Dincolo

Mă aflam la una din ședințele alea plictisitoare, cu tot departementul plus o seamă de invitați din străinătate și în care se prezenta activitatea pe anul precedent, rezultate, planuri etc. Îmi venea deseori să ies, fiindcă simțeam că nu mai rezist, dar politețea m-a împiedicat de fiecare dată. Și jena că aș putea fi observat, cu atîția oameni împrejur (deși eram amplasat destul de strategic, mai în spate). După amiază însă, simțeam că-mi vine să mă urc pe pereți și am ieșit. Cînd am dat să revin, am văzut că pe hol mai erau destui oameni care stăteau pe fotoliile de pe coridor, lejer. Atmosfera era relaxată, nici urmă de apăsarea din sală. N-am mai revenit. Mi-am comandat o apă, m-am așezat și eu pe un fotoliu, am discutat cu colegii (grozav ce poftă aveam de discuții). Și m-am întrebat: de fapt așa e și viața, nu? Stai într-un loc, plictisit, crezînd că faci bine ceea ce faci și deodată soarta te trimite în alt loc unde descoperi o altă lume, un alt mod de a trăi.

La fel m-am simțit și cînd m-am angajat, acum mulți ani. După ce înainte lucrasem la o prostie de firmă, m-am angajat aici și am fost trimis direct în Franța și după vreo lună începeam să văd altfel viața, cariera, oamenii, chiar relația pe care-o aveam atunci și pe care-am terminat-o cînd m-am întors. De fapt atunci am avut timp să-mi reevaluez toată viața, concepțiile, și în plus am întîlnit colegi noi, faini, normali, mai normali decît mine.

Sau anul acesta, cînd am ajuns la Paris în vară și pe drumul de la aeroport, după o noapte de nesomn, încă stresat, (concediul abia începuse) deodată am văzut o piață din aia, cu terase, cu oameni relaxați, femei frumoase care-și vedeau liniștiți de băuturile lor. Dintr-o dată m-am relaxat și eu și am zis: Hei, ce atîtea griji? Sînt la Paris! Aici este viața!

Cînd îmi luam cîte-o zi liberă, mă plimbam prin oraș, liniștit. Și mă gîdeam că singurul loc plin de nebuni e serviciul ăla al meu.

Romanul lui Philip K. Dick, The Penultimate Truth se petrece într-un viitor în care oamenii sînt forțați să locuiască în mari orașe-adăpost subterane, situate la mare adîncime, spunîndu-li-se că la suprafață sînt radiații și că este un război în plină desfășurare, cînd, de fapt, războiul s-a terminat de mult. O conspirație a celor de suprafață a făcut ca doar puțini oameni să mențină această stare de lucruri. Asta pînă cînd un om din subteran se decide să urce ca să facă rost de un organ de transplant pentru unul din colegii săi. În fine, romanul este foarte complex, ca orice roman al lui Dick.

Aceste stări însă nu sînt continue, după ce m-am întors acasă am revenit la vechea mea lume, însă dacă ar fi? Lumea de dincolo de oglindă. Dar e o altă lume? Nu e tot aici de fapt? Trebuie să evadăm sau să profităm de ea? Putem să trăim în două lumi? Oricum, dac-ar fi două lumi, de una dintre ele m-am săturat. E mai sigură, carteziană, dar este golită de viață, de energie, de intelect, de orice fel de spirit artistic. Vreau să fac switch, mi-am zis. Trebuie să fac. Altfel voi regreta toată viața. Și am deja cîteva regrete, îmi ajung.

Recuperări

Discutam cu toții în birou despre actori și filme. Deseori se nasc la servici astfel de discuții, din aluzii oarecare, din lipsa de chef de muncă sau de concentrare. Unul dintre colegii mei, nou angajat, care-a terminat facultatea acum vreo doi ani, a spus că el n-a vazut Forrest Gump, și, mai mult, nici n-a auzit de el. A cautat imediat pe Net si cînd a vazut anul, 1994, s-a mirat foarte. A zis: “aaa, pai eu aveam doar noua ani pe-atunci!” Lucrul acesta m-a intrigat totuși, deși cunosc profilul, tipologia, și am vrut sa-i zic "și ce dacă?" dar el a adăugat imediat că nu se prea uită la filme. Dar ok, în fond asta nu-i chiar un lucru rău, iar tipul nu-i unul din ăia cu creierul prăjit, ci e genul interesat mai de știință, de matematică în special. Asta în timpul liber, de care se plînge la fel ca noi toti. Serios, chiar i-un tip ca lumea.

Cei care ma enereveaza insa sint aceia care se uita numai la filme proaste, si asta nu de azi de ieri, ci de citiva ani buni, de cind o bagat eredeesu si upeceul net pe banda larga la tot poporul, adica de prin vreo 2004-5 și au dat liber la torenti. La ei, nu am observat absolut nici un progres, nici o dezvoltare, rafinare a gusturilor și îmi imaginez că și peste vreo zece ani vor consuma acelasi tip de junk-uri. Sau cel putin, poate totuși trebuie asteptat mai mult, trebuie avut răbdare, poate,... zece ani, deși un om cu creierul prajit, ramîne cu el prajit, nu cred ca ai ce să-i mai faci, neuronii nu se mai refac. Un coleg, unul din aia prosti, imi spunea despre un serial la care se uita ca nu-i cu pac-pac ci cu vaduvele personajelor din alt serial care-au fost,..., ahem, ma rog, stii, pac-pac-uite. Ce vreau eu sa spun este ca nu mai prea mai cred in progresul uman, sau cel putin il pun serios sub semnul intrebarii.

Întotdeauna am simțit nevoia sa recuperez ceva pe lîngă care am trecut prea în viteză fiind ocupat mereu ba cu facultatea, ba cu job-ul și întotdeauna am amînat multe lucruri importante pentru cînd oi avea mai mult timp. Am impresia că parcă niciodată nu mi-am folosit timpul ca lumea. Pînă prin 2004-5, cînd am cam inceput s-avem toti prin casa Internet am tot cautat si iar cautat informatie pe unde-am putut. Îmi amintesc ce greu găseam de exemplu reviste de știință pe la sfîrșitul anilor optzeci, trebuia sa merg la enșpe chioșcuri prin tot orașul, sau reviste de benzi desenate, prin diverse piețe, fiindcă nu se mai găseau, așa cum nu se găseau nici cărți dar din fericire părinții au avut grijă să-mi facă rost de unde puteau și ei: prieteni, colegi de servici, atenții la vreo vînzătoare. Apoi, imediat după Revolutie, am citit ca nebunul orice ziar si orice revista îmi încăpea în mîna. Mama-mi cumpăra și reviste din Franța, se găseau pe la librării, cu cîteva numere în urmă, chiar juma' de an, dar erau bune. Și mă uitam mult, foarte mult la televizor, ca toată lumea de atunci de altfel. Pe-atunci televiziunea difuza multe filme vechi, dar bune, multe alb negru. Mai apoi a apărut cablul, apoi televiziunile comerciale, si atunci am început să vad pe banda rulanta seriale (două-trei episoade pe zi), filme, tot ce însemna cultură pop, să recuperez decenii de istorie contemporană, de filme clasice, desene animate, MTV (care pe vremea aceea se numea Mtv Europe si atît, nu shit-uri românesti de azi), am recuperat mult cu VH1, urmăream emisiuni culturale în care profesori pompoși ne recomandau cărți. Ascultam la radio emisiunile muzicale de și cu puținii mei bani de buzunar dați de părinți și primiți ca bursă (job-uri nu prea se găseau la sfîrșitul secolului trecut) îmi luam și cîteva reviste, unele pulp, altele color, care apăreau și dispăreau repede. Trăgeam casete audio de unde puteam, cumparam copii pirat – și cît umblam după ele! Nu prea se găseau multe cărți bune în primii ani, dar devoram orice găseam – în general SF (care pe atunci mă pasiona) și de aventuri, abia mai încolo au început sa apară și literatură contemporană en gros, în special cu apariția colecției ”Biblioteca Polirom”. Si uite că nici pîn-acum nu s-au tradus in românește toate cărțile importante ale lumii dar cu siguranță sigur sînt în curs de traducere in urmatorii ani. Ce diferență aici față de Occident, unde omul a găsit mereu și găsește peste tot orice cărți. Oricum, eu n-am avut și nu am răbdare. Am comandat și continui să comand cărți de pe Net din străinătate. Adevăratul boom a fost cu Internetul. O avalanșă de informații la care aveam acces cu țîrîita mai demult mi-au devenit dintr-o data accesibile la un click – știu că-i un clișeu, dar aici chiar e potrivit. Mp3-uri, filme (deși încă mai sînt unele pe care tot nu le găsesc), imdb, youtube, torente (în Franța sînt banate). Folosesc FB nu ca să socializez, ci fiindcă acolo pot să mă abonez la site-uri cu știri din domeniu. Continui să citesc multe cărți, romane în special, chiar unele clasice, de secol XIX, sau chiar moderniste, deși acestea din urmă alunecă mult mai greu decît cele postmoderne (spiritul vremii). Și mereu simt că nu am citit destul, ca sînt în urmă. Mi se pare că un occidental are o cultură mult mai largă. Citeam undeva, nu-mi amintesc exact unde, că în State, la terminarea facultății, un absolvent bun trebuie să fi citit cam o mie de cărți. Eu încă n-am ajuns la numarul acela, și sînt foarte sigur de asta. Cît despre cea de-a șaptea artă, continui să vad multe filme mai vechi, pot spune ca mi-am facut oarece cultură cinematografică (deși nu urmăresc asta) și chiar am si citit cărți din domeniu, iar după ce mă uit la un film, urmăresc imediat și comentariile lui pe diverse site-uri, samd. Iar la tv nu prea mă mai uit, doar poate la un TV5 Monde, ca s-aud franceză, la Eurosport-uri și VH1. Nu prea-i cred pe cei care spun că nu se uită chiar deloc, mi se pare o lăudăroșenie. Sau ar trebui să renunț total? În privința radioului, acum am 215 canale de jazz in iTunes. Ce să ascult? Angoasa alegerii. Nu mă consider un information junkie, nici măcar un art junkie. A, și mai trebuie să merg și la servici între timp, să-mi cîștig pîinea, că altfel e mai greu. Deși tocmai asta e. Muzica, filmele, cărțile sînt ca un drog. Mi-au creat o dependență. Dacă nu ascult muzică cîteva zile, simt că nu mai sînt eu. Iar tot citind cărți, mi-am format gusturi, sper să nu mi le stric, se poate întîmpla asta oare? Iar în privința filmelor, văd din ce-n ce mai puține filme bune în ultimul timp. Sper că nu-i un semn că nu mai am mintea flexibilă. Mă gîndesc c-aș face mai bine dac-aș revedea filmele care mi-au plăcut și să recitesc cărți, mă inspiră mai mult la scris. Greșesc? Sînt complexat, sau o folosesc ca o scuză ca să nu mai scriu? Povestea Paul Auster într-un roman de-al său, Palatul Lunii parcă, despre un tînăr care a moștenit peste o mie de cărți și le-a citit pe toate iar la sfîrșit, ca să facă rost de bani, le-a vîndut pe toate unui anticar. O metaforă a necesității renunțării la un moment dat la modele și a alegerii unui drum propriu. Sau a ne-materialismului.

Ce mă sîcîie e că eu credeam că toți au făcut sau fac așa, ca mine, dar am observat că lucrurile stau altfel. Și nu mă gîndesc aici doar la colegul meu despre care vorbeam la început. În general oamenii citesc și se uită știri, se umflă cu știri și nu mai pot interpreta, și cam de asta nu citesc literatură. Reperele culturale le rămîn în continuare necunoscute, ca și cum istoria s-ar fi șters, sau nici n-ar fi existat, ca și cum ar trăi într-un continuu prezent, sau sînt prinși în istoria vieții lor personale pe care n-o pot transcede. Plus deficitul de atenție, dar deja asta-i altă problemă. Simt că la noi în țară oamenii parcă vor fi mereu înapoiați cultural față de Occident, și nu înțeleg exact de ce am presimțirea asta.

