, că în blugi mi-era prea cald, dar nu vroiam să cheltui. Clădirile toate păreau a fi de vacanță, cu un etaj, maxim două, balcoane pe toată lățimea fațadei, ferestre cu storuri de culoare turcoaz, rar și cîteva magazinașe în față. Am mers pînă la strada pe care o numesc principală, care desparte zona de case de plaje, străjuită de palmieri. Mi s-au părut foarte interesante clădirile dintre stradă și plajă, prin care intri la plaje. Magazine, terase, gelaterii, restaurante, pizzerii, haine. Dar m-am îndreptat întîi spre portul cu iahturi, am făcut cîteva zeci de fotografii, apoi am mers pe chei pînă la punctul cel mai întins în mare. M-am uitat înapoi înspre munți. Briza bătea dinspre mare și alunga norii departe, spre munți. Am văzut: oameni pescuind, unul chiar lua un pește de pe undiță și-l arunca în găleată. Oameni care făceau baie de soare. Mulți pensionari care stăteau pe niște scaune în fața iahturilor și discutau. Mi-am zis, iată un loc unde-aș vrea să stau cînd ies la pensie. Dar de ce să ies la pensie, de ce nu acum? Ce, nu-s obosit și washed-up? Cîteva iahturi plecau în larg, altul a sosit și se îndrepta spre un loc de andocare. Nu erau iahturi din alea cu gagici de milionari ca pe Costa de Azur, ci cu familiști, copii. Deci se poate trăi și așa. De acolo se vedeau și plajele. Am mers înapoi pe strada paralelă cu plaja, am făcut o mulțime pe poze. Scutere, mașini mici. Doamne, ce frumos să stai aici! Cum să fac? Am început să mă gîndesc, dac-aș fi unul din geniile acelea din IT, și aș putea lucra de acasă, aș alege să stau aici. E simplu să te gîndești doar, dar de la gînd la faptă distanța e cît de la Timișoara la Viareggio, pe jos. Și văzînd atîția familiști, bărbați tineri care-și purtau copilul pe umeri, femei care împingeau căruciorul, m-am mai gîndit la viața mea și la cît sînt de ratat și de cît de departe sînt de o viață normală și mă întrebam dacă vreodată o să fiu și eu ca unul din oamenii aceștia. Oh, ce mult îmi doresc! Mi-am luat o gelato și am stat la umbră la o terasă și mă uitam la tot, la clădiri, la oameni, voiam să sorb atmosfera din jurul meu așa cum absorb înghețata și s-o duc acasă la ai mei. Încă nu era miezul zilei, așa că restaurantele erau destul de pustii. Clădirile arătau așa de bine, de elegante, o arhitectură fin de siècle sau din perioada interbelică, nu știu, dar ceva pe acolo. Poate că ăsta e scopul omului pe pămînt: să-și găsească jumătatea și să ajungă împreună cu ea în Grădina Raiului, care poate că se află aici, pe pămînt. Poate chiar aici, în Italia, de ce nu? Ce imagine falsă avem despre Italia dacă urmărim știrile! Ce diferență față de calmul de care dai cînd te afli aici! M-am auto-felicitat că am venit aici. De fapt știi ceva? Cred că m-am îndrăgostit de Italia. Nu știu ce mă fac cu dragostea pentru Franța.

Am mai mers o vreme pînă am dat de un loc unde puteai ajunge la mare fără să trebuiască să intri în vreo plajă cu plată. Mi-am dat pantofii jos și mi-am suflecat pantalonii. Oh, de cînd n-am mai mers pe nisip, uitasem cum e să te afunzi cu piciorul în el! Am ajuns la țărm și am intrat cu picioarele în apă. Era caldă. Nu călduță, ci caldă. Evident că m-au udat valurile și după genunchi, și mi s-a lipit nisipul de pantaloni, dar nu-mi păsa. M-am așezat pe plajă pe prosopul pe care mi-l cumpărasem. Îmi venea să fredonez o melodie dintr-un muzical vechi: Heaven, I'm in heaven. Un cuplu de tineri, probabil fără bani, a făcut la fel, la cîțiva metri mai încolo.  Categoric trebuie să revin aici, mi-am spus! Apoi m-a sunat Mama și m-a scos din extaz, m-a întrebat dacă am mîncat și mi-am adus aminte că nu, dar nu i-am spus, apoi am luat un panini pe care l-am înfulecat în mai puțin de un minut. În fond, viața poate fi frumoasă, mi-am spus. Dar merită să tragi tare un an să faci ceva ce nu-ți place pentru nici două săptămîni de vacanță aici? Nu se poate altfel, mai simplu?

