Sanremo

Mi s-a întîmplat acum doi ani. Era noapte și aveam o gripă care m-a luat în urmă cu cîteva zile și care m-a pus la pat, una din cele mai groaznice răceli de care-am avut parte, și abia atunci începeam să-mi revin. După atîtea zile de somn și de luptă cu virușii, începusem să mă simt un pic mai bine, să respir mai normal, deși eram încă sub influența medicamentelor, așa că am aprins televizorul și am început să zapez. Festivalul de la Sanremo nu mi-a atras atenția din prima, însă, cum nu am găsit altceva mai bun pe celelalte canale, am revenit la el. Începea o nouă melodie și mi-am zis, oh bine, hai s-ascult, dar dacă începe să devină patetică, îl închid. Însă am stat pînă la sfîrșit. Pînă la sfîrșitul emisiunii. Nu era deloc așa cum îmi imaginasem inițial, adică o muzică siropoasă, semi-operă, șlagăre grețoase. Era altceva. Diferit. Avea ceva din stilul muzicii pe care o ascultasem odată, mai demult, la vinil-urile din apartamentul unde-a copilărit maică-mea, un amestec de candoare și de eleganță, dar avea în plus și un sound nou, actual, emana o forță și-n același timp o bucurie de viață. Și limba italiană, atît de asemnănătoare cu româna, pe care o acuzam multă vreme de incapacitate de traduce ritmurile pop-ului în cuvinte! Și versurile dense, maximaliste!

Muzica pop și rock nu înseamnă doar piese cîntate în engleză sau traduceri după piese cîntate în engleză, după cum am fost și sîntem obișnuiți să ascultăm la radio sau la tv. Un stil de muzică dur din care muzicalitatea, eleganța a fost dată la o parte în detrimentul ritmului, a instinctelor gregare, etc. Am fost multă vreme constrînși într-un fel să ascultăm tone de deversiuni, chiar să citim cronici snoabe despre cît de profunde pot fi niște piese, cînd de fapt versurile sînt în general insipide, infantile, iar melodia e forțat-ritmată. Asta și în lipsă de altceva. După șlagărele abstracte de pînă la mijlocul anilor nouăzeci a urmat o revoluție a stilurilor, a formelor fără fond, o imitație minimalistă a pieselor mixate în cluburi, doar că la noi apăreau pe album de parcă erau gata mixate. Am încercat o vreme să ascult, mergeam cu prietena mea la concerte, îmi ziceam uneori că poate ceva nu-i în regulă cu mine, dar nu s-a prins de mine, din fericire.

Am ascultat mult pop și rock în anii nouăzeci, la început la radio, unde erau cîteva așa-numite emisiuni culturale, apoi, cînd apăruse cablul, pe MTC și VH1. N-am stat în complexul studențesc în timpul facultății și acasă aveam propriul meu televizor, așa că am ingerat în acea perioadă tone de cultură pop, nu doar muzică, ci seriale și filme pe care televizunile, în dorința de recuperare a ultimelor decenii, se întreceau în a le difuza. Multe m-au impresionat, dar și mai multe nu. Ok, să iau un exemplu. Grunge-ul. Mulți consideră Nirvana o formație extraordinară care a contribuit la istoria muzicii bla-bla. Cred că e cam exagerat. Cred că muzica lor se confundă cu imaginea christică a lui Kurt Cobain sau cu celebrul concert unplugged (un concert într-adevăr extraordinar, dar cheia în care sînt cîntate piesele e diferită de cea de pe albume). După mine, muzica lor reprezintă o reacție de respingere la neoliberalismul lui Reagan și Thatcher, ca o reacție a organismului, o urticarie la un aliment stricat pe care l-ai mîncat. Adică, vreau să zic, reacția e bună, e normală, sănătoasă, dar eu nu pot să admir urticaria. La fel britpop-ul cu Oasis și altele, deși Anglia mai păstra o eleganță à la Beatles (care și ea la rîndul ei mă cam enerva, de fapt).

Îmi place genul de muzică pe care o asculți în Italia la radio, în fast-food-uri, la televizor. Nu atît de tristă și melancolică, ca cea franceză, care pare uneori suicidală. În fond Italia a dat lumii opera. Italienii au o mulțime de artiști de toate vîrstele, unii cu o lungă muzicală carieră în spate, care umplu stadioane întregi la concertele lor. Ei n-au avut o "revoluție" muzicală, nu au căzut în extaz după muzica engleză sau americană, ci și-au continuat linia melodică de demult, și-au cultivat identitatea din adîncul istoriei (încă o dovadă că revoluțiile pot fi odioase și că o tranziție lină este de preferat).