Clienți și ghișee

Intru atît de des prin anumite magazine încît agenții comerciali de acolo au ajuns să mă cunoască, să mă salute, sau uneori chiar să-mi știe obiceiurile (de exemplu, dacă plătesc cu cardul, sau că nu cumpăr și o plasă odată cu cartea ci o duc în geantă ori în buzunar). Îmi place mult să merg prin librării, să mă uit la îndelung la cărți și, din cînd în cînd, să-mi cumpăr cîte una. Știu pe de rost cum sînt aranjate cărțile în fiecare librărie din oraș, ordonate pe genuri, pe autori sau pe edituri și locația unde se află ele. Am memorie foarte bună zic eu pentru așa ceva. Mi-ar plăcea să fiu librar, asta dacă vor mai exista cărți în viitor. Pînă atunci, cred că-i o meserie ușoară, sînt clienți puțini și civilizați. Dar nu-mi place să fiu recunoscut. Prefer anonimatul. Nu intru-n vorbă cu librarii. Nici nu prea am timp (în general merg în pauza de masă) dar și din cauză că așa sînt eu, mai retras, solitar. Totuși, cum spuneam, librarii mă recunosc. Mă refer la cei care stau mai mult în același post, puțini, fiindcă și aici schimbarea personalului e la fel de frecventă ca-n firma unde lucrez. Mi-am comandat cărți via Internet, care-mi vin la Poștă. Evident că și operatoarele de acolo mă recunosc, nici nu-mi mai cer cartea de identitate. Poate sînt singurul care comanda de la bookdepository.co.uk sau Amazon ori anticariate online. Stau oare într-un cartier de inculți? Sau poate am eu o față ușor recognoscibilă. Aveam un prof la facultă care i-a spus unui coleg că nu l-a prea văzut la cursuri și cînd colegul i-a spus că a fost, profu s-a uitat pe tabelul de prezență și a văzut că așa e și i-a zis: ”Mă, tu ai fi bun de spion!”. Ei bine, eu nu sînt bun de spion, deși, cum am spus, îmi place să trec neobservat, cel puțin uneori. Nu și cînd e vorba de fete. De exemplu anul acesta, la Paris, am intrat într-una din librării de trei ori și deja vînzătorii mă salutau, dădeau din cap cînd mă vedeau (”A, bonjour monsieur!”). Ok, acolo aveam un motiv în plus să nu mă simt în largul meu, știi cum se uită francezii la cei care au alt accent. Așa că murmur, un ”merci”, ”bonjour”, și ”au revoir” și mă grăbesc spre ieșire. Iar dacă, la supermarket sau la casă la patiserie mă întrebau ceva mai complex, rapid (ce fel de tartă cu mere vreu, alsaciană sau de cealaltă sau să-i dau adresa ca să-mi facă un cupon de reducere la promoția de săptămîna viitoare, mă pierdeam, mă bîlbîiam și abia-mi mai găseam cuvintele). Așa-s eu. La Sephora de exemplu, știi cum e, toți vin să-ți ofere mostre să le miroși, să te ajute să alegi printre zecile de mii de sticluțe, vorbind încontinuu, mitraliat. La magazinul de electronice, există un agent care te ajută, alegi, efectiv te ajută. Nu vii ca țăranul est european și-i ceri exact modelul și submodelul de aparat foto. Nu-i politicos. Trebuie să conversezi. Apoi, se spune că la ei chelnerii sînt nepoliticoși. Dacă-i privești în ochi și dialoghezi cu ei, și nu să te duci la tersasa de la colț ca la supermarket, atunci te respectă. Oricum, acolo trebuie întîi să saluți vînzătorii, să-i privești în ochi, să le zîmbești chiar, nu ca la noi. Țin minte, cînd m-am întors în țară după prima mea ieșire în Franța, acum vreo zece ani, că am venit cu aceste obiceiuri și mi s-a părut că vînzătorii păreau suprinși, dar totuși răspundeau pe același ton, politicos. Relațiile cu oamenii de la ghișeu erau dure în ”L'ancien régime”. Eram doar un copil pe atunci. Tin minte că oamenii trebuiau să-i zîmbească măcelarului ca să le pună o bucată de carne mai fără grăsime. Sau să-și încerce norocul cerîndu-i aprozaristului un kg de banane-n plus, fiindcă se dădea doar două kile la fiecare om de la coada de o sută de metri. Pe atunci vînzătorul de la casă era rege. La clienții mai în vîrstă mentalitatea asta nu s-a schimbat, încă mai observ astfel de instincte. Oameni care cînd merg la poștă le tremură mîna cînd întind o foaie cu un mandat tipei de la ghișeu sau persoane care, după ce efectuează o operațiune la o bancă particulară (particulară!), simt nevoia să lingușească pe tipa de acolo, să-i spună că e foarte mulțumită de serviciile băncii și alte lucruri de genul ăsta. Oricum, eu unul niciodată nu m-am simțit bine cînd a trebuit să mă așez în fața unui ghișeu. Poate din cauza timidității mele, poate din cauză că funcționarii sau agenții de vînzări păreau că nu mă plac, sau că, văzîndu-mă cinstit sau naiv (în românește-s sinonime) li se părea că-s o victimă sigură, un debușeu pe care să-ți verse frustrările. Situația s-a mai schimbat, desigur, între timp, de cînd m-am mai maturizat și de cînd a început să mi se rărească părul și de cînd ochii-mi sînt mai obosiți și de cînd arăt sau chiar sînt mai deprimat. Le-o fi teamă sau oamenii s-au mai civilizat pe ici pe colo. Herta Müller spunea într-un interviu cu Liiceanu că în anii optzeci i se părea nu doar că regimul era ostil, dar și că oamenii erau ostili între ei și înrăiți. În ziua de azi în unele instituții ale statului (la buletine, la oficiul de cadastru, în spitale, la vamă etc.) aceste obiceiuri rezistă. În Franța nu am avut treabă cu funcționari ai statului, așa că-n privința asta nu prea pot să mă pronunț.

Sociabilitate corporate

Una dintre cerințele de bază în firma unde (încă mai) lucrez este ca toți angajații să fie comunicativi și sociabili. Este o companie mare, cu proiecte la care lucrează sute de oameni, într-un mediu internațional și pentru care se cere o expertiză ce n-o găsești pe Net, ci trebuie și poți s-o dobîndești doar în interior. Și treaba asta ți se spune încă de la angajare. Cultura corporate pune accent pe lucrul în echipă, și pentru susținerea acestuia se organizează tot felul de activități: team-building-uri, excursii la munte, competiții sportive, ieșiri la iarbă verde sau la un restaurant cu membrii echipelor, ca să nu mai spun de chefurile de Sărbători (Crăciun, sau de venirea primăverii, etc.). Sună frumos, nu? Cu toatea astea, există în cadrul tuturor angajaților o tendință centrifugă, de izolare, firească aș zice. Nu consider că sînt un om cine-știe-ce sociabil, adică, hm, cum să spun, mi-ar plăcea să ies cu oameni inteligenți prin oraș, prin baruri, spectacole, dar n-o mai fac, și asta în special din cauză că nu prea mai am cu cine. Foștii colegi cu care mă-nțelegeam bine au plecat prin Vest (ce fac ei acolo, de ce nu prea socializează acolo, asta-i altă treabă), cei care-au rămas de atunci sînt cam vai de ei, inculți, țărani, stresați de mass-media, iar cei mai noi, tineri, ei bine, ei sînt fie ocupați cu facultatea, fie nu prea au lobul frontal dezvoltat, ca să mă exprim blînd, și nici nu prea observ o tendință progresistă. Realitatea este că mi-e din ce în ce mai greu să suport în jurul meu atîția indivizi proști dintre care unii sînt chiar deosebit de proști. Ori am devenit eu mai mizantrop, ori numărul tîmpiților a crescut alarmant în ultimii ani. Desigur că nu toți sînt așa, fiindcă altfel aș fi fugit de mult de aici. Există o mulțime de oameni OK. Înainte, acum vreo 5, 6 ani, situația era destul de echilibrată: pot spune că îmi plăceau cam o treime dintre colegii mei din firmă, o altă treime îi disprețuiam, iar cealaltă treime, ei bine, n-aveam deloc de-a face cu cei de acolo. Acum raporturile sînt, respectiv, 20,50,30 (cam intuiesc și altceva). Nu știu cum s-a ajuns aici în situația asta. Și acest lucru m-a îndepărat atît de la acțiunile sociale dar a și contribuit în mare măsură la decizia mea de a pleca naibii de aici și asta cît mai repede. Ce mi se pare interesant, după cum spuneam, este tendința aceasta de fugă, de izolare pe care-o văd și la colegii din jurul meu. Poate este de vină și oboseala, fiindcă tot lucrînd ani și ani într-un domeniu stresant devine evident că te cam uzezi, dar și din cauză că, și asta-n primul rînd aș zice, exacerbarea lucrului laolaltă (oamenii stau împreună într-un birou, fără nici un pic de spațiu privat unde vrînd-nevrînd apar antipatii, chiar dușmănii). S-a ajuns în situația că echipa primează în detrimentul individului. Și asta nu doar îți distruge încrederea în tine însuți, ci îți și poate creea un soi de dependență de grupul din care faci parte, de disoluție a personalității chiar. De asta se mai spune despre noi că lucrăm la o firmă comunistă. Unora modul acesta le convine, de exemplu celor lipsiți de caracter. Însă mai toți colegii mei visează să se retragă cît mai curînd la țară, sau într-o suburbie, unde să-și cumpere sau să-și construiască o casă. Dar, desigur, întîi și-ntîi să strîngă bani pentru asta. Unii (piloșii care-au prins misiuni în străinătate) au și făcut-o deja, alții încă nu s-au mutat definitiv. De fapt acest lucru este nu doar subiectul favorit de discuție al colegilor, dar și punctul central de convergență al tuturor gîndurilor lor, atît cît au mai rămas din ele, după ce citesc presa proastă și se uită la televizor, lăsîndu-le restul creierului vidat. Și de-aici rezultă îndobidocirea. Unul din colegii mei, un imbecil desăvîrșit, vorbește mereu, obsesiv aproape, despre ce mult i-ar plăcea lui să dea de mîncare la găini, să sape-n curte, deși, bineînțeles, n-a făcut-o niciodată, și, așa văicăreț cum e, și cu degetele lui lungi și subțiri, nu-l prea văd făcînd-o vreodată. Comic dar și puțin trist în același timp, dacă te gîndești că la asta s-a ajuns. Pe ei, care-și spun sociabili (deși asta nu mi se pare deloc sociabilitate) nu-i interesează ieșirile prin oraș, la restaurante, cinematograf, cafenele, cluburi sau orice altceva ce înseamnă spațiu public: librării, plimbări, parcuri, expoziții. Personal, urăsc conceptele de suburbie-dormitor și de sat tradițional românesc contemporan, mizerabil, împuțit și populat de sălbatici. Pentru mine, locuința mea de vară e la oraș. Și atunci, cine-i mai nesociabil, eu, un citadin, sau ei, niște pastorali? Aici totul se petrece în spațiul firmei, în pauza de cafea sau mai ales în spațiul biroului, de la bîrfe, la comentarii politice, sport, plus lucru. Totul se suprapune sau se amestecă la servici. După care, la sfîrșitul programului, toți o tulesc, fiecare la casa lui. Ca și cum ar duce o viață dublă, schizo...? Ok, poate nu chiar pînă-acolo. Iar în privința job-ului nu observ o creștere a productivității, dimpotrivă: cum să fii eficient la lucru într-un mediu plin de bîrfe? Poate situația de fapt este consecința unei îndoctrinări, manipulări. Uneori mă gîndesc că orice filială locală a unei multinaționale este de fapt un laborator în care se fac experimente socio-psihologice, avînd băștinașii drept cobai. În fine, concluzia ar fi că oamenii de aici nu-s atît de prietenoși cum par la slujbă, ba din contră. Poate asta este ceea ce face de fapt orice firmă mare dintr-un om, sau poate este doar din cauza stilului de lucru de tipul totul-la-comun, sau are alte cauze sociale (familia) sau istorice (stat sălbatic, după cum se exprima oficial european ”citat” de WikiLeaks). La firmele echivalente din Occident spațiul privat este respectat (eu unul aș prefera cred oricînd cubiculele, și spun că cine le disprețuiește n-a văzut unde lucrez eu) dar și acolo există un du-te vino al personalului (partea bună acolo e că ai de unde alege). Se spune de exemplu că la New York și dacă cîștigi 200K pe an te poți simți ca un loser, să trăiești de exemplu în colocație. Clar, acolo ai altă cultură, și dacă nu mergi sau nu ești văzut prin baruri, teatre, cinematografe, săli de concert primești oprobriul public (economisirea e considerată ca fiind ceva passé, sau chiar de prost gust). Nu știu de ce în middle-class-ul românesc, chiar corporatist, (nu vorbesc de artiști sau de intelectuali autentici, dacă mai există așa ceva, cu siguranță în acest oraș nu) nu se mai practică ieșirile. De parcă după o anumită vîrstă (30) gata, trebuie să stai doar acasă și orice altceva este considerat imatur. Ar fi interesant dacă oamenii vor începe să cheltuie din nou pe ieșirile în spațiul urban după ce situația finaciară își va mai fi revenit un pic, și desigur, dacă nu s-au îngropat deja în casele lor de la țară. Pînă atunci trăiască tembelizorul, agregatoarele de știri, supermarket-urile și fast-food-urile. Noapte bună, națiune, oriunde te-ai afla!

De ce demisionez

Am mai scris pe-aici un post despre pro si contra an sabatic, un subiect care mă macină de ceva vreme. De atunci n-am prea făcut mare lucru decît m-am tot gîndit și iar m-am gîndit, am citit, am văzut cîteva filme, am fost la Paris (viața mea, pe scurt), însă n-am avut nici o revelație, ci doar am meditat, am acumulat și pot să spun că mă simt hotărît. Atît de hotărît încît mîine dimineață voi merge la unul dintre mulții mei șefi și-i voi spune un cuvînt: ”demisionez!”. N-am să-i spun toate motivele de mai jos, unele dintre ele preferînd să le țin pentru mine, sau poate pentru exit interviu, dar aici, fiind un blog personal, intim și anonim, simt nevoia să le enumăr pe toate.

