București

Prima impresia datează de cînd am fost cu ai mei în prima jumătate a anilor optzeci, întorcîndu-ne de la mare, și-mi amintesc aglomerația de pe străzi și din magazine, bulevardele mari, late, care-mi păreau nemărginite și desigur vizitele plictisitoare la niște rude, sau cum am mîncat într-o autoservire la subsolul hotelului Intercontinental, apoi la un restaurant undeva, camera de hotel în care-am stat. Și cam atît. Bine, nici nu cred c-am stat două nopți, dar oricît mi-aș stoarce creierul nu-mi prea amintesc altceva concret. Parcă un bloc cu niște copaci, deși nu sînt sigur dacă nu cumva e o amintire falsă indusă de un film sau poate de un cîntec.

A doua oară a fost la în primul an al acestui secol și mileniu, în noiembrie, trimis de firmă la un training. Venisem după cîțiva ani de viață de șoarece, servici, acasă și atît, apoi rămas fără servici și dintr-o dată iată-mă într-o metropolă! Uau! Spații deschise, metrou, mall, hipermarket-uri, hotel a cărui cameră se deschidea cu card. Societate funcțională față de care orașul meu îmi părea cu cîteva decenii în urmă, chiar primitiv. Clădiri înalte, sedii de companii una după alta, înșirate de-a lungul cîte unui bulevard. Un coleg avea o prietenă care lucra acolo și ne-a plimbat cu mașina, în căutarea unui restaurant. Interesant să vezi, deși noapte, atîtea repere culturale, Ateneul, sediul ProTv-ului, al radioului național, sediul guvernului din Piața Victoriei, locuri pe care nu le știam localiza pe hartă, dar care mi se învălmășeau în cap. M-a impresionat cel mai mult multitudinea de buchiniști din Piața Universității, anticariatele de sub pasaj dar și de deasupra (nu știu dacă mai există acolo). Am fost cu încă trei colegi la un restaurant și-am mîncat și am băut toși vreo cinci sticle de vin și povestit și spus bancuri pînă aproape de miezul nopții. În altă seară am fost într-un cazinou și țin minte că la intrare ne-au pus să ne uităm în sus la o cameră video. Ce mai faună, figuri dubioase, ca-n filmele cu mafioți. Colegul meu a pierdut la ruletă, dar senzația de Las Vegas merită încercată măcar o dată dacă vrei să studiezi să devii un connoisseur al firii omenești.

A treia oară (nu mai știu dacă am mai scris despre asta pe blog) a fost după un an, într-o primăvară cînd am venit la Consulat pentru reînnoirea vizelor și apoi seara urma să luăm avionul spre Paris. După ce ne-am despus actele am mîncat la o braserie prin apropiere. Țin minte că era un grup pe oameni de vîrsta a doua care ascultau cu venerație pe un tip mai în vîrstă care povestea lucruri vesele la care ei izbucneau în rîs în cor, dar nu am tras cu urechea, ocupați cu ochiurile de ouă cu șuncă puse pe masă și cafeaua. Apoi ne-am plimbat încet pe Magheru, și prin zonele învecinate. Ce aglomerație în Piața Romană! Elevi ieșind de la școală, pensionari încruntați, figuri oacheșe cu trăsături turcești, grecești, cu chipuri scobite. Plin de terase. KFC-ul de asemenea plin. Emoția cu care privești o scenă de viață trecătoare știind că seara, dacă ai noroc cu viza aveai să pleci în Franța, și nu văd de ce n-ai avea, de vreme ce firma avea un om de încredere la Consulat, fiindcă i-am înmînat personal plicurile. N-aș compara Parisul cu Bucureștiul. Bucureștiul e încă în căutarea identității, Parisul e consacrat și unitar.

Ultima oară a fost peste înc-un an, la sfîrșit de noiembrie, început de decembrie. De data asta am luat-o sistematic, aveam experiența explorării Parisului. Am fost la o berărie celebră, acolo unde s-a filmat videoclipul Trăiască berea, în care lumea cînta dansa pe muzică de petrecere fără nici o grijă, de parcă nu eram în mijlocul săptămînii și de parcă ziua de mîine nu va mai exista. În altă seară, într-un restaurant (iarăși nu rețin numele său) cu fresce cu scene istorice pe pereți, în care un chelner mustăcios, cînd l-am întrebat ce are a dat din umeri că, deh, e Întîi Decembrie, să nu ne așteptăm la prea multe. Mai tîrziu, tot acolo, două femei îmbrăcat elegant dansau, de parcă erau două fantome. Plimbările noaptea prin Centrul Vechi și părăginit (era înainte de reînnoirile astea despre care-am auzit), pustiu, clădirea cec-ului ca o creatură marină monstruoasă. În altă seară La Pizza Hut cu alți colegi, suprins de amabilitatea chelnerilor, toți tineri, total diferit de prejudecățile noastre despre bucureșteni, privind pe strada aglomerată și extra-luminată. Sau cu taxiul spre hotel după o tură shopping cu doi colegi care aveau copii mici și mă gîndeam ce fain de ei. Parcă nu mai erau atîția anticari dar în schimb am văzut atîtea librării, ah! Cărtureștiul încă nici nu apăruse în Timișoara! În dimineața plecării, era într-o sîmbătă senină dar rece de decembrie, m-am sculat devreme și m-am plimbat de unul singur. Am luat-o spre Unirii, pe Brătianu, Bălcescu, Magheru, Piața Romană, Piața Victoriei. Și cîteva străzi lăturalnice, pitorești. Am străbătut toată Calea Victoriei, impregnîndu-mă de atmosfera istorică a locurilor.

De fapt la tot pasul dai de locuri cu nume rezonante pe care le auzisem de exemplu în reclame la radio, sau la televizor sau în filme ori de care citisem în cărți: Cinema Patria, Capșa, Calea Dorobanților, Calea Floreasca, Calea Victoriei, Pipera, Colentina, Drumul Taberei, Cotroceni, Magheru, Lipscani, Teatrul Național, Calea Moșilor, Cișmigiu, Kiseleff, Obor, Palatul Cantacuzino, Mîntuleasa, Sf. Iosif, Colțea, biserici și mănăstiri cu nume de domnitori, Dealul Mitropoliei, Piața Matache (chiar lîngă Gara de Nord), Berceni, Rahova, Amzei, Calea Griviței, Foișorul de Foc, Hanul lui Manuc, Sala Palatului și altele. Încă nu apăruseră cărțile Ioanei Pârvulescu, dar cum spuneam și înainte, fiind acolo, mintea mea automat umplea, colora locurile cu amintiri din alte timpuri, peisaje și oameni, filme și teatru și literatură. Și muzică! Într-un restaurant n-aveam cum să nu mă gîndesc la oameni de odinioară, care ascultau muzica lăutărească, la un șpriț, cu oameni cu mistața fină, îmbrăcați la costum și femei cu pălării. N-aveam cum să trec prin Piața Univeristății fără să mă gîndesc la Revoluție. Sau pe străduțele înguste fără să mă gîndesc la Eliade sau Camil Petrescu. Trecînd pe lîngă o cafenea sau într-o berărie la Caragiale. Și peste toate astea am adăugat înc-un strat, cel al amintirilor personale, din care, o mică parte doar, am încercat să o descriu mai sus.