Timp de asimilare

Senzația pe care ți-o dă o amintire atunci cînd o analizezi poate fi diferită de cea pe care știi c-ai avut-o atunci cînd ai trăit-o. Am observat asta mai ales atunci cînd mă întorc dintr-o călătorie. Și atunci îmi pun întrebarea care din ele e mai adevărată și dacă într-adevăr s-a meritat. Cînd sînt plecat, deși știu că mi-am dorit cu ardoare să fi acolo, uneori am impresia că doar trebuie să îndeplinesc un obiectiv, al cărui scop este de a mă face mai o persoană mai bună, mai îmbogățit spiritual. Și astfel, strîng din dinți, mă forțez să mă scol dis de dimineață, ignor oboseala, vremea uneori potrivnică, aglomerația din locurile excesiv de turistice, anxietatea de a prinde o conexiune, un tren, un autobuz, care să mă ducă spre destinația dorită sau înapoi la hotel, precum și sentimentul unei solitudini apăsătoare, mai pregnant atunci cînd mănînc de unul singur la o masă, sau cînd văd cupluri în posturi romantice, de la care trebuie să fac un efort ca să-mi abat gîndurile. Apoi mai este dorința care mă cuprinde atunci cînd mă aflu într-o librărie sau cînd ies dintr-un muzeu, de-a citi o carte pe care tocmai am răsfoit-o, chiar dacă într-o limbă din care cunosc doar cîteva cuvinte, ori despre subiecte care mi-au atras atenția, ceea ce atrage după sine dorul de-a fi în acel moment acasă, tolănit și cu o carte în mînă. Și toate astea durează pînă la puțin timp după ce mă întorc. Atunci pun instinctiv în perspectivă locurile pe unde-am fost, într-un cadru mental, poate nu chiar idealizat, dar oricum degajînd un fel de aură care-mi iradiază gîndurile și noaptea, visele. Și asta într-o astfel de măsură încît nu-mi mai vine să mai plec undeva curînd, încă o dată, deși mi-au mai rămas cîteva zile de concediu, și nu cred că doar din cauza oboselii, ci poate și din afluența memoriei senzațiilor recent trăite care lucrează asupra mea, pe care simt că trebuie să le interpretez mai întîi, și apoi să le asimilez, înainte de a trece mai departe la altceva.