Nu știu care motiv este mai important. Am să încep cu proiectul personal. Visul meu cel mai mare este de a deveni scriitor, de a publica romane și de a trăi din scris. Am deja cîteva subiecte în cap, pentru început vreau să scriu povestiri, am ales deja și un titlu, așa că am cîteva frînturi de imagini, cîteva idei, pe care însă nu am timp să le aștern. Sau nu că n-am timp, dar să scrii o carte necesită foarte mult timp, relaxare, și chiar o anume retragere din lume, o recluziune. Și trebuie să-mi recîștig controlul creativ. După atîția ani în cadrul unor proiecte în care mi se tot spune mereu ce să fac, cum să fac, etc, simt că mă sufoc, simt că nu mai am aer să respir. Simt că trebuie să iau o distanță de problemele și de gălăgia de zi cu zi, de care mi-e greu sau nu pot să scap seara cînd vin acasă, uneori nici în week-end-uri. Și că mă uzez tot făcînd mereu aceleași și aceleași task-uri prea cauzale pentru mine. Au existat oarecare perspective de proiecte noi, dar din păcate task-uri cam de low-level, care nu cred că mi se potrivesc și într-un domeniu pe care de zece ani de cînd lucrez aici le-am evitat sau m-au evitat ele pe mine. Iar să continui aici, în același proiect, brrr! Simt că stagnez, atît din pdv profesional cît și, mult mai grav, personal. Cu alte cuvinte nu prea am viață personală. Mă gîndesc că o schimbare a profesiei m-ar stimula și chiar și în plan sufletesc. Mă gîndesc aici, desigur, la familie. Pentru că niciodată nu mi-am imaginat c-aș duce o astfel de viață, de amorțit. Cînd eram în facultate îmi închipuiam că voi avea o viață împlinită din pdv intelectual, că voi fii genul acela, știi, care poartă sacou și merge seara prin restaurante sau baruri cu o femeie frumoasă (soție/prietenă bună), și cu amici inteligenți cu care voi purta discuții intelectuale, artistice, despre filme, literatură, muzică, politică, viață, ascultînd jazz și bînd vinuri și cockteil-uri fine. În loc de asta, am colegi absolut imbecili, rămași din pdv psihic, unii undeva pe la cinșpe ani, iar alții în Neanderthal, genul care se uită încontinuu acasă la tembelizor, merg doar la filme de acțiune și ascultă muzică românească de la radio, citesc doar titlurile de articole și au attention span-ul de ordinul mili-secundelor. Am chiar și un coleg nazi. "Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală" - o zicală care se potrivește perfect cu starea de fapt. Și atitudinea asta este susținută de stilul de lucru experimental, robotizat, de spălarea aia pe creier numită ”scrum”, în care trebuie să-ți impui zilnic task-uri, să-ți fixezi obiective, să te prefaci că te bucuri ca un cîine cînd primești ceva challenging, ca să ai șanse la mărirea anuală de salariu, care poate fi sau poate nu fi, și să faci față la ședințele sadice de evaluare unde un șef să te caute cu lumînarea și să-ți pună un eventual ”incomplete”. Mereu m-am gîndit că filialele românești ale multinaționalelor sînt de fapt laboratoare în care să fac experimente psiho-sociologice avînd ca material băștinașii. Totul într-un birou deschis, fără spațiu privat, neaerisit, neoxigenat îmbîcsit, (m-am săturat de discuțiile legate de aerul condiționat, care ba-l bate pe unul în cap, ba la altul nu ajunge, etc). Am nevoie de aer curat, atît în sensul propriu cît și-n cel figurat al termenului.

M-am săturat de locația gălăgioasă de la parter, pe unde trec toți cei care intră sau ies din firmă, sau merg afară în pauză la o țigară sau la apă (și merg toți deodată, pîn-aici s-a ajuns cu proasta înțelege a spiritului de echipă). De platforma de deasupra, unde antenele neizolate pe care se fac tot felul teste, emană radiații electromagnetice cancerigene. Da, e un mediu toxic, deși nu se vorbește despre asta. E un subiect tabu. Iar în biroul unde lucrez fiecare vorbește cînd vrea, și se vorbesc doar idioțenii (vineri de exemplu am ascultat manele, care ok, erau puse-n bășcălie, dar oricum), se citesc cu voce tare ”faze”, articolele panicarde de pe agregatoarele de știri. Nu poate exista profesionism cînd oamenii dicută doar despre imobiliare, case, terenuri, bani, mașini, excursii în străinătate. Sînt ca într-o închisoare în care simt că mă prostesc.

Gălăgia din mass-media, cu consecințe asupra societății și care mă împiedică să gîndesc, să lucrez. Ca o paranteză: sînt absolut convins că serviciile secrete, SRI-ul face experimente prin intermediul mass-mediei pentru a induce panica-n rîndul populației, probabil ca să poată să conducă mai ușor. Dar, după ce-ai stat o vreme într-un stat occidental și te întorci, ești deja vaccinat și nu mai pui botu'.

Salariul meu nu e nici mic, dar nici mare. Tocmai am aflat că salariul mediu la nivel de unitate e cu 20% mai mare decît al meu (management-ul a încercat apoi să ne aburească cu ce anume reprezintă salariul mediu, dar eu nu-s din ăia care crede ce spune management-ul). Cu ce-am economisit, cred că-mi vor ajunge pentru un an. Cine are salarii mari în firmă? Idioții care ling șefii și care prind misiuni în străinătate, tîmpiți lobotomizați care discută cu clienții pe field, care pierd nopțile încercînd să rezolve niște probleme, pasîndu-ni-le de fapt tot nouă, la orice oră, probleme pe care, cînd îți vin, trebuie să stai să le rezolvi, căci politica firmei este să te guduri pe lîngă francezi și nemți, să-i faci să se simtă importanți, ca să ai un feedback bun ca să mai trimită ăia dup-aia și alte proiecte. Și care la cheful firmei îți rînd în nas fiindcă ei cîștigă dublu, poate chiar triplu sau cvadruplu decît tine. Iar tu n-ai să prinzi niciodată misiuni de durată, poate eventual dacă-i strîngi cumva cu ușa, și atunci te fac să aștepți doi ani, ca un coleg care a fost pus s-aștepte doi ani viza de Franța pînă ce s-o dilit la cap băiatul, și toată lumea îl cam evită prin mailuri sau tele-conferințe. Un preț mult prea mare, pe care nu-s dispus să-l plătesc.

Chestia e și că am obosit, lucru ce nu-l recunosc ușor, cel puțin nu de față cu alții. Am acumulat stres și oboseală care sper să nu sublimeze într-o boală, știu și eu? Nu-mi mai ajung week-end-urile. Aș vrea să stau măcar sîmbăta pînă tîrziu în noapte, să mă uit liniștit la unul sau două filme, sau să citesc o carte, dar mă prăbușesc de somn înainte de ora unu. Pe de altă parte, ok, poate asta e viața. Poate pe toți munca ne transformă, ne îmbătrînește, vrem nu vrem. Mai mult de doișpe ani în domeniul acesta, e normal să te simți stors, deși ți se spune că, hei, toată lumea muncește. De acord, dar de ce să nu faci ceea ce-ți place, mai ales dacă-ți permiți, de ce să nu încerci altceva, de ce să n-asculți ce-ți spune instinctul? Vreau să caut perspective noi, să mă reinventez! Nu înțeleg de ce toată lumea pare că se opune, că vrea să-mi pună frînă, să mă tragă de la a-mi urma visul. De exemplu Mama: 60 de ani, 12 ore de televizor pe zi. Am făcut un test și i-am zis că deja mi-am dat demisia. A ieșit nasol, foarte nasol. M-a amenințat c-o să fie vai de capul meu, că voi muri, că nu fac bine, că vai, eh, în fine, nici nu vreau să mă mai gîndesc la asta. Și se mai spune că devii ceea ce faci. Ei bine, eu n-am devenit și nu doar atît, dar am rezistat cred, cu succes, tuturor încercărilor de spălare a creierului pe care compania a încercat să mi le inoculeze. Dar nu prea mai am energie să lupt cu atîtea prostie din jurul meu, nu mai am muniție.

Și nici nu mai am nici o motivație să continui în firmă. Adică, uite: am și eu un vis, un mare vis, Visul Vieții Mele pe care vreau să-l urmez. Ce-i așa rău în asta? Știu, poate am văzut prea multe filme și am citit prea multă literatură, dar dacă toate aceste opere au dreptate? Pe mine m-au convins. "Midnight in Paris", de exemplu, parc-a fost făcut pentru mine. Și eu mă imaginez la Paris, cu o baghetă sub braț, mergînd pe străduțele pitorești spre locuința mea de la mansardă să scriu la roman. De ce nu? De ce n-ar fi posibil? Mă întreb oare pe cîți oameni filmul acesta i-a pus pe gînduri în aceeași măsură ca pe mine și pe cîți i-a determinat să ia o decizie. Îm? E cineva?

Vacanța 2011. Partea a treia. Întoarcerea. Memory dump

Ziua de plecare. De cu seară am înghesuit totul în bagaje, abia-abia au încăput, bagajul meu de mînă, ca de fiecare dată, plin, burdușit cu cărți, camera video, foto, încărcătoare. Băgăjelul de cală a lui M era plin și el, și doar am folosit multe pungi etuvate. Rugat la recepție să ne comande un taxi, tipa n-a găsit, alergat pînă la stația de la hotelul mai mare din apropiere, negresa care voia și ea să meargă la aeroport și credea că eu sînt șoferul. Sunat la Taxi7, operatoare draguță, voce cîntată, tres simpa și vorbăreață, dat adresa cu cîteva numere mai încolo, sunat din nou, confirmat, așteptat două minute la telefon. Drumul pînă la aeroport, lejer, zi, soare (în toate dățile în care-am mai fost am plecat doar dis-de-dimineață), ne gîndeam ce-o să facem în aeroport pîn' la ora unu, cînd pleacă avionul. Luat un cărucior de bagaje. La Terminalul unu – coadă, una din cele mai mari cozi pe care le-am vazut în viața mea, comparabilă cu cele de la Turnul Eiffel sau Louvre. Era o coadă comună la mai multe zboruri. Pe M am pus-o la coada pentru bagaje iar eu m-am dus la automatele de check-in pentru bilete, probleme la scanarea pașaportului meu (nu-i așa usor ca-n filmulețul de pe Lufthansa dot com, trebuie să-l ții apăsat bine de tot). Noroc că erau vreo cinci, șase check-in terminale. Japonezii care și-au desfăcut la un moment dat bagajul mare, galben, de plastic tare și am putut sa vedem ce au înăuntru: într-o jumătate erau numai plase de hîrtie cu nume de marcă, Gucci, Prada, iar cealaltă jumătate ... paste. De ce oare paste? De fapt, ce să cumpere, haine, ca noi, est-europenii? La ei se găsește orice. O codiță mică și la toalete. Personalul care deservea Lufthansa era foarte, foarte amabil, în ciuda vînzolelii și a unor remarci nervoase făcute de unii pasageri nerăbdători. Și mai puține magazine decît la München, operatorul ne-a oprit cele două pet-uri de apă, pe care a trebuit să le lăsăm acolo, nu le puteam bea, nu mai știam unde-s biletele, erau în buzunarul la jachetă. Uf! Cumpărat un parfum de la duty-free, tot Allure, un pic mai ieftin ca la Sephora și două reviste, Marianne-Le Magazine littéraire, suplimentul cu lecturi de vacanță, și un supliment Nouvelle Observatoire, cu locuri branșate din Paris. Mmm, reviste parfumate, deci se mai fac așa ceva! Francezii nu au doar reviste de muzică dar și reviste grupate pe genuri muzicale: jazz, alternativ, rock. În avion am răsfoit Vivre Côté Paris (pe care mi-am luat-o din oraș). Tînăra pasageră japoneză, draguță, spirit artistic, care stătea în dreapta mea și exersa partituri, stewardesa care a vărsat din greșeală puțină apă pe ea. Mîncat puțin, iarăși ceva dulce, cu stafide, de reamintit să nu mai beau suc de mere sintetic (prea mult zahăr care mi se urcă direct la creier). La Aeroportul din München lucrează mulți oameni în vîrstă, i.e. peste cincizeci, șaizeci de ani. În interior, cam pustiu. Aveam de petrecut șase ore (dar, deh, cum spuneam, biletele erau mai ieftine). Ne-am îndreptat spre terminal. “Later, madame”. ”Later?”. ”Yes, later”. Oricum, sala aceea se închidea pentru cîteva ore. Mîncat un sendvici, o mini baghetă de fapt, abia mai tîrziu am realizat că avea în interior o felie de castravete, mers prin cîteva magazine răsfirate, uitat la cărți, ediții internaționale. Nemțoaica negresă care n-a vrut să-mi vîndă un pet cu apă pînă nu i-am arătat biletul. La terminalul spre Timișoara un românaș îmbrăcat ... ca un românaș, adivă vai-și-amar de capul lui, grăsuț, povestea la telefon, icnind de rîs după fiecare frază, după care a stat încruntat pînă la plecare. Alt tînăr, încrezut, probabil ingineraș multinational pilos, probabil șefuț sau pfș-ist (pupător în fundul șefilor), citea încruntat o carte groasă de Neil Galmann sau Terry Pratchet, nu mai știu exact. S-a anunțat că zborul are o mică întîrziere. Se însera cînd am plecat. În avion, doi tineri, ingineri, proști, ca toți inginerii români de altfel, în stînga mea, îmbrăcați urît, unul cu tricou polo negru, scămoșat, celălalt cu o cămașă țipătoare, povesteau de servici. Începeau frazele cu ”stai”, ”păi nu”, ”deci ăștia vor să”. Unul era ceva testor și povestea cum a testat un tool care face ”pîc, pîc, pîc!”. Și făcea meseria asta de cinșpe ani. Vai de capul lui de idiot! Doamne, sper să nu ajung și eu așa! Sper să mă hotărăsc odată să plec naibii de-aici! Zbor pe înserat, apoi noapte. Vazut luminile unui oras, dar n-am aflat care anume era. Apoi Timișoara, lumini mai multe, se vedea Catedrala și m-am simțit mai bine. M cu băgăjelul de mînă, coborînd voinicește pe scara mică a avionului, nu s-a plîns deloc, draga de ea! De fapt dacă mă gîndesc mai bine nu s-a plîns deloc în toate cele zece zile cît am fost plecați! Eram pe drumuri de vreo doișpe ore. La pașapoarte, în față era un japonez sau nu știu ce, la care-au stat cinci minute, că-mi venea să merg la celălalt rînd. Oricum, bagajele începeau să sosească. Bucuria pe care-o am de fiecare dată cînd îmi văd bagajele sosind pe bandă. Abia am putut să scot în afară mînerul de la geamantanul mare, se blocase. M-am opintit cu M și pînă la urmă am reușit. Afară era cald. Întuneric și cald. Mers la un șofer de taxi cu figură cumsecade, care tocmai condusese pe cineva la aeroport. Ne-a spus că ăptămîna trecută a fost frig dar chiar în ziua aceea a fost cald și că se anunță a fi și mai cald în zilele următoare. În fine, am ajuns, mașina a dat rateuri după ce i-am spus șoferului să meargă zece metri mai încolo. Tîrît bagajele pe rotițe, zgomotos, pe asfaltul românesc zgronțuros, pînă la scară. Mîncarea era aproape gata. Am început să despachetez, întrebîndu-mă cum naiba au încăput toate acolo. Întîi cărțile, pe care le-am pus imediat în bibliotecă. Abia cînd M s-a dus pe balcon și a vazut plantele ei frumoase îngrijite, udate așa cum trebuie și a ridicat mîinile-n sus de bucurie, abia atunci am realizat și m-am bucurat și eu la rîndu-mi, că, totuși, sînt acasă.

