Ok, recunosc că există cîteva situații cînd mă plictisesc. Ca azi, de exemplu, cînd mă aflam la masa de prînz cu tot grupul (în terminologia de multinațională asta înseamnă un fel de echipă extinsă, formată din mai multe echipe mici). Am mers într-un restaurant unde se și fumează, deși doar unul dintre noi e fumător și, ghinion, s-a așezat chiar în fața mea. Nu-i băiat rău, din contră, dar vorbește clișeistico-inginerește și mă enervează că face gesturile alea cu mîna, pe care le fac fumătorii înveterați și are o ușurință a conversației pe care eu n-o voi atinge niciodată. Aprobă folosind expresii porivite exact cînd interlocutorul face o pauză de respirație sau de luat o gură de suc. Are mereu un zîmbet întipărit pe chip, arătînd mereu destins. Toată lumea pare că i se confesează iar el are mereu în tolbă o întîmplare, o "fază" cu tîlc care i s-a întîmplat fie la finanțe, fie primărie, fie la un atelier cu mașina, care se termină cu un rîs în cor din partea interlocutorilor. Atîtea lucruri cu care eu nu am de-a face și nici nu mă interesează dar care au mare succes la pipițele din dreapta mea, care par că nu-și dezlipesc privirea de la el. Mă întreb ce cărți citește apoi mai că-mi vine să rîd. Evident că nu citește cărți, nimeni de la masa asta lungă nu citește cărți și nici nu pare să aibă nici cea mai vagă dorință de a citi vreodată. Așa că n-am cu cine discuta despre Proust, cu care mă lupt de vreo două luni încoace și probabil că n-o să am niciodată. Oamenii adevărați îi găsești în ziua de azi doar pe Internet din păcate.
Cu tipul care stă în stînga mea n-am discutat niciodată, decît de probleme de servici și nici n-am stat vreodată la masă cu el. Oricît de bine mă gîndesc, nu-mi amintesc cum îl cheamă și nici ce rol are în proiect. Mă întîlnesc uneori pe stradă cu el în pauze, și cam atît. Mă uit de jur împrejur. Aici era înainte Disco Land-ul, (se mai folosește termenul de discotecă?) un club de noapte unde mergeam cu un coleg acum vreo...pfii, ce-a trecut timpul, doișpe ani, pe vremea cînd colindam cluburile de noapte. Da, oricît de greu v-ar veni să credeți, a fost o vreme cînd mergem regulat prin cluburile de noapte, (și n-o făceam doar în week-end-uri!) din Unirii, Centru, Complex, Bastion, Park Place. Mă întreb ce-o mai face acel coleg (am văzut pe Facebook că e în München) dacă continuă să mai ... clubbeze, ca să mă exprim așa. Uite, poate o să-l întreb, deși nu mai sîntem apropiați. Așa că mă uit atent împrejur și încerc să-mi imaginez unde stătea disc-jockey-ul și nu sînt prea sigur. Poate în dreapta, unde e barul și niște barmani hipsterizați, bărboși, după cum e moda, agită niște cockteil-uri. Sper să nu le cadă fire-n băuturile pe care le prepară. La etaj niște tineri, studenți poate, nu-mi dau seama, fete drăguțe cu rucsacuri șic, care stau grămadă la mese, vin, pleacă, se mișcă. În centru, unde se afla înainte ringul de dans se află acum niște mese de biliard în jurul cărora se agită niște tinerei grăsuței (tot bărboși) îmbrăcați ca niște infractori underground, dar îmi par că mai mult pozează decît se preocupă de partea sportivă. Așa că îl întreb pe tipul-de-lîngă-mine ce părere are, unde se afla disc-jockey-ul, iar el pufnește și-mi zicea că el acum doișpe ani mergea doar prin game-cluburi. E zombi? Mă uit la el, pare destul de în vîrstă, ca mine de fapt. N-am înțeles niciodată subcultura asta temporară a mersului prin game-net-cafe-uri. Eh, tipul e Ok, nu-i din ăia care-s fioroși cînd alții au alte idei ca ei. Da, și uite că nici el, nici eu n-am ajuns prea departe în viață, nu?
Oh și mîncarea asta nu mai vine odată! Trebuia să iau și-o ciorbă, mai mult ca să treacă timpul (mai sorbind, mai amestecînd) dar am zis să fac economie fiincă e așa de scump aici! Și s-a votat online pentru locația asta. Lîngă mine stau două fete, ba uite că a mai venit una, discuția lîncezește apoi se mai animă puțin cînd se aduce vorba despre eternul subiect case-terenuri-credite, fapt ce-mi scade interesul la zero față de cele trei. Păcat! Erau atît de tinere! Aveam o părere mai bună despre fetele de vîrsta lor. Sau speram să am, fiindcă totuși dacă mă gîndesc prima impresie releva totuși un ușoară deviație înspre țărănism. Prima impresie chiar contează dar eu nu mă învăț minte. Fata de lîngă mine e din aia gen cuminte, premiantă harnică mereu sobră care se îmbracă numai în negru, care deja are un prieten programat la viață veșnic împreună probabil din timpul liceului. Posibil o religie din aia de obsedați care se întîlnesc duminica să discute depre biblie și în spate să doneze bani pentru o biserică. De fapt ce mă mai mir? În provincie nu mai găsești fete de caracter. Iar eu sînt condamnat să-mi trăiesc viața singur, înfășurat în mantia-mi singurătății. Să nu fiu patetic însă. Îmi mut privirea la stînga sorbind din Martini-ul cu lămîie pe care l-am comandat în cele din urmă de la o chelneriță cu un gadget-notepad, asta din lipsă de acțiune, și uite că mi-a venit într-un pahar-pîlnie, fancy. Bun, acum toți or să mă considere snob, dar nu-mi pasă, lumea nu-i atentă la detalii, oricum, cred că nimeni de aici n-a auzit în viața lor și-n neamul lor de Martini și nici n-o să audă vreodată, or să glorifice berea pîn' la moarte și poate și după ea.
