Burnout

Vara asta nu plec niciunde. Am decis să stau acasă. Într-un fel e o înfrîngere, o recunoaștere că serviciul, cu tot stresul lui, m-a învins. Pe de altă parte, după o periodă de gîndire, am ajuns la concluzia că e mai bine să-mi iau o perioadă de pauză, de puțin peste trei săptămîni în care să mă deculpez complet, în care doar să mănînc, să dorm, să ascult muzică și desigur, să citesc.

S-a întîmplat așa. Chiar în primele zile ale acestui an, m-am gîndit să plec undeva, doar pentru a mă odihni, eventual să merg doar prin orașele mici medievale ale Italiei, dar cu gîndul mai mult la viața mea interioară decît la farmecul locurilor. Planurile păreau că merg în direcția bună. În prima parte a anului am lucrat și în week-end-uri, uneori împotriva voinței mele, alteori cu gîndul reconfortant că pot să mi le cuplez ulterior cu zilele oficiale de concediu și astfel îmi voi lua o perioadă de timp mai consistentă, aproape ca-n Occident, adică normală. Chiar mi-am zis că am strîns suficiente și mi-am permis în pregătire să fac și o vizită la Madrid, cu tot cu Toledo și Segovia, despre care am scris luna trecută. Apoi nu-mi explic ce s-a întîmplat. Madridul m-a obosit peste măsură, serviciul a continuat să mă streseze din cauza colegilor tîmpiți și atmosferei agitate de acolo, cert că aveam ideea asta în cap uneori de a rămîne vara asta acasă, ca acum cîțiva ani, în 2009-10. Nu eram sigur că mă voi putea odihni, dar am zis hai să plec măcar o săptămînă. Așa că mi-am făcut rezervare de avion, cazare la două hoteluri. După aia am stat și m-am gîndit toată noaptea, m-am învîrtit în pat, după aia știu c-am adormit și-am avut un coșmar, m-am trezit pe la trei și mi-am zis că nu pot face asta. Nu m-am sințit în stare să merg din nou pe acolo, să mă sincronizez și să schimb avioane, trenuri, autobuze, hoteluri, mereu cu ochi-n patru, stresat de ideea de a nu pierde ceva. Nici o decizie nu se ia noaptea, mi-am zis, dar dimineața, cum am ajuns la servici, mi-am anulat pe Net totul. Decizia a fost fără regrete. Și în zilele ulterioare, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît decizia pe care am luat-o mi s-a părut cea mai potrivită.

Așa că iată-mă acasă. Nu fac mare lucru, încerc să mă relaxez cît mai mult, nu prea știu cum. Am lîngă mine teancuri de reviste pe care le-am adunat în ultimii ani și pe care niciodată n-am avut timp să le frunzăresc ca lumea, am crezut că le voi răsfoi acum, însă am făcut asta doar o dată. Ascult muzică, dar mă atrage ceva ușor, soft, depvremeamea, mă uit la documentare la tv și la Turul Franței și singurul lucru intelectual, pînă acum, a fost să citesc două romane din Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante. Nu prea pot dormi bine, am coșmaruri în fiecare noapte, mă trezesc cu inima bubuind pe la opt-nouă, dar recuperez apoi după-amiază. Am fost de cîteva ori cu Mama la niște restaurante bune de prin zonă, deși mă enervează în ultimul timp mentalitatea ei influențată puternic de știrile false de pe Facebook, care în plus îi și fragmenteză atenția, de reality show-uri și serialele turcești. Am fost prin oraș de vreo două ori, să mă plimb doar, am stat prin librării cît am vrut, am avut timp să hoinăresc pe toate rîndurile din supermarket și să-mi iau tot ce-mi poftește inima, pesto, mozzarella, măsline cu ierburi siciliene, Vanilla Coke, am încercat diverse sosuri de paste și ciocolată din care n-am mai mîncat. Vremea nu e foarte caldă, incomparabil mai răcoare decît în locurile în care-am fost în ultimii patru ani, din contră, e o vară ploioasă, cred că cea mai ploioasă vară de cînd mă știu. De două luni încoace nu cred c-au fost trei zile consecutive fără ploaie. Îmi aduc aminte, de fapt mă întorc des în trecut în ultimul timp, la perioada cînd eram student sau în primi ani de muncă, și-mi petreceam verile prin oraș, mergeam la anticariate, nu prea se găseau cărți și încă nu-mi permiteam să-mi iau de pe Net. Ce relaxantă mi se pare atmosfera în oraș, nu trebuie să mă grăbesc să mă întorc la lucru. Dar nu mi se pare că m-am destins. Încă simt oboseala în mine, ca ceața într-o pădure care nu se ridică. Ochii nu îmi sînt pe deplin odihniți. Nu m-aș simți pregătit suficient ca să dau piept cu idioțenia și hidoșenia realității de la servici, la care încerc să nu mă gîndesc deloc, deși e greu, fiindcă uneori mă mai cert în capul meu cu demonii, întruchipați de colegii atît de proști, vulgari, dobitoci, inculți, abjecți, workoholici pînă la masochism, stresatoizi, etc. Nu, nu vă vreau în capul meu, plecați!

Uneori, aș spune chiar destul de des, îmi apar, îmi sar în minte, involuntar, fragmente de amintiri din călătoriile mele în Italia pe care le-am făcut în ultimii patru ani, de care mi-e dor, dor! Sper să ajung acolo anul viitor, și-n Franța, cine știe, dar pînă atunci mai e mult și uneori încă mai sper că ceva bun se va întîmpla în viața mea și că-mi va reveni pofta de viață. Nu mi-e greu să-mi imaginez ce atmosferă trebuie să fie acum acolo, în fond nu se prea schimbă nimic de secole, cu același tip de turiști, din care am făcut și eu parte. Nu știu de ce, pe de-o parte mă gîndesc că mă simt totuși mai relaxat aici acasă, pe de altă parte, într-un colț al minții mele obosite ideea nu-mi dă pace și mă face să mă simt nemulțumit. Atunci stau în pat și răsfoiesc cîteva ghiduri turistice de prin locurile unde-am fost și fac excursii virtuale cu ochii pe hărți sau retrăiesc momentele din trecut. Nu-mi imaginam acum patru ani că voi ajunge astfel, în halul ăsta, mă gîndeam că toate călătoriile acelea vor avea un rol revelator, care-mi vor schimba viața decisiv, vor fi ca o pîrghie care va pune lucrurile în mișcare în viața mea, care va ajunge astfel pe un bun făgaș. De fapt, acum, cu modestie, nu pot spune că nu mi-au schimbat oarecum concepția despre lume și viață, optica, totuși, a fost cam ca atunci cînd mi-am pus prima oară în viață ochelari și am început să văd clar, normal că mi-au deschis perspective, poate doar serviciul ăla abject este cel care m-a înfrînt, și asta e cauza. Oricum, bine c-am fost în Spania în primăvară, altfel mă simțeam și mai prost. Măcar atît.