Vacanța 2011. Partea a doua. La Paris. Memory dump

Camera de hotel avea vederea spre o piață, nu spre curtea interioară, ca data trecută. Vedeam mai multe, dar parcă eram și mai expuși, cu geamurile ale de sus pînă jos. Atît ziua cît și noaptea era destul de gălăgie, din cauza mașinilor care treceau pe acolo, și mai mult cald. Făcut duș, apoi M făcut duș. Despachetînd mi-am dat seama ce puține haine aveam. M-am decis să-mi cumpăr. Am făcut fotografii cu piața și apoi am plecat spre Mall, la cumpărături. Nu știam că e sezonul reducerilor. Eu nu știam. Acum 4 ani fusesem aici la începutul lui August și soldurile mi se păreau în toi. M era bucuroasă. Eu nu. Aglomerație, lumea făcea shopping în mod industrial. Quatre Temps-ul s-a modernizat, s-au făcut reamenajări și arată mult mai bine și mai curat. În unele locuri e chiar parchet pe jos, înconjurat de o mulțime de plante. Ne-am mirat (în 2007 arăta cam jegos). Am stat destul de mult la cumpărături, am intrat în multe buticuri. La intrarea-n Auchan am dat să-mi închidă capetele fermoarelor de la rucsac și dă-mi voie să-ți spun că erau foarte eficiente. Eram obosiți, nu prea dormisem noaptea dinainte de zbor, eu vreo 3 ore, M doar una. Ne-am întors cu plasele tipice, verzi, pline. Nu m-am simțit confortabil. Vedeam cum oamenii ne privesc, am auzit două fete în spate spunînd ceva despre străinii care vin la Paris să-și cumpere de toate. Am mers des în zilele următoare la Mall, mult mai des decît aș fi vrut. Mi-am luat camembert-uri și brie și ciocolată (care acuma văd că se găsește și la Auchan în Timișoara). Nu mai știu exact care-a fost ordinea zilelor următoare, spre deosebire de acum 4 ani, cînd îmi amintesc zi-de-zi, dar am să-ncerc să-nșir aici cîteva amintiri, dezordonate.

Ne-am luat Carte Navigo, aceleași cozi, aceleași ghișee goale. Coborît în spate la Hotel de Ville, coadă al expoziția Parisul în Timpul Impresioniștilor, am lăsat pe altă zi. Exact aceleși pancate de culoare roșie, scris cu alb "Soldes", ca acum 4 ani. Prima zi a fost caniculă. N-am mai prins nicicînd așa caniculă la Paris. M se plîngea, dar bine că n-o mai strîngeau pantofii, de data asta și-a luat cu ea o pereche foarte comozi. Of! În față la Hotel de Ville nu mai era volei pe plajă ci s-a amenajat un spațiu verde, cu mici delușoare, cu copaci în ghivece mari. Am mai fost în față la Centrul Pompidou (din nou am ajuns marțea, cînd era închis la Brâncuși), la Fontaine des Innocents, și, evident la Hale, pentru cumpărături. Halele erau în refacere. Multe porțiuni fără aer condiționat. Eu mers la Fnac (stat cam multișor), M la magazine de haine. Stat cu picioarele-n apă în Curtea Louvre-ului, la Piramidă. Fost la Notre Dame, în față, căutat ca disperatul km zero al Franței, întîlnit doi colegi de servici (se putea?) dar veniseră și ei în concediu. Canicula s-a potolit, exact cum spuneau la televizor. În dimineața următoare-am fost pe Rue Moufettard, să-i arăt lui M cum arată-o Piață agroalimentară stradală. I-a plăcut, deși nu era lume multă și, oricum, era cam cam înainte de prînz. Văzut casa unde-a locuit Hemingway. Băut cafea și mîncat plăcintă cu mere la un artizan boulanger autentic în Place de Contrescarpe – M abia a putut să se urce pe scaunul înalt din față. De acolo mers la iarăși la Rue des Ecoles, apoi Biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais, dar era închis. Magazine pe Saint Germain, intrat pe bulevardul Saint Michel într-o librărie de benzi desenate second hand, la etaj, unde se vindeau și filme iar în față cărți cu 50 de cenți. Mîncat la Acropolis, pe Rue Xavier Privas: mîncare excelentă (mie-mi place bucătăria grecească), vin cu fructe, spațiu răcoros, piatră, plante, muzică franțuzească, un tablou kitchos cu o insulă-n Grecia, dar, hei, eram în concediu și noi! Am mîncat de două ori aici. Shakespeare and Company (pentru prima oară mi-am cumpărat cărți, pe care mi-au pus ștampilă). Păcat că lui M i s-a făcut frig și n-am stat să mai vedem pe editorul de la Granta și cărțile pe care le prerzenta (am găzt imagini pe FB de la eveniment după aia). Mergînd spre Place e la Sorbonne am intrat la un magazin de haine fain, Jules și, mai mult să scap de gura ei, mi-am luat două cămăși colorate, în carouri mari. N-am prea văzut carouri prin Franța, nu pot fi făcuți nicicum francezii să poarte carouri, dar totuși se vînd. Sau, mă gîndesc, poate nu prin Paris, dar cînd merg în concedii? Și din nou gîndul la concedii, sper să mă relexaz și să nu-mi pară rău că n-am fost într-o vacanță la mare sau la munte anul ăsta. Lacătele de pe Pont D'Archeveche. Mi-am cumpărat "Le spleen de Paris" de Baudelaire de la o buchinistă drăguță și tinerică de pe Quai de Montebello. Iată-ne în sfîrșit și pe calma și alba Île Saint-Louis. De acolo în Marais, am intrat pe Rivoli pînă la Saint Paul, de acolo pe Saint Antoine, animat, aglomerat, magazine peste tot, plin de mîncare, haine, francezi grăbiți, în timpul serviciului sau venind de la lucru. Stat pe o bancă-n Place des Vosges, la umbră, privit copii jucîndu-se, familii odihnindu-se pe iarbă, filmat cam un sfert de oră bun, Casa lui Victor Hugo, ajuns la un bulevard, mers pînă-n Place de Bastille (stația de metrou era închisă). Am uitat să vizitez Port de Arsenal, și, oricum, sînt sigur că pe M n-ar fi interesat-o. În fine. Altă dată. Cinematograful de pe Rue Saint-André des Arts unde rula filmul lui Godard, "Vivre sa vie". La Odeon, cel mai recent film a lui Woody Allen, "Minuit à Paris".

A urmat Versailles-ul, în altă zi. Cu tramvaiul 2 din La Défense pînă la Sèvres, prima stație stat în picioare, apoi M a găsit un loc jos, apoi și eu am găsit unul. Nu prea se vedea mare lucru, în dreapta clădiri pe dealuri înalte, în stînga zidărie. La stația Sèvres am urcat puțin pînă spre pod, am luat autobuzul. Multe stații. La un moment dat au urcat o grupă de copii de grădiniță însoțiți de un educator, tînăr, foarte atent și de încă două educatoare. La ieșire i-au numărat ca pe oi, Un, deux, trois... Am făcut destul de mult pînă la Palat. Orășele bine echipate, funcționale, Sèvres, Chaville. Clădiri noi alături de clădiri vechi. Mulți pensionari. Turiștii pare-se au ales să meargă cu RER-ul (mai rapid, dar mie nu-mi place, pls că voiam să-i arăt lui M și cum arată o suburbie faină). La Versailles am luat niște decizii neinspirate. Puțin zis neinspirate. Întîi, că am stat la coadă, în soare. Ajunși la intrare, am aflat că nu de aici se cumpără biletele. M-am dus la altă coadă. Nu știam că grădinile sînt gratuite și de fapt pe noi nu ne interesa interiorul castelului ci doar grădinile. Care în ziua respectivă se închideau mai repede, la patru (noi am ajuns acolo pe la 11 jumate). Apoi am stat iarăși la coadă la intrare (M mă aștepta, dar n-am avut tupeul să mă bag în față; așa-s io). Am trecut prin fugă prin cîteva camere. Am ieșit. M era deja nervoasă. Praf alb pe pantofii mei maro. Soarele alterna cu nori. Ne-am luat două sendviciuri, tari și seci. Un alt calcul greșit: am crezut că pot ajunge repede la Triannon, dar m-am întors și am luat un minicar (după ce-n prealabil am mai stat la o coadă la bilete) din care n-am prea văzut mare lucru. M-ar fi plăcut să cobor la lacul din centru, dar M n-a avut chef. Mie mi-a plăcut plimbarea, a ținut cam juma' de oră. Întîlnit niște români și făcut poze unii la alții. Flori frumoase. M-a ars soarele cam tare. Odihnit pe o bancă într-unul din labrinturile umbroase. Regretul de a nu fi fost pîn' la lac. Nervi. Certuri. Băut o cafea, mîncat o tarte au pommes și mers la toaletă. Bosumflări în drumul spre autobuz, care ne-a lăsat la cîțiva metri de gura de metrou.

În altă zi am fost în zona Grand Magasins. Aglomerație maximă. Nervii mei întinși. M întreba de ce n-am stat la Quatre Temps, oricum erau aceleași magazine. Nu erau chiar aceleași. Aici erau multe de lux, deci nu pt. noi. Însă treptat, atmosfera între noi s-a mai calmat. Sau, poate m-am consolat cu gîndul că n-o să facem mare lucru, că de fapt ea a venit pentru shopping. Eau de toilette și eau de cologne, ambele Allure, de la Sephora Haussmann. Plimbat apoi pe lîngă Operă, spre Madeleine, căutat buda (aia faină era închisă), găsit un McDonalds pe Rivoli și ne-am ușurat. În Jardin de Tuilleries, după șase seara, culori saturate-n galben, portocaliu, plimbare lejeră, odihnit pe scaune la bazinul octogonal, în care nu mai erau rățuște ci pești destul de măricei. Cam în fiecare dimineață trăgeam o fugă la Quatre Temps, înainte de plecare. Odată am lăsat-o pe M acolo vreo 4 ore, să se sature și eu m-am dus singur în oraș, să mă simt liber. Dar a trecut repede și imediat mi s-a făcut dor de ea.

Am fost din nou în Montmartre, coborînd din metrou la Abesses. Impropriu zis, coborît. Urcat mult (nu știam de lift). Zidul cu "Te iubesc" scris în toate limbile. Străduțe în pantă. Trebuie să fii atent la negrii de la intrarea la funicular, în special la faza cu ața. Nu era nici un agent de pază acolo să vadă (?) Caldură mare, moncher. Încercat să mergem numai pe la umbră, e și asta o artă, nu? Place du Tertre, luat o înghețată, mers pe străduțe înguste. Mimi: o tipă înfășurată-n bronz care turna încet apa dintr-un ibric într-un ceaun, încet, încet, cu ochii-nchiși. Admirat concentrarea ei. M-am gîndit să scriu o povestire despre. Turiști proști pozîndu-se cu ea în fundal. Montmartobus. Văzut Moulin de la Galette, Maison Rose, Lapin Agile și via, din păcate doar din autobuz. Din fericire, avea aer condiționat. Frumos cartier. Mers pînă cînd șoferul ne-a anunțat Terminus, apoi am luat altul, am filmat, dar cam zdrăngănea (piatră cubică peste tot) și ne-a întors tot pe la Abesses, unde eu am mîncat o crêpe fierbinte. Champs-Élysées și aglomerația de negri dubioși plecînd de la un concert care tocmai se terminase și în care am intrat și era să ne sufocăm (unii-au leșinat). Mers așa de la Arcul de Triumf pînă la Roosevelt cu o pauză la magazinul Virgin și la Galerii și de acolo pe luxoasa Av. Montaigne (hoteluri, mașini scumpe, paznici în livrea) pînă la Alma, la Diana, apoi metroul pînă la Trocadero, unde-am făcut poze cu Turnul Eiffel. Găsit buda de la unul din picioarele turnului. Mers prin arr 7 pe Rue Saint Dominique, pîn la Ambasadă, apoi pe Avenue Bosquet - clădiri mari, înalte, solide, perfecte. Mă imaginam că trăiesc acolo. Metroul. Am mai fost odată, în altă zi pe Champs, zic să nu rămînem cu această amintire negativă și a fost mai bine (M a intrat în niște magazine și n-a găsit mare lucru, dar în rest a fost OK).