În sfîrșit vine și mîncarea. Mai bine luam tagliatelle, nu puiul ăsta de care n-am mai auzit (Roy parcă?) care, avînd și sos și orez cu unt, pare cam greu la ficat. Nu mă pricep să comand mîncare. La ce mă pricep de fapt? Mă pricep să... aleg cărți. Să mă descurc pe străzile unui oraș necunoscut. Poate puțin și la munca mea. Cam atît. Mîncare puțină, nu chiar gourmet, te cam saturi. Apoi aștept să se servească desertul la fanii desertului, lucru de la care mă scutesc cînd mergem undeva. N-am nici smartphone, ca să fac trecerea timpului mai ușoară, cred că-s singurul de la masă care nu are, sînt situații din astea (rare din fericire, care ar necesita). Așa că profit să mă mai uit împrejur, și să mai fac un nou tur al fețelor, arătîndu-mă interesat de ce spune lumea. Un mic manager vorbește într-una despre "faze nașpa" care s-au întîmplat în firmă și la care nu mă simt confortabil să mi le mai amintesc (cînd nu era căldură, cînd au intrat niște hoți, filmați cu camera ascunsă, și n-au fost prinși, ș.a.). Tipul are o predilecție pentru a povesti chestii lugrube și cred că asta-l și excită într-un fel. Mă gîndesc dacă asta nu-l face și puțin piază-rea. Sau poate nu, poate te ajută să fii mai cu ochii-n patru, trăim într-o societate periculoasă, ortodoxă, bizantină și închisă.
Alte tipologii. Doi colegi, ambii căsătoriți cu copii, despre care toată lumea bîrfește c-ar fi împreună: merg împreună la masă, îi vezi mergînd împreună la servici, dacă ești atent vezi cum se uită unul la altul la birou. Pe scurt, toată lumea se amuză pe seama asta. Și acum s-au așezat la masă unul lîngă altul. Părerea mea e că da, evident, ei doi se plac, dar sînt prea infantili să-și dea seama de adîncimea propriilor sentimente. Mai încolo stă Marius, un oltean simpatic, dar chiar simpatic, cu un simț al umorului care te scoate din gîndurile negre în care intri. Andrei, un tip pe care-l admir pentru spiritul său descurcăreț: face doctoratul, se învîrte, dă din coate la servici, aburește bine la ședințe, știe să se poarte cu șefii dificili și toată lumea pare că-l iubește și-l vrea în echipa sa, și lucrurile, oportunitățile par că i se oferă pe tavă. Parcă task-urile simple vin direct la el iar șefa mea îl simpatizează fiindcă seamănă cu soțul ei (cînd era mai tînăr și înainte de a-și lăsa barbă). Tipul e chiar OK, pe bune. Are și o prietenă foarte drăguță, și ea prezentă aici, fiind colegă cu noi. Păcat că n-am pus eu ochii pe ea primul acum cîțiva ani, cînd s-a angajat. Eh, oricum, nu voiam să mai am de-a face cu colegele de servici (no comment) și-n plus e și foarte tînără, poate asta ar fi contat (pentru ea). Mai departe de mine, că nici nu văd e un tip pe care-l știu vag, foarte harnic, rapid, genul reflex, politicos, ușor cam stresat. Iar dobitocul echipei e la oarecare distanță de mine (întotdeauna insuficientă). De cînd a fost în Franța acum doiște ani, și a mîncat numai la cantina firmei în Franța, fiindcă a economisit bani ca un adevărat est-european și nu se ducea pe la restaurante, are impresia că s-a transformat într-un specialist al mîncărurilor fine. Aici la masă și-a comandat piept de pui și un vin roșu. Nu va învăța niciodată (părinții lui sînt țărani proletarizați veniți de undeva din estul Olteniei, deci...). Șefa e o fată ultra-sociabilă, se simte bine doar în societate, o conformistă pînă la sînge. Stă în celălat capăt, pe același rînd cu mine, n-o văd decît cînd mai trece prin spatele meu, nu știu unde tot merge și vine, poate ne spionează.
În sfîrșit se dă semnalul de plecare, se începe de undeva de la capătul opus al mesei, ne ridicăm pe rînd, ca la valurile din tribune. Finally! Nu vreau să plec cu grupul, sau doi cîte doi, sau "n" cîte "n", să aud hăhăituile și răgetele dobitocului firmei la glumele olteanului, așa că aleg un traseu alternativ. Mă intersectez după o vreme cu alt micro-grup, apoi aleg un traseu mai alternativ ca traseul alternativ ales inițial. I just wanna be alone at least for a short while.