Mi-era cald. Mi-am dat seama că mă arsese soarele destul de tare, în ciuda șepcii pe care mi-o pusesem la un moment dat. Apoi am luat-o iar la pas, am mai fost în acel parc mare de care iarăși știam, dar n-am stat mult, maxim vreun sfert de oră. Am mai făcut cîteva sute de metri pe strada principală, apoi înapoi, cu greu am intrat din nou în zona de case și m-am îndreptat către gară. Oare cînd mă voi întoarce aici? A, țin minte că am auzit o româncă de middle-age vorbind la telefon, ca-n oricare localitate din Toscana în care-am fost. Mergeam încet pe străzile cvasi-pustii. De ce să te grăbești să pleci dintr-un astfel de loc? Oare cînd mă voi întoarce, oare cînd?

În cele din urmă am ajuns la gară, m-am uitat cînd pleacă trenul, am văzut peronul, ora, mai erau cîteva minute, am alergat pe sub peron, am urcat, trenul era acolo. Apoi am auzit ceva la difuzor, la început n-am fost atent, fiindcă nu-s obișnuit cu limba italiană, dar apoi am început să înțeleg. Anunța despre greva căilor ferate, care dura de la mezzogiorno pînă la nouă seara. Auzisem ceva de posibilitatea asta la televizor în serile precedente, dar nu credeam că mi se poate întîmpla chiar mie. Acum ce mă fac? Nu era nici un personal în gară, toate ghișeele erau închise. Nici vorbă de vreun oficiu turistic. Mi-am scos ghidul turistic din rucsac și am recitit cu atenție cîteva rînduri despre Viareggio. Nu scria de nici un autobuz sau legătură și eram departe rău de Florența. Puteam să caut o cameră la un hotel, dar m-ar fi costat cred o grămadă. Aștept aici pînă la 9, să ajung acasă după miezul nopții? L-am întrebat pe un om care stătea pe bancă cum aș putea ajunge  și mi-a spus că el stă în Lucca și e în aceeași situație. L-am mai văzut după aceea de cîteva ori, apoi nu știu unde a dispărut. Mai veneau și alți turiști, se enrvau apoi plecau, dar nu știu unde. Poate locuiau în oraș. Am fost la o toaletă automată, apoi mi-am luat o apă, cam caldă de la singurul magazin deschis de peste drum, pustiu - nu avea decît sucuri și apă. Acum ce mă fac? M-am așezat pe o bancă, ascultînd anunțurile de la difuzorul din gară care anunțau trenurile anulate. Apoi am văzut că urma să vină un tren de mare viteză, dar mă gîndeam că poate va fi și el anulat. Însă a sosit. Dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, nu l-am luat și mi-a părut groaznic de rău după aia. Măcar de la următoarea stație aș putea cumva să plec spre Florența cu un autobuz, ceva nu ca aici, din gara asta. Gara e nasoală, ca orice gară, cu destule figuri dubioase, care probabil c-ar fost și mai dubioase pe măsură ce noaptea se apropia. M-am uitat pe programul trenurilor. Deci trenurile de mare viteză merg. Următorul mergea către Roma și făcea o oprire la Pisa. Mi-am zis: o să-l iau pe ăsta! Zis și făcut. Evident că biletul meu de reggio nu era valabil și pe Frecciarossa, citisem asta undeva pe un forum, dar nu-mi păsa, eram gata să mă lupt ca un leu și să fac scandal pentru drepturile mele. Peronul s-a umplut brusc, nu știu cum nici de unde-au apărut atîția oameni și am urcat în tren.