Mall-ul din Défense era deschis și duminica. Femeia care mi-a ținut ușa cu mîna, în timp ce vorbea la telefon și eu eram cu plasele încărcate (nu mi s-a mai întîmplat niciodată așa). Totuși, prea mult timp petrecut cumpărături. Am mai mers și prin Courbevoie puțin, am intrat și prin magazinele de acolo. Haine, sau, cum le spunea M, cîrpe. Și genți. Și ne-am plimbat pe niște străduțe liniștite. Săraca M! Ea vroia să vadă mai multe case, dar case vezi mai mult în exteriorul Parisului... A, în penultima azi am aflat că era un Carrefour într-un spațiu comercial, nu mai trebuia să mergem în fiecare zi la Auchan să cărăm apă și alte chestii. Am fost și la Ritz într-o zi în care ploua ușor, data trecută mi-a scăpat. Dar ploaia se oprea repede. Ne-am plimbat iarăși pe Rivoli. Am stat pe o bancă în spate la Notre Dame, ca data trecută, am băut o grămadă de lichide, am intrat în vreo douăzeci de librării și mi-am luat multe cărți. Trebuia să-mi iau mai multe cu Paris-ul și mai puține de literatură, dar a fost cam invers. N-am convis-o să mergem în Parcul Monceau. În fine, n-a vrut, n-a vrut și pace! Nu știu cum au trecut zece zile. Coadă mare la intrarea la Notre Dame, ordonat, nu stiu cine-o gestiona, dar functiona. Intrat înăuntru la Saint Suplice, stat pe o bancă, sentiment răcoritor, filmat înăuntru. Din nou magazinele mici din Cartierul Latin. Aglomerația de la prînz de pe Esplanadă. Elegantul McCafé din colț, în stil art deco, cu vedere spre Grande Arche, unde beam un expresso dublu, mîncam croissanți pufoși, plăcinta cu mere și budincă (sau un fel de brînză, cum zicea M). Ca și la patiseriile Paul. Ah, și cursurile de dans, seara, pe Esplanadă. Fascinant.

Niciodată nu dormeam parcă îndeajuns. M se scula prima și trebăluia prin camera, se uita la televizor la emisiunile matinale. Micul dejun: un piept de pui prăjit, de care M spunea ca are mirodenii cu E-uri, și pasta de guyas pe care-am adus-o din țară, despre care, spunea ea ca n-are așa multe E-uri, desi eu nu cred deloc asta, brînzeturi (camembert învelit în scoarță de copac, brie), roșii, nectarine, baguette, dejeunette, croissanți (care nu mai sînt deloc buni a doua zi, chiar daca-i țineam în frigider), pain au chocolat, apa Evian si Cristaline, și parfumata Volvic cu Citron, care nu se găsesc defel în țară. În congelator, în fund, apa putea îngheța și așa o luam cu noi în oraș, în rucsac, ca să țină. Odată camera de gunoi de la parter era închisă femeia care facea curatenie pe hol, ne-a spus să-l lăsăm la ea în săculețul de la cărucior. Zilnic, același drum pînă la Esplanadă. Clădiri în refacere. Oameni care lucrează.

Și impresia că toți francezii fac parte dintr-o mare familie, toți sînt atît de politicoși între ei. Și vorbesc atît mult! Regîndit la ideea de a merge în Franța pe o perioadă mai lungă, dar ramîn francofil.

Vacanța 2011. Partea întîi. Spre Paris. Memory dump

Drumul pînă la aeroport într-un taxi care mirosea a benzină, orașul noaptea, pustiu, firme luminoase de pe marginea drumului. Aeroportul aproape gol, fiindc-am ajuns mult prea devreme. Tipa a cărei vîrstă nu o puteam determina, dar atrăgătoare, oricum există un interval, cam între 32 și 42 cînd nu prea-mi mai dau seama ce vîrstă are o femeie. Înaltă, îmbrăcată-n negru, cu sandale cu talpă joasă, vorbind românește fără accent, dar cu o conjuncție nemțească, și despre care n-am aflat exact ce voia, poate doar să-avem grijă puțin de bagajele ei. Tot mergea de colo-colo, ba ieșind pe-afară, ba înăuntru, prin cafenea. Sala s-a umplut treptat. Check-in-ul la bagaje a început cam tîrziu, după low-costul spre Bologna, cu oameni care arătau cam jerpe. Coadă la ghișeul UE. Nemți simpatici. Autobuzul care ne-a dus doar douăzeci, treizeci metri pînă la avion. Decolarea normală, (avionul era Bombardier), vedeam cum se iveasc zorii. Aterizarea la München. Am fi preferat să mergem prin Viena, ar fi fost doar o oră cu un avion mic din Timișoara, nu o oră jumate, dar biletele via München, cu Lufthansa, erau cu aproape 400 de euro mai ieftine, probabil și din cauza așa-zisei crize a castravetelui, așa că n-am mai stat pe gînduri. Aeroportul din München este spațios, parcă avioanele au spații mai mari de andocare, iar în interior, aerisit, sau mai exact rarefiat, are cu mult mai puține magazine, dar parcă găsești mai multă mîncare, comparînd cu Viena. Uitat la oamenii dimprejur, să știu cum să comand, mîncat pentru prima oară Panini, ospătari de toate naționalitățile, chinezi, negri, parcă n-ai fi în Germania. Cafea și ceai gratis de la Trip Advisor. Benzi rulante de zeci de metri. Nemți serioși, înalți, trași la costum, trăgînd după ei băgăjele mici cu rotile. Observat pe unul din panourile electronice de zbor că terminalul de plecare s-a schimbat (și doar cu o zi înainte făcusem check-in-ul pe Internet). Am avut timp destul. M-aș fi prins că e poarta spre zborul spre Paris și fără să mă uit: alte tipologii, o femeie care citea o Livre de poche, cîțiva africani și francezi îmbrăcați mai modest decît băștinașii, în blugi, și mai mici de statură. Nu-mi amintesc multe de zborul pînă la Paris. La aterizare era foarte cald și eu aveam pe mine jacheta de primăvară-toamnă cumpărată de la Celio* acum patru ani. Am mers ceva timp prin sistemul de benzi rulante, printre niște tuburi de plastic transparente, sinistre, jegoase, fierbinți, apoi am intrat într-un tunel ca de metrou în ne-am deplasat atît orizontal, cît și wobble și apoi în sus. Bagajele noastre au ajuns printre ultimele, dar au ajuns. Am mers către stația de taxi, am evitat, cum am citit că trebuie să facem, un negru dubios care-și făcea reclamă la firma lui de taxi, și am am ajuns la stația oficială de taximetre, unde am fost programați de o dispeceră, la un șofer serios, toți de culoare. Drumul spre oraș a fost fain, era soare, miezul zilei, dar mașina avea aer condiționat (și GPS) stația de radio prezenta știrile profesionist, parcă și clădirile pe lîngă care treceam – depozitele, sediile de firme, motelurile, lanțurile hoteliere, Stade de France, și chiar și blocurile – arătau mai bine ca data trecută și am observat parcă pentru prima dată peisajele faine de pe cheiurile Senei, în special clădirile de pe Île de la Grande Jatte, înconjurate de verdeață, și cu geamuri și terase mari, etajate. De notat să vizitez mai multe insule de pe Sena. La intrarea în Courbevoie, am simțit că am intrat într-o atmosferă pariziană tipică: terase, terase, terase! Teraserie serioasă, pline cu fete cool, cu ochelari de soare, îmbrăcate monocrom, calme, discutînd, stînd pe scaune de răchită, cu spătarul curbat la mesele rotunde. Abia atunci mi-am dat seama ce mult mi-a lipsit Parisul și imediat m-am simțit relaxat.

Cri, cri!

Acum cîteva luni a avut loc o acțiune a autorităților municipale prin care s-a împrăștiat din elicopter, timp de cîteva săptămîni bune, un insecticid asupra orașului, avînd ca scop stîrpirea țînțarilor. Din păcate treaba asta se întîmpla la ore cînd fie încă nu mă sculasem, dimineața devreme (nu-i drăguț să fii trezit de raiduri de elicopter?), fie cînd citeam o carte pe balcon, seara, fie cînd mergeam la servici trecînd prin parc, făcîndu-mă să mă simt urmărit, ca-n filmele cu războiul din Vietnam. Acțiunea a avut efect. Nu prea mai sînt țînțari. Ok, mai vezi cîte unul, doi, dar asta rar, foarte rar. Însă, am observat, ca side efect, că s-au înmulțit greierii și tot felul de alte țîrîitoare care fac noaptea aproape insuportabil de gălăgioasă. Recunosc, eu sînt cam sensibil la zgomote. Sînt chiar irascibil, ce mai! Poate datorită stresului cronic pe care l-am acumulat în cei 12 ani de servici, dar și datorită firii mele, toată lumea aproape spunîndu-mi că-s sensibil. De fapt, dac-aș fi să aleg unde să locuiesc, locul meu ideal ar fi, cred, într-un studio de înregistrare, sau, mă rog, într-o cabină de transmisie radio. Chiar, oare cum sînt construite? Au pur și simplu straturi izolante sau există și materiale speciale? În fine, asta aș putea google-ui, dar oricum nu despre asta vreau să scriu aici.

În fiecare capăt al balconului am o mulțime de plante. Plante de grădină. Sînt udate conștiincios, zilnic, și au crescut destul de mult, atît de mult încît s-au format două mici jungluțe. Și cumva, nu știu cum naiba, aici, sus, a ajuns un greier. Precizez că locuiesc la etajul nouă, într-un bloc comunist. Poate un greier sări pîn-aici? Sau să fi existat ouă în pămîntul pe care l-am cumpărat și l-am pus în ghivece? Mama spune că poate vecinul de deasupra l-a aruncat, doar așa, ”pour rigoler”. Toate astea ar putea fi adevărate. Nu mai trebuie să spun, cred, cît mă enervează cînd începe să ... cînte, deși zgomotul nu are de-a face deloc cu muzica. Cine naiba a spus că greierii cîntă? Cred că avea o imaginație bolnavă. Pe de altă parte, există și cîteva haiku-uri interesante, de exemplu:

A cricket

in a cornfield.

The Moon is listening.

Sau:

Summer night.

The crickets

are keeping the stars awake.

Sună bine în poezie sau cînd stau și citești într-un loc liniștit, dar în realitate senzația e cu totul alta, comparabilă poate cu o alarmă de mașină. Sunetul devine mai suportabil cînd țin geamul închis, termopanul mai absoarbe, dar cine poate ține geamul închis în serile fierbinți de vară? Evident, l-am căutat. Pe greiere, zic. L-am căutat. Nu știam cum arată un greiere. De fapt nu știu nici acum exact. Pe Net am găsit fotografii contradictorii, ba că-i negru, ba că există specii gri-verzui, care seamănă cu o specie de alien bălos. În cărțile de povești apare îmbrăcat în negru, în frac, așa că poate asta-i cea mai probabilă înfățișare, deși cu mutațiile genetice de care tot aud... Și-n fond e o specie de oraș. Și sper să nu piște. L-am căutat noaptea, dar nu l-am găsit. Ba mai mult, simțea prezența mea cînd aprindeam lumina și se oprea. Ziua am luat la rînd fiecare ramură, fiecare frunză dar tot nimic. S-o fi ascuns în pămînt? După cîtva timp, la celălalt capăt al balconului a apărut înc-un greier. Auzeam stereo. Mi-am zis, hai să iau un spray de gongi și să dau peste tot. Păi nu se mai putea. Respect eu artiștii, încurajez talentele muzicale, mai cumpăr CD-uri din cînd în cînd, dar somnul e somn, a doua zi merg la servici (cel puțin deocamdată, că oricum vreau să mă las). Dar asta nu va face rău plantelor? Și nu va ajunge mirosul în cameră? Mama mi-a spus (ea tot timpul găsește pe Net tot felul de prostii și mi le forwardează prioritar) că cică un greier la casa omului aduce noroc. A stat și ea seara aici și, deși are auzul mai slab ca al meu, a recunoscut că e destul de enervant. Și, oricum, nu mă consideram eu prea norocos. Așa că am luat un spray de gongi și am dat ici-colo, psst! psst!. Am crezut c-am scăpat de ei. Seara următoare însă întîi unul, apoi altul au reînceput concertul. Și nu păreau slăbiți, dar deloc! Am reluat căutările, am dat iarăși, a doua zi la fel, reîncepeau. Și tot așa. Oricum stau prost cu somnul, așa că ce conta dacă adormeam o oră-două mai tîrziu? După vreo săptămînă, cînd canicula a încetat să mai ”facă ravagii”, după cum se exprimă presa proastă din țară, am observat că zgomotul a încetat. Nu am văzut nici o insectă pe balcon. S-o fi aruncat de pe balcon, sau o fi murit de foame, plantele de apartament poate nu erau pe placul lui, cine știe? Pot spune că e mai bine. Dar nu perfect.

