Cred că cea mai mare parte a timpului din anul acesta mi l-am petrecut urmărind serile știrile despre panedmie iar ziua lucrînd, uneori din păcate și în week-end-uri. Am avut un proiect nou și anul viitor voi fi implicat în altul, dar stilul de lucru nu s-a schimbat și nici nu cred că se va schimba. Trebuie cumva să renunț la on-call, nu știu cum, dar altfel cred că n-am să-mi mai revin nici la anul. Dar să bat cu pumnul în masă nu-mi stă în fire iar un refuz i-ar face pe ceilalți să le vină rîndul mai des, ceea ce nu știu dacă le-ar conveni. Știu, atîția oameni și-au pierdut joburile anul ăsta și atîția s-ar bucura dac-ar avea de lucru dar... eu sînt burned-out. Și mi-a crescut îngrijorător și tensiunea. Acum sînt în concediu, de șapte zile, și încă nu m-am refăcut din stresul lucrului, tot epuizat mă simt, ca de obicei, la fel cum scriam și acum trei ani. Am vrut să răsfoiesc frumos niște cărți și reviste, așa cum îmi propun în fiecare an pentru perioada aceasta, dar mai mult îmi vine să zac. Mi se pare că anul acesta m-am odihnit foarte puțin sau în orice caz cel mai puțin de cînd mă știu cred. N-am fost plecat nicăieri, poate și de asta, doar plimbările prin oraș, și nici anul viitor nu cred cred că se va putea pleca undeva și afirm asta cu realism, din moment ce vaccinarea populației va începe abia în primăvară-vară, iar imunizarea va mai lua ceva timp. Plus că oricum ar putea apărea oricînd și oriunde focare. Sau noi tulpini, valuri, carantine. Așa că am avut mereu în minte amintirile din călătoriile din 2019 și de dinainte. Și am descoperit canalul France with Véro - care mi-a re-orientat încet compasul interesului principal dinspre Italia, ca în ultimii ani, înapoi la Franța, deși nu-mi fac nici un plan pentru la anul. Oricum, anul viitor măcar să-mi consum zilele de concediu cu folos. Shakespeare cum a compus în timpul epidemiei de ciumă? Dar el este oricum o enigmă.
Anul acesta mi-am promis că nu-mi voi mai cumpăra atîtea cărți, dar după ce m-am abținut vreo două luni, am început să-mi comand de pe net în plin început de pandemie, apoi din fericire s-au deschis librăriile așa că am putut să merg, să zăbovesc și să-mi aleg. Mi-am făcut o statistică și mi-a ieșit că mi-am cumpărat șaptezeci de cărți, dintre care (doar) două albume de benzi desenate - tomurile 3 și 4 din Une nuit à Rome de Jim, și în mare parte literatură de călătorie dar nu numai, și de istorie a locurilor pe unde-am fost de exemplu. Față de cum eram acum un deceniu, am ajuns mai interesat de trecut decît de prezent. A, mi-a sosit trilogia celor trei mușchetari de la Oxford, ediția adnotată, de care am amintit data trecută, pînă la urmă mi-am comandat toate cele cinci volume, dar sînt prea obosit chiar și pentru o carte de acțiune. Mi-e dor de copilărie, deși într-un fel parcă nu m-am maturizat niciodată. Anul ăsta am citit doar douăzeci și cinci de cărți. M-a impresionat Jurnalul din Anul Ciumei a lui Defoe, nivelul de civilizație din Londra secolului XVII, iar cea mai mare plăcere a fost descoperirea Orei de Aur (The Good House) a lui Ann Leary - un loc ideal de trăit. Acum răsfoiesc Rick Steves' Sicily. Am văzut și cîteva filme, mai puțin de treizeci, am remarcat cîteva: La loi du marché și Mademoiselle Chambon cu Vincent Lindon, Aloha cu Emma Stone, La pazza gioia cu Valeria Bruni Tedeschi, Ford v Ferrari, precum și cîteva filme pe care ar fi trebuit să le văd mai demult: Cyrano De Bergerac (1990) sau The Electric Horseman cu Robert Redford și Jane Fonda. A, și am revăzut toate episoadele din cele nouă sezoane de pînă acum din Doc Martin, cu Martin Clunes și Caroline Catz - deci pot spune că mă uit și eu la un serial, adică sînt în același rînd cu lumea.
Centrul orașului arată straniu pentru perioada asta de timp. Vremea e caldă. Mi-e dor de forfota din centrul orașului, de căsuțe, chiar și de muzica aia gălăgioasă, chiar și populară. Să trec prin centru și să mă las cuprins de energia Crăciunului. Acum sînt doar porumbeii care se bat pe rămășițele aruncate de clienții de la terasa McDonalds. Și un vînzător de castane coapte și de porumb fiert care nu știu cum s-a strecurat pe-acolo. Am intrat la Cărturești și m-am frecat pe mîini cu una din cele trei soluții dezinfectante de la intrare, nu mai știu cu ce mi-am dat data trecută, dar puțea nasol, așa c-am ales pe cel albastru, cu mult alcool. Am tras o tură pe acolo, apoi iar prin Centru. Nu era multă lume, dar nu era nici pustiu. Există temerea că poate nici după pandemie oamenii nu vor mai ieși, că se vor obișnui cu distracțiile virtuale. Dar cine știe? Oamenii sînt mai sociabili decît mine, dar și mai maleabili și mai schimbători.
