Final sau început de an

Am impresia că mă aflu la finele unui an, cînd de fapt nici nu am intrat încă în Octombrie. Cînd eram student, aveam impresia că mă aflu la început de an, ceea ce era și firesc. Nu cred că starea de acum e doar din cauza oboselii. Doar anul ăsta am fost în plecat în concediu o săptămînă în primăvară și două în vară, de fiecare dată în străinătate, ceea ce în facultate nu numai că nu-mi permiteam, dar nici nu-mi trecea prin minte c-aș putea face. De fapt toate vacanțele mele din timpul studenției le-am petrecut acasă. Citeam, ascultam muzică, mă uitam la televizor, mă mai plimbam prin oraș prin puținele librării și prin anticariat, unde nu prea găseam mare lucru, și mai făceam mici chestii la calculator. Mai aveam o prietenă, sau credeam că mi-e prietenă, dar care mă înșela, cred, și considera asta firesc, așa cum toată lumea consideră firesc ca în facultate să-ți faci cît mai mult de cap, nu și eu, așa că n-am mai putut continua. În fine, poate și vina mea, fiind prea aerian. Joburi nu se găseau. Astea au început să apară mai încolo, cînd economia a început să mai crească. Mă gîndesc uneori că m-am născut prea devreme, și nu doar eu, toată generația mea ar mai fi putut aștepta vreo 10-15 ani, cel puțin, pentru a se naște. N-ar mai fi suferit lipsurile și conflictul între generații de pe piața muncii și am mai fi beneficiat mai repede de apariția și accesibilitatea pc-urilor, de editurile apărute, poate și de burse în străinătate, care atunci se acordau exclusiv pe pile. Astea nu sînt lucruri pe care să le spun cu voce tare. În societatea în care trăim sînt considerate slăbiciuni și lumea te etichetează imediat și te calcă în picioare. Sînt acestea totuși vremuri mai bune de trăit? Mă întreb adesea dacă oamenii sînt mai civilizați acum decît erau pe atunci. Avînd în vedere că există atîtea modele, pe care le vezi în librării, la tv, pe internet, ai zice că da. Totuși lipsa de acces la cultură de mai bine de jumătate de secol, adică îndobidocirea populației, își arată și acum colții. Mulți dintre tinerii și copiii de azi, majoritatea de fapt, sînt tot produsul inculturii părinților lor, țărani la prima sau a doua generație, care bineînțeles n-au știut nici ei la rîndul lor să-i educe. Atunci cînd politicienii ne-au spus în campanii că nu vom mai avea generații de sacrificiu, am crezut că se referă la noi, dar nu, imediat au revenit și au precizat că o generație ține de fapt 25 de ani. Cred că de asta nu mai am încredere în ei. Societatea e ca o grădină, dacă n-o îngrijești cîțiva ani se transformă repede, foarte repede, în bălării. Dacă nu mai investești în educație, blochezi accesul la informație și cultivi materialismul, cum s-a făcut și-n anii '90, și cum se face și acum, aici se ajunge. Îmi pare că lumea s-a divizat. Unii se civilizează, alții se sălbăticesc. Alții stau la mijloc, ceea ce n-am încredere că înseamnă civilizație, poți aluneca ușor într-o parte, probabil pe partea greșită, atrași de gravitație, de majoritate. În fine. Divaghez prea mult. Mă uit la studenții care sosesc în oraș zilele astea, cu părinții, cu trolerele (care pe vremea mea nici nu existau), de la gara aia de nord, dubioasă, plină de aurolaci și hoți și țărănoi, iau autobuzul sau tramvaiul și se duc să studieze într-un loc mai civilizat, mi-i imaginez umplînd amfiteatrele și sălile de seminarii, băncile din parcuri și cafenelele, cu ochii în edițiile de clasici de la Penguin și Oxford, sau cel puțin așa-mi place să cred, unii energici, alții temători, dar toți radiază - acesta e cuvîntul, radiază și parcă îmi dau și mie un imbold să citesc, să lucrez, să nu consider că după concediu gata, anul s-a terminat, ci că e într-un fel ca un început de capitol, firesc.