Există un zgomot de fond perpetuu noaptea, în special un țîrîit care pare că vine din toate micile zone verzi dimprejurul blocurilor. Și locuiesc într-un mare cartier, numai de blocuri. Și nu-s numai greieri. E parcă un organism care țîrîie, pulsează la unison. Ce s-au întîmplat cu nopțile liniștite, cînd se auzea doar cîte-o mașină, sau în depărtare un tren trecînd pe un viaduct? N-am locuit deloc la țară, doar îmi imaginez, sau mai citesc cărți, dar decît să aud toată noaptea astfel de țîrîituri, apăi mai bine-aș locui lîng-un metrou suspendat în Gotham. Sau mai bine caut pe google depre cum se izolează fonic un studio de înregistrare sau un post de transmisie al unui radio. Și încă ceva: în următoarele zile se anunță iarăși caniculă (”nu credeam c-o să mai vii!”).

Parisul în literatură

Mă reîntorc la un subiect care mă fascinează: Parisul în literatură, Parisul văzut de scriitori. Am mai scris despre asta aici. Am cules nu doar la întîmplare fragmente din cărți, ci am ales alți scriitori care-mi plac. Mi se pare extrem de greu de suprins în proză vibrația orașului, esența lui, cam ca în principiul incertitudinii a lui Heisenberg: observarea unui lucru îi schimbă proprietățile. Totuși, unii scriitori reușesc să redea într-un mod sugestiv, viața la Paris.

Mark Twain – The Innocents Abroad

Nu am găsit ediția românească a cărții (Ageamiii în străinătate), care-a apărut prin anii șaizeci și de atunci nu știu să fi fost reeditată. Am văzut-o odată la un anticariat online dar nu o aveau pe stoc. Mark Twain a fost la Paris prin o mie opt sute șaizeci și ceva și, după cum se vede mai jos, a fost impresionat de nivelul de civilizație și de forfota străzii.

Cap XII What excellent order they kept about that vast depot! There was no frantic crowding and jostling, no shouting and swearing, and no swaggering intrusion of services by rowdy hackmen. These latter gentry stood outside--stood quietly by their long line of vehicles and said

never a word. A kind of hackman general seemed to have the whole matter of transportation in his hands. He politely received the passengers and ushered them to the kind of conveyance they wanted, and told the driver where to deliver them. There was no "talking back," no dissatisfaction about overcharging, no grumbling about anything. In a little while we were speeding through the streets of Paris and delightfully recognizing certain names and places with which books had long ago made us familiar. It was like meeting an old friend when we read Rue de Rivoli on the street corner; we knew the genuine vast palace of the Louvre as well as we knew its picture; when we passed by the Column of July we needed no one to tell us what it was or to remind us that on its site once stood the grim Bastille, that grave of human hopes and happiness, that dismal prison house within whose dungeons so many young faces put on the wrinkles of age, so many proud spirits grew humble, so many brave hearts broke.

We secured rooms at the hotel, or rather, we had three beds put into one room, so that we might be together, and then we went out to a restaurant, just after lamplighting, and ate a comfortable, satisfactory, lingering dinner. It was a pleasure to eat where everything was so tidy, the food so well cooked, the waiters so polite, and the coming and departing company so moustached, so frisky, so affable, so fearfully and wonderfully Frenchy! All the surroundings were gay and enlivening. Two hundred people sat at little tables on the sidewalk, sipping wine and coffee; the streets were thronged with light vehicles and with joyous pleasure-seekers; there was music in the air, life and action all about us, and a conflagration of gaslight everywhere!

Cap XIII: I think we have lost but little time in Paris. We have gone to bed every night tired out. Of course we visited the renowned International Exposition. All the world did that. We went there on our third day in Paris--and we stayed there nearly two hours. That was our first and last visit. To tell the truth, we saw at a glance that one would have to spend weeks--yea, even months--in that monstrous establishment to get an intelligible idea of it. It was a wonderful show, but the moving masses of people of all nations we saw there were a still more wonderful show. I discovered that if I were to stay there a month, I should still find myself looking at the people instead of the inanimate objects on exhibition.

Cap XIV: Of course we drove in the Bois de Boulogne, that limitless park, with its forests, its lakes, its cascades, and its broad avenues. There were thousands upon thousands of vehicles abroad, and the scene was full of life and gaiety. There were very common hacks, with father and mother and all the children in them; conspicuous little open carriages with

celebrated ladies of questionable reputation in them; there were Dukes and Duchesses abroad, with gorgeous footmen perched behind, and equally gorgeous outriders perched on each of the six horses; there were blue and silver, and green and gold, and pink and black, and all sorts and

descriptions of stunning and startling liveries out, and I almost yearned to be a flunkey myself, for the sake of the fine clothes.

O. Henry - A Cosmopolite In A Cafe

OK, cu siguranță că O. Henry n-a fost niciodată la Paris, însă a trăit mult la New York, primul oraș modern, într-un mediu, cosmopolit, și a știut să descrie perfect viața, vibrația orașului, a localurilor, a locuitorilor (ca și I.L. Caragiale). Cînd l-am citit prima oară, nici nu mi-am dat seama că nu-i un scriitor contemporan.

At midnight the cafe was crowded. By some chance the little table at which I sat had escaped the eye of incomers, and two vacant chairs at it extended their arms with venal hospitality to the influx of patrons.

And then a cosmopolite sat in one of them, and I was glad, for I held a theory that since Adam no true citizen of the world has existed. We hear of them, and we see foreign labels on much luggage, but we find travellers instead of cosmopolites.

I invoke your consideration of the scene--the marble-topped tables, the range of leather-upholstered wall seats, the gay company, the ladies dressed in demi-state toilets, speaking in an exquisite visible chorus of taste, economy, opulence or art; the sedulous and largess-loving ~garcons~, the music wisely catering to all with its raids upon the composers; the ~melange~ of talk and laughter--and, if you will, the Wurzburger in the tall glass cones that bend to your lips as a ripe cherry sways on its branch to the beak of a robber jay. I was told by a sculptor from Mauch Chunk that the scene was truly Parisian.

Irving Stone – Bucuria vieții

O carte despre viața lui Van Gogh, un artist a cărui operă se împletește strîns cu propria-i viață, ca și Kerouac sau Marcel Proust. Nu-i scrisă ea cine știe ce grozav, dar pentru mine s-a dovedit a fi o lectură inspirațională.

Strada, înviorată de soarele dimineții, împrăștia miresmele Parisului care se deștepta. Cafenelele erau pline de oameni care-și beau cafeaua cu lapte, cu cornuri, în timp ce prăvăliile de zarzavaturi, carne sau brînză își ridicau obloanele, gata să-și primească mușterii. Era un cartier negustoresc, cu prăvălii mici înghesuite. Muncitorii circulau pe mijlocul străzii. Gospodinele alegeau cu mîna marfa întinsă pe tarabele din fața prăvăliillor și se tocmeau în gura mare cu precupeți.

Vincent respiră adînc.

- Parisul! După atîția ani, iată-mă, în sfîrșit aici!

- Da, Parisul, capitala Europei, mai ales pentru un artist!

Georges Perec – Un om care doarme

Anii șaizeci, una din erele mele preferate. Poate nu-i un fragment sugestiv despre Paris, dar, citindu-l, îmi imaginez mașinile vechi, prăvăliile, oamenii îmbrăcați după moda de atunci (ca-n filmele din acea vreme).

De la terasa unei cafenele, stînd cu o halbă de bere sau cu o cafea neagră în față, te uiți în stradă. Mașini, taxiuri, camionetel auobuze, motociclete, motorete trec în grupur compacte, despărțite de acalmii rare și scurteȘ reflexele semafoarelor care reglează circulația. Pe trotuare se scurge dublul flux continuu, dar mult mai fluid, al trecătorilor. Doi bărbați, ducînd în mînă aceleași serviete din piele artificială, trec unul pe lîngă celălalt cu un aer obosit; o mamă și o fiică, copii, femei în vîrstă încărcate de plase, un militar, un bărbat cu două valize grele și mulți alții încă, cu pachete, ziare, pipe, umbrele, căini, burți, pălării, cărucioare de copii, uniforme, unii propae alergînd, alții tîrîndu-și pașii, oprindu-se în fața vitrinelor salutîndu-se, despărțindu-se, depășindu-se, încrucișîndu-se, tineri și bătrîni fericiți și nefericiți. Grupuri neîncetat destrămate și alcătuite la loc se înghesuie în stațiile autobuzelor. Un om-sandviș împarte prospecte. O femeie face zadarnic gesturi largi cu brațul taxiurilor care trec. Sirena unei mașini de pompierei sau poliție se apropie de tine, răsunînd din ce în ce mai tare.

Mașini de depanare trec în trombă, chemate pentru cine știe ce urgențe. Nu știi nimic despre legile care îi fac să se adune pe oamenii aceștia care nu se cunosc, pe care nu îi cunoști, pe strada asta unde te afli pentru prima dată și unde nu ai ce face, decît să te uiți la mulțimea asta care vine și pleacă, se epede, se oprește: toate picioarele astea pe trotuare, toate roțile astea pe asfalt, ce fac ele? Unde merg? Cine le cheamă? Cine le cheamă înapoi? Ce forță sau ce mister le face să pună alternativ piciorul drept și apoi pe cel stîng pe trotuar, de altfel cu o coordonare care cu greu ar putea fi mai eficace? Mii de gesturi inutille se strîng în aceeași clipă în cîmpul izual prea îngust al privirii tale aproape neutre. Își întind în acelși timp mîinile drepte, strîngîndu-le ca și cum ar vrea să le zdrobească, emit cu gura mesaje aparent dotate cu înțeles, îți răsucesc în toate felurile obrajii, nasul, buzlem mîinile, punctîndu-și discursul cu mimici exprsive; ăți scot agerndele,se depășesc, se salută, se invecivează, se congratulează, se îmbrîncesc; merg fără să te vadă și totuși, te afli la cîțiva centimetri de ei, așezat la terasa unei cafenele, și nu încetezi să-i privești.

Paul Auster – The New York Trilogy

De Paul Auster am auzit prima oară într-o revistă Secolul 21 dedicată New York-ului, prin 2005, în care era publicat primul capitol din ”Brooklyn Follies” iar de atunci i-am citit toate cărțile, i-am văzut toate filmele (nu-s greu de găsit) am citit și văzut pe Net zeci de interviuri cu el. E considerat un american înzestrat cu o sensibilitate europeană, și poate că de asta are succes mai mare-n străinătate decît la el în țară. A petrecut trei ani și jumătate la Paris, în anii șaptezeci, experiență pe care a descris-o atît în cărțile sale memorialistice dar și sub forma distliată a literaturii, în multe din romanele sale. Ultima parte din Trilogia New York-ului pe petrece și la Paris.

Things felt oddly bigger to me in Paris. The sky was more present than in New York, its whims more fragile. I found myself drawn to it, and for the first day or two I watched it constantly—sitting in my hotel room and studying the clouds, waiting for something to happen. These were northern clouds, the dream clouds that are always changing, massing up into huge gray mountains, discharging brief showers, dissipating, gathering again, rolling across the sun, refracting the light in ways that always seem different. The Paris sky has its own laws, and they function independently of the city below. If the buildings appear solid, anchored in the earth, indestructible, the sky is vast and amorphous, subject to constant turmoil. For the first week, I felt as though I had been turned upside-down. This was an old world city, and it had nothing to do with New York — with its slow skies and chaotic streets, its bland clouds and aggressive buildings. I had been displaced, and it made me suddenly unsure of myself. I felt my grip loosening, and at least once an hour I had to remind myself why I was there.

Douglas Coupland – Shampoo Planet

Un scriitor pop, genul laid-back. Păcat că în românește nu i s-au tradus pînă acum decît patru cărți. Acțiunea romanelor sale se desfășoară în general într-o Americă a spațiilor deschise. Mi-am cumpărat cartea asta la Paris, luna asta, și am citit-o cu plăcere.

It was mid-July, and the boulevards of Paris were flush with both tourists and Parisians visibly wincing with antcipation for their August holidays, like a man who has to pee badly. The sun shone hot and tanning salonlike over the city's shortbread-yellow buildings, its Gypsies, its smug Euroyuppies, its exhaust fumes, and its decaying ambulance vibrators. Algerians and Arabs were everywhere, as were an inexhaustible supply o American and Canadian tourists in mix'-n'-match traveltime garb invariably tinged with some sort of function: Polo shirts the color of afterdinner mints featuring built-in passport holders; shoes telling the time; women in glossy helmet perms no doubt concealing mace sprayers; men in Kendoll haircuts concealing self-improvement cassettes to be listened to on walkmans while strolling through the Louvre.

Presa din țară

Nu prea mai citesc presa din Ro. Mai exact o mai răsfoiesc doar așa, din cînd în cînd, deși mai mult doar mă uit peste titluri. Și mă refer aici la cotidiene și la cîteva reviste care au o apariție cel puțin săptămînală. Sînt mai multe motive. În primul rînd, calitatea articolelor. În loc ca ziariștii să se inspire din presa din Vest, disponibile de bună vreme online și gratuit, se promovează atacurile la persoană – cam 99 la sută din editorialele apărute-n presă reprezintă diverse atacuri la persoană. Iar polarizarea dreapta-stînga, gîndirea binară, simplistă mă disperă. Se scriu articole la comandă, și asta se simte imediat.