Și iată-mă călătorind cu trenul în Italia, fără bilet valabil. Trenul era plin. Mi-am căutat un loc, cu greu am găsit unul liber, am întrebat pe un băiat cu prieena sa dacă e liber, mi-a răspuns cu accent de american că da. Mi-am scos ghidul Lonely Planet și am căutat Pisa, apoi Florența și am citit rapid. Se părea că de la aeroportul din Pisa era aun autobuz către aeroport (biletul se putea achiziționa de la chioșcul din gară) și de la aeroport existau două curse expres particulare către gara din Florența. Ok, m-am zis, așa am să fac! Mi-am băgat ghidul înapoi în rucsac. M-am uitat împrejur. O conductoare a trecut în viteză dar nu m-a băgat în seamă. Am avut timp un pic să admir interiorul unui astfel de tren, arăta cool, nici reggio n-arată rău spre deosebire de exemplu de ter-urile împuțite din sudul Franței. Dar Frecciarossa arată într-adevăr așa cum trebuie să arate un tren în secolul XXI. I love trains! Pînă la Pisa am făcut mai puțin de-un sfert de oră, l-am salutat pe tipul din față, care purta ochelari de soare (prietena lui dormea cu capul pe umărul lui) și mi-a răspuns cu sprîncenele. Și iată-mă în gara din Pisa. M-am uitat la programul trenurilor - la fel, toate suspendate. Ok, hai să fac cum scrie în ghid! Am fost să văd locul de unde pleacă autobuzul spre aeroport, era undeva cum ieșeai din gară spre dreapta, m-am întors în gară să iau un bilet de la chioșc, unde-am stat cinci minute așteptînd o femeie din fața mea care gesticula cu fata de la ghișeu (cred că o avertiza să fie atentă), cu degetele împreunate și mîna mișcată pe verticală, un gest pe care nu l-am prea văzut de mult. Apoi am luat autobuzul, împreună cu un grup masiv de chinezi și ... către aeroport!

Se spune că aeroportul din Pisa e cel mai important din Toscana dar nu mi s-a părut mai mare ca cel din Florența. Am găsit repede compania de autobuze, Terravision, cum ieși din aeroport la dreapta, era marcat bine. Mi-am luat bilet, dar nu mai erau locuri la primul, doar la unul care pleca abia peste o oră jumate, așa că aveam suficient timp la dispoziție să stau, să mănînc, să mă liniștesc, ceea ce am și făcut. Era pe la vreo șase seara, eu eram ars de soare și flămînd ca un lup. Am mîncat cîteva felii de pizza, o lasagna (la prețuri de aeroport), am luat cîteva ape, am stat la o cîteva mese. M-am mai uitat la oameni, am intrat și într-o librărie și într-un chioșc de ziare. O fată m-a întrebat cum poate să ajungă la Lucca și i-am arătat un semn către un autobuz care pleca către Lucca. A fost foarte fericită, mi-a zîmbit și m-a atins pe umăr cu mîna. Da, cam atît. :) Apoi am văzut autobuzul venind, dar nu știam dacă ăsta e sau nu, poate următorul? M-am întors, dar fata de la ghișeu m-a văzut, i-am arătat biletul, i-au anunțat prin walkie talkie pe cei care verificau biletele, m-am întors și am urcat. Am întrebat pe cineva dacă mă pot așeza, n-a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege (era italian) apoi mi-am amintit că se spune: "Posso?", și atunci el a zis: "Prego!" și i-am răspuns cu un "Grazie!". În jurul nostru erau un grup de adolescenți sau studenți americani care vorbeau tare cam tot drumul, gălăgioși, s-au jucat jocuri, pîn-au obosit. Am văzut mulți adolescenți americani blazați pe aici, nu știu ce căutau, poate doar să se laude apoi c-au vizitat. O fată a zis: "Oh, my God, I can't believe I'm gonna see Florence!". Mai că-mi venea să-i zic: nici mie! Drumul e fain, în lumina aia aurie, trece pe lîngă niște depozite și/sau firme, așa că nu are nimic special, nu au așa peisaje cum am văzut pe drumul spre Sienna. Pe drum m-am gîndit unde să merg să mănînc, oare aș mai găsi paste cu măsline verzi acolo unde am fost cu o zi înainte? Și m-am gîndit dacă ziua următoare să mai merg sau nu (din cauza trenurilor) la Lucca (pînă la urmă am fost, am relatat despre acea excursie aici).

Și astfel, o călătorie care se anunța simplă, pînă la mare și înapoi, s-a transformat într-una cu ocolișuri, cu schimburi de trenuri și un autobuz luat dintr-un aeroport. Dar a fost fain.