Revistele așa zis intelectuale, „Dilema veche” și „22”-ul prea se află numai în căutarea specificului, a identității naționale a românilor, sau, poate, a identității propriilor jurnaliști, și astfel, mi se pare că (se) izolează. Izolează și propunînd modele externe, forme fără fond pe care ei nu le înțeleg profund și care în mod clar nu se potrivesc cu starea de fapt și astfel generează nevorze false. Probabil se vor a fi un fel de „The New Yorker” dar fără simțul umorului.

De fapt acestă încrîncenare, acest stress continuu este endemic în societatea românească de azi, încît mă întreb dacă nu cumva presa are o bună parte din vină. Deși, pe de altă parte, dacă mă gîndesc mai bine, uite, și în Franța presa este destul de panicardă, dar totuși francezii sînt mai relaxați. Sau acolo s-a înrădăcinat într-atît civilizația, joie de vivre-ul încît rezistă oricăror atacuri asupra bunului simț? Oricum, cînd te întorci din Occident, nu mai pui botu' la nimic.

Toate ziarele din Vest care se respectă au cîte o rubrică culturală: se fac recenzii la cărți, filme, albume. În Ro, pe lîngă fapul că nu există nici literatură și nici film, promovarea culturii în presă înseamnă prezentarea unor simpoziane leșinate în care sînt invitați profesori universitari snobi, pe cînd, se știe, un artist nu poate fi profesor universitar și nici reciproc. Un important jurnalist român, întrebat fiind la o emisiune culturală locală, ”A cincea roată”, de ce nu publică în ziarul său poezie sau fragmente de text literar, spunea, citez: „noi nu sîntem mănăstire!”. Apoi, nu există nici o revistă de cinema – nici una! – doar niște bloguri sforăitoare, iar revista „România literară” nu prea are deloc de-a face cu literatura contemporană și, dacă mă gîndesc bine, nici cu literatura în general. Nu spun că nu avem și cîțiva critici buni.

Nimic nu e mai derutant și schimbător ca presa sportivă. Zvonuri despre jucători care sînt transferați pe hîrtie de două ori pe zi de la o echipă la alta, și asta încontinuu, de ani buni, pînă jucătorul se retrage, sau cazul recent privind răsturnările de situație în deciziile juridice privind retrogradarea unei echipe. Bădărănia conducătorilor Ligii profesioniste (care este condusă de un antisemit), prostituarea antrenorilor care aleg să plece la cluburi arabe, pe bani mulți, de unde se întorc și mai nesimțiți. Dar cel mai scîrbos mi se pare viața personală a patronilor de club, prezentată atît de amănunțit și care umple toată presa și emisiunile tv, încît copiii nu-și mai aleg ca modele în viață dintre sportivi, ci dintre manageri sau patroni de club. Fotbalul ocupă mult prea mult. Automobilismul, în afară de statica Formula 1, e slab reprezentat, iar competiții ca IRC sau Le Mans ocupă doar știri de cîte un paragraf.

Văd că în România au un succes deosebit agregatoarele online de știri. Și nu înțeleg de ce în Occident nu. Poate-i o treabă de legislație, poate din cauză că aici i se permite oricărui prost postarea de comentarii idioate, poate din cauză că mulți freacă menta la servici (productivitatea e scăzută, o spun statisticile) și urmăresc articole scurte, unul-două paragrafe, sau că nu există nici un ziar cu personalitate, de prestigiu. Toate articolele sînt în general scurte, și nu există nici un supliment de analiză serioasă, cum există atîtea în Franța. Am văzut săptămîna trecută, în părculețul pe lîngă care trec în fiecare dimineață în drum spre servici, un pensionar citind porcăria aia de „Click”, una din revistele de succes, din păcate. Mă întreb oare ce vede acolo? Se excită cînd vede milionari bătrînei căsătoriți și apoi divorțați de adolescente după unul, maxim doi ani?

Sînt multe ziare care-au dispărut de pe standurile de presă, din păcate. Unele mai apar doar în ediția online. Altele supraviețuiesc doar datorită „cadourilor” pe care le fac: cărți, DVD-uri cu filme, CD-uri. Cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare mi se pare că seamănă din ce în ce mai mult cu o librărie, ceea ce de fapt nu-i rău, chiar nu-i rău deloc!

Buțisme

Cele de mai jos reprezintă cîteva mostre din vorbirea de zi cu zi a unui coleg de servici. Termenul de buțist l-am definit într-un post precedent aici. Precizez că nu sînt prieten cu el, nu împărtășesc nici una din ideile lui, și că nu lucrez la o firmă de handicapați, ci la una de intelectuali și, mai ales, de pseudo-intelectuali, în care nu am prieteni și nici nu-mi pot face. În fine. Persoana care vorbește ca mai jos este absolvent de facultate (e drept, inginerie) și este un om apreciat în firmă pentru profesionalismul său, are parte de aceleași măriri de salar ca și ceilalți, iar el e considerat de cei din jur ca fiind o persoană chiar simpatică, lucru care mie, și, din păcate, cred, doar mie, mi se pare ciudat. Eu îl consider o combinație de Borat și Ricky Gervais adică vulgar, handicapat, imbecil, abject, etc.

- "decît să ne trimită iarăși la un team building mai bine ne trimite ăștia la Rustica sau la un chinezesc și să mîncăm pînă nu mai putem, ca porcii!"

- "de ce să merg io la muzeu, doar așa, ca să mă laud apoi la o bere cîn' ies cu băieții, în timp ce trag o rîgîială?"

- "io nu mi-am luat hard disc extern ca să aduc filme, mă-nțelegi? io mi-am luat ca să iau filme"

- "eh, asta-i muzică din aia, de formații de care n-o auzit nimeni de ele, de luzeri; hie-hie !"

- "eh, asta-i o firmă care nu se poate pune cu alea mari, de care scrie-n ziare! Eh!"

- "de ce să gîndesc dacă-mi poți spune tu? Eu vreau să mi se spună tot, așa, mură-n gură!"

- "nu-mi plac manelele, îmi plac parodiile după manele"

- "nu, nooo!, nu mă uit io la emisiunile alea porcoase, dar ... cînd butonez, așa, țac!, mi se blochează butonul de la telecomandă acolo. Înțelegi? Hă, ce?? Mi-am schimbat și telecomanda și tot degeaba!"

- "a, probabil că-i un training din ăla, de lăbăreală! Nici nu vreau să știu ! De fapt, spune-mi, na, hai! Îh, dea; eram sigur, ieh!, luzeri! Bă! Lu-zeri! Hehe! Băăă! Lu-zeri!"

- "a, o plecat din firmă, eh! Ieh! probabil n-o să mai auzim de el niciodată"

- "m-am gîndit să-mi pun banii la bancă, să mai iau și o dobîndă pe ei; oricum, nu mă distrez, nu merg niciunde, așa că mai bine sa stea acolo, că oricum nu fac nimic cu ei; deși și băncile astea am auzit că cică nu mai o duc mult, că cică, cică, am citit pe hotnews, ca ziceau ăștia că cică se duc toate; da' nu știu. Eh!"

- "eh, kindle și electronicele astea-s abia la început acum; aștept s-apară mai multe review-uri la ele, deși știu eu că-s proaste, așa că mai bine aștept versiunea viitoare"

- "știi ce mi-ar place ? Să am pe Mac și Windows și Mac; și să-mi pot pune și Linux dupa aia, nu știu de fapt dacă și Linux, da' de ce nu? O să-mi iau dar mai aștept, nu acuma; sau laptop? Și laptop mi-ar trebui! Și-un iPod. Deși, ... eh!, mai bine stau, că-mi ajunge cu ce am!"

- "am auzit de la ăștia de pe hotnews sau... nu!, pe gossip, era un link pe hotnews, că, cică!, nu-i bine să bei ceai verde că cică conține ... ceva, conține cică nu știu ce, că n-am mai dat click pe link, nu știu, și nici nu mă interesează! Că io oricum nu prea beau, doar așa, c-am auzit!"

- "poporul român are ceva în sămînță, în gene, care-l face... nu știu cum s-zic... așa,... mai luzer ... nu ca-n Occident! Mamă-frate, păi noi n-o s-avem noi așa infrastructură din aia-n veci! Bă! Bă! În veci ! În vecii vecilor n-o s-avem! Au, nu știu, occidentalii ăia o sămînță, nu știu, o genă ... așa, superioară !"

- "daaaa-oricum, nuuuu, nuuu se compară ăia cu nemții!"

- "bă! I-o ieșit banu? I-o ieșit ! Ce mai contează? Ăia, gigi de exemplu, cum crezi c-o făcut? Nu tot așa? Eh!"

- "ce fraieri sîntem și noi! Băăăi! Hié-hié! Eh! Mă rog, asta e!"

- "ca să-ți dai seama cît de plină-i România asta de ... cocalari, că să spun așa!"

- "io tot mă gîndesc la afaceri la care s-or mai gîndit și alții înaintea mea, n-am o idee să zic numa' a mea, înțelegi?"

- "mă, nu mă mai sună ăștia cu Tuaregu?! băă! auzi? da' dac-o sa cîștig? Auzi? O să vin așa cu el, să se uite la mine toți, așa, să mă invidiați, hi-hi !! Hehe! Eh, nooo, cred c-oooo, cre'co să-l vînd, mai bine, eh, nu știu ce-o să ... deși ... Eh!"

- "ca-n reclama aia cu ăla care s-o dus cu aia, aia care-o jucat cu ăla în filmu' ăla, știi tu, cum îi zice, mă?, ăla de s-o dus acolo, ba nu, stai, ăla-i cu altu"

- "eu vreau să beneficiez de ce face sindicatu', da să nu trebuiască să mă înscriu în sindicat!"

- "are un... un ... în ... și după aia ... intră în aia ... și face țac țac țac și după, iese, da' nu mai continuă, da' nu intotdeauna ! da' e posibil ! Și-n momentul ăla se ... ăla îl ... execută pe ăsta și ăsta să zicem că-i ăsta, adică probabil că-i asta, cred că-i asta, ba nu, nu ! ..."

- "io n-am știut pînă ce n-am aflat!"

Parisul meu imaginar

M-am indragostit de Paris de indata ce l-am vazut. Dar Parisul mi-a fost parca mereu aproape. Parca viata mea a fost programata sa urmeze un curs in acest oras. A ajuns mai mult decit realitatea, pot spune ca transcede realitatea, este lumea filmelor, a cartilor, a benzilor desenate, a muzicii.

Am tras clopotele de la Notre Dame alături de Quasimodo, am luptat de partea celor trei muschetari, îi aveam ca prieteni pe „Les As”, m-am îndrăgostit de Cosette, am fost în saloanele din ”În căutarea timpului pierdut”, am trăit în Parisul impresioniștilor încercînd, alături de alți cîteva mii de artiști, să pictez ca Monet, am rîs în hohote de Louis de Funes, cînd chiuleam de la școală mă plimbam pe bulevarde ca Antoine Doinel, sau alergam cu Zazie, am ajutat-o pe Jean Seberg să vîndă ziare pe Champs Elysées, admirîndu-i gîtul ei drăguț, urechile ei drăguțe, stăteam lîngă un aperitiv și mă simțeam, ca Henry Miller, o crenguță în oceanul timpului, simțind cum timpul curge lent, ca-n filmele lui Rohmer, m-am îmbătat cu Kerouac într-un bar de pe Boulevard des Capucinnes, am mers prin Cartierul Latin alături de Paul Auster, discutînd despre Baudelaire, fumînd o țigară, alături de Manu Chao aprinzînd și fumînd o Petite Blonde du Boulevard Brune, i-am văzut pe Beckett și pe Joyce schimbînd tăceri încărcate de tristețe de la unul la altul, figuri ce contrastau cu chipurile vesele din fotografiile lui Doisneau și Willie Ronnis, l-am întîlnit pe Cioran la Café de Flore și am discutat despre descompunere și utopie, m-am întîlnit la o Expoziție Universală cu Mark Twain, care mi-a spus că se simte ca un ageamiu în străinătate, am fost cu Hemingway într-o cafenea și l-am văzut inventînd o fată, am încercat să-l liniștesc pe Kafka spunîndu-i să nu confunde Art Nouveau-ul cu gratiile, am fost vecin cu Brâncuși, eram la fel de sărac ca el, am gătit împreună cu el în Montparnasse și l-am urmărit cum sculpta vînoase, și simțeam că, tot mergînd, avansez spre mine însumi, cum spunea Cortazar, mi-am căutat identitatea ca Jason Bourne, o conduceam pe Cléo de la 5 la 7 într-o decapotabilă, m-am îndrăgostit de Sophie Marceau în "La Boum" și mai apoi în "L'Etudiante", am dansat cu "Funny Face" Audrey Hepburn, cu Goldie Hawn în "Everyone Says I Love You", și cu toți acei artiști din "Un american la Paris", am traversat Parisul alături de Bourvil și de Jean Gabin, am fost la restaurantul prietenilor din "Ensemble c'est tout" și am mîncat Ratatouille, am fost un soldat englez parașutat deasupra clădirii Operei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, înainte de apusul soarelui m-am plimbat cu vaporașul pe Sena cu Julie Delphie care apoi m-a dus în apartamentul din imobilul ei cu curte interioară, unde mi-a pus un disc cu Nina Simone, o curte interioară ca-n Domiciliul Conjugal al lui Truffaut, am ascultat-o pe Edith Piaf cîntînd într-o atmosferă încărcată de fum, și pe domnișoara Patricia Kaas cîntînd blues și pe Enzo-Enzo, și am cîntat și eu, la rîndul meu, jazz, suflînd într-o trompetă alături de pisicile aristocrate pe acoperișurile Parisului, am vazut fațada unei clădiri dîndu-se la o parte ca-n romanul lui Perec, am lucrat la o companie ca Daniel Auteuil în "Le Placard", am cîntat cu Jean Michel Jarre în Place de la Concorde, am mers în concediu cu Monsieur Hulot și cu "Les randonneurs", apoi, grație unei coincidețe fabuloase m-am întîlnit cu Amelie Poulain, în Montmartre, firește, apoi am visat că voi fi un detectiv subtil ca Maigret și incoruptibil ca Alain Delon sau scriitor de cărți de acțiune ca formidabilul Belmondo...

An sabatic, pro si contra

Ma tot gîndesc de ceva timp sa ma las de servici, sa-mi iau un an sabatic si sa plec o vreme la Paris si sa scriu. Sa scriu ... trei romane! Ideea mi-a venit treptat, citind atîtea si atîtea carti, în special literatura în care scriitorii inserau pasaje autobiografice despre cum anume scriu – procedeu literar numit metafictiune – si de care eram, si înca sînt, fascinat la culme, pasaje în care înca ma mai blochez ca un adolescent care citeste chestii erotice. Ideea aceasta a-nceput sa mi se para din ce în ce mai fireasca de-a lungul ultimilor ani în care-am tras tot tras la servici ca boul la jug, si, pe masura ce ma extenuam din ce în ce mai tare, ea tot începea sa mi se contureze in memorie, la început vag, iar apoi într-o forma din ce în ce mai clara, tot dezvoltîndu-se pîna a ajuns la nivelul de decizie, care mi-a venit anul trecut, cam pe la mijlocul lui august, dupa vacanta de o luna de zile în care n-am fost plecat niciunde, in care-am stat în casa, în apartamentul meu fara aer conditionat, la 35 de grade ziua, nefacînd nimic altceva decît odihnindu-ma, facînd dusuri, mîncînd ca spartul, si abia reusind sa citesc cîteva carticele, si sa ma uit cîteva la filme, încercînd să uit de fata pe care-am pierdut-o, un concediu după care, evident, nereusind sa evadez din mediul meu obisnuit, nu m-am simțit refăcut. Nu ca-n ultimii doi ani facusem ceva deosebit. M-am hotarît atunci asa: sa mai stau un an aici, la servici, sa strîng niste banuti cu care as putea dup-aia sta liber un an de zile, sa merg la Paris, unde sa nu ma stie nimeni, sa locuiesc într-o mansarda, în marea de acoperisuri, în care noaptea sa scriu, nederanjat de nimic iar ziua sa ma plimb pe strazi. Si totusi, acum, cînd as mai avea vreo trei luni jumate din acest plan, am început sa cam pierd aburi cum se spune. Trebuie sa-mi clarific gîndurile si sa cîntaresc oarecum rational decizia. De fapt nu prea este nimic rational în treaba asta, ci mai degraba instinctual ("Inima are ratiunile ei pe care mintea nu le cunoaste", cum spunea Pascal). Simt nevoia s-o iau mai ușor, sa meditez, sa ma întorc înspre mine însumi, sa cumpanesc cumva lucurile, în pro si contra. Tot cam asa am procedat si mai demult, înainte de a ma decide daca sa ma angajez la firma unde acum lucrez. De fapt atunci mi-am facut si o lista cu avantaje si dezavantaje, si cam asa as vrea să încerc să fac si acum, aici.

Sa-ncep cu job-ul. Pe scurt, lucrez in IT, ca software developer. Mai exact și mai pe românește, analist-programator. Nu este un servici prea greu, comparativ cu nivelul dracesc la care se munceste in Occident, dar, oricum, este mereu o presiune și un stres. De exemplu pot veni in orice moment (si chiar vin) probleme presante de la client si atunci sa te tii galagie, nervi, nu stii de unde sa apuci investigatia, problema. De fapt galagie este mereu in birouri, dar despre asta mai incolo. Plus ca mai trebuie si sa lucrezi, sa ajungi sa scrii cod, ca asta e de baza in fisa postului. Mă simt prins ca-ntr-o menghină între testori, șefi și clienți. Dar cel mai mult ma enervează că sînt încontinuu întrerupt. Orice m-apuc fac, abolut orice, sînt întrerupt si asta ma afecteaza în primul rînd ca om. Simt ca am probleme cu concentrarea - iar colegi mei au probleme si mai grave. Se cunoaste de multi ani nivelul înalt al stress-ului la cei care lucreaza în IT. Oboseala cronica, si alte probleme care pot degenera si mai urit. Ori eu sint in domeniul asta de vreo 11-12 ani. M-am zis ca e timpul sa ma opresc putin, e timpul pentru un moment de reflectie. Omul este ca pamîntul, are nevoie de un an de odihnă, în care sa nu mai cultivi nimic pe el, ca sa poata fi dup-aia fertil. Pe de alta parte, cum spuneam mai adineauri, față de Occident, din ce am auzit de la zeci si zeci de foști colegi care-au plecat pe "dincolo" si care-s munciti, stresati, storși, aici e mai lejer. Si deci n-as spune ca-mi dispretuiesc serviciul. Îmi place și faptul ca e aproape de casă, facînd cam 20 de minute de mers lejer, și că nu se uită nimeni la ceas cînd sosești sau cînd pleci, și-n plus îți ramîne și un timp de cam o ora pe zi, uneori mai mult, sa citesti ceva pe calculator sau sa te dai pe Net. A și ca e aproape de centru si de Unirii, o zonă a orașului unde îmi place sa ma plimb în pauza de masă (care tine peste o ora, din nou fara comentarii), am unde să ies la o terasa, la o cafenea, sau sa merg prin librarii (desi tot seara, dupa program, e mai fain, fiindca vezi lume mai buna, fete, etc.). În ceea ce priveste partea materiala, tinînd cont ca e totusi o perioada de criza si ca nu se gasesc multe locuri de munca bune in oras, si ca nu e Bucuresti, salariul e destul de ok. Nu îndeajuns încît sa-mi pot lua o casa, sau macar un teren, fara sa ma-nham la un credit pentru care sa trag iarasi zeci de ani, pîna m-as îmbolnăvi, ca sa-ajung sa ma bucur abia la pensie, (ah, ce nu-mi place acest cuvînt), asta dac-o mai apuc. La fel, n-am nici masina.

Nu înțeleg cum vine treaba aia din Biblie cu să dai Cezarului ce-i al Cezarului. Poate mi-o explică și mie cineva. Sau cum unii scriitori la început aveau și un job din care sa se întrețină. Poate nu aveau un job stresant, nu existau calculatoare pe vremea aia, sau aveau insomnii ori erau dintr-ăia carora le ajung cinci ore de somn pe noapte, sau au un metabolism special, sau, de ce nu, poate apeleaza la stimulente, metamfetamine sau la iarbă, ceea ce eu unul nu vreau, cel puțin nu încă. Într-o vreme am inventat o teorie a switch-ului, că poți fără probleme să faci switch între job și pasiune, am inventat chiar o urare: "Happy switching!", dar după un an mi-am dat seama că nu prea ține. Personal îmi place mai mult, mi se potrivește mai bine să mă focusez total pe ceva, chiar dacă asta ar însemna să efectuez un salt acrobatic fară plasă, de genul în care vreau să fac acum. Plus că trebuie să-mi iau o oarecare distanță față de lume, sa văd lucrurile mai în perspectivă.

Societatea. Tot pe scurt. Nu sînt mizantrop si ma consider un om tolerant si deschis la minte, dar, în general, cu puține excepții, nu-mi plac nici colegii de servici si, aproape în totalitate, nici concetatenii mei. Doamne, cîta prostie aud mereu în jurul meu! OK, nu sînt eu un tip foarte sociabil, dar nici nu pot si nici nu vreau sa fiu sociabil cu niste idioti. De exemplu la mine în birou toti vorbesc încontinuu si tare, și o fac ca țațele și maneliștii. (Am uitat să spun ca stau într-un birou mare, de zece persoane.) Am avut o prietena care a trait mult timp in State, a facut chiar facultatea acolo, cu care am fost la o terasa impreuna cu colegii de servici si careia nu i-a venit sa creada cînd a vazut ce nivel intelectual ultra-scazut au colegilor mei! Ea credea ca aici sînt numai oameni deosebiti, numai unul si unul, genii. În loc de asta, ei comenteaza emisiuni la televizor, citesc agregatoare de stiri, își povestesc obsesiile neexorcizate din copilarie si, la fel de enervant, discuta nonsalant despre apartamente, case, terenuri si bani, aceasta constituind pasiunea si in acelasi timp o sursa de nefericire a lor. De fapt, pronuntia cu voce tare a sumelor de bani am auzit-o numai in România: peste tot, in restaurante, pe strada, oamenii vorbesc despre bani. Se spune ca "tinerii sînt speranta". Asta nu numai ca-i un cliseu local, dar e și fals! Poate speranta Occidentului, desi, la cît de dobitoci sînt unii, mira-m-as. Ma gîndeam la un moment dat ca poate numai cei prosti au ramas aici, iar cei buni s-au tirat deja! Aiurea! De fapt, n-am vazut pe niciunul din fostii colegi care-au plecat in Vest sau in State sa fie adaptat tarii in care se gaseste. Bravo lor ca lucreaza acolo, stiu ca e greu, dar de comportat se comporta cam la fel ca in tara, e drept, putin mai civilizat, însă în general n-au scapat de obiceiurile urîte de aici, le fel, vorbesc despre bani (ca orice emigrant), citesc presa din Ro (o presa ultra-super-proasta), ori asta înseamna, îmi pare sincer rau s-o zic aici, dar asta înseamna inadaptare. Te simt imediat occidentalii ca nu esti unul de-al lor. Si, nu stiu daca e demonstrat statistic, dar din ce-am auzit niciunul nu citeste literatură. Deci, ca sa ma-ntorc la subiectul acestui post, nu-mi place nici societatea, românii în general, vulgari, stresati (mereu au o grimasa pe fata, ma stresez numai cind îi vad), materialisti (imobiliare, bani, masini), inculti (doar filme pentru ado, cartile sint pentru snobi), cu creierul prajit de tembelizor (e o tara campioana mondiala a uitatului la tv), cu attention-spanul de nivelul milisecundelor, cu gîndire binara, fara nici un fel de nuanta si deci si intoleranti si ma opresc aici fiindca deja mi se face greata. Presa culturala este politizata pîna-n vîrful unghiilor iar jurnalistii lor sînt în cautarea identității (cica) specific romanesti, desi aș zice că mai degraba a identității lor proprii. Si astfel, izoleaza. Poate ca artistii americani nu au ei atîtea reviste (pseudo)culturale nici macar un post tv cultural, dar ce le pasa, ei sînt creativi, nu se blocheaza în tot felul de complexe, si nu lasa arta pe mîna profesorilor universitari. (Daca pasarile ar vorbi, n-ar mai putea zbura.) În concluzie, ca sa punctez, si din pdv social, n-am ce cauta aici.

Nu stiu dac-as gasi pe cineva pe aceasi lungime de unda cu mine dincolo. Poate ca nu. Poate voi fi singur, ca tot sînt atras in ultimul timp de caractere de recluzati: de la Iona, la Thoreau, Van Gogh, Kerouac. Dar nici nu conteaza. Ca sa te gasesti, trebuie întîi sa te pierzi, nu? E nevoie de iluzie pentru a întelege realitatea. As vrea sa simt ca traiesc într-un mediu sanatos, normal, și-n loc de asta fac parte dintr-un mediu îmbîcsit, chiar toxic. Cînd eram student, mă imaginam în viață frecventînd un mediu intelectual, eu jucînd rolul unui intelectual-artist, ca-n filmele lui Woody Allen. Iar în concediu, poate ca-n filmul ăla, "Les randonneurs". Asta mi se părea normalitatea. În loc de asta mă simt din ce-n ce mai mult ca "Un Yankeu la curtea regelui Arthur". Sau, în cel mai bun caz ca Sting în "I'm an alien/I'm a legal alien, I'm an Englishmen in NY" (în NY-ul mizerabil al anilor 80, nu la cel de-acum, gerintrificat). Fiind hipersensibil, mediul ma influenteaza foarte mult, as afirma chiar ca este esential, as putea spune chiar vital, ca aerul, ca apa. Îmi filtrez sentimentele prin mediu, ca impresioniștii. Nu ma refer (doar) la sufletul pereche. Ci la locul meu în societate. În fapt, ce-am facut pîn-acum în viata? Mai nimic. Viața a trecut pe lîngă mine și n-am avut fortitudinea s-o prind de coarne. Casă nu am, doar un apartament micuț, eh! Unii din colegii mei, asa dobitoci cum sînt, au si cîte doi copii (din pacate pentru omenire). Nu-s insurat înca nici la vîrsta asta si cred ca ajung sa nu mai cred in povesti de dragoste. Cariera e destul sigura pentru cîțiva ani de-acum înainte, dar nu multi. Dupa o vîrsta nu te mai angajeaza nimeni si bani pusi deoparte nu vad cum as pune si n-am nici o idee de cum as putea-o face. De fapt nici nu mă văd făcînd tot aceeași meserie și peste zece ani, așa c-ar cam trebui neapărat să-ncerc altceva. Pentru că dacă mai continui aici tot asa, cred c-as ajunge o leguma flescaita, lipsita de energie, cu idei la fel de idioate ca ale colegilor. Hei, poate-as ajunge sa ma uit la tembelizor! Pe de alta parte, mi-ar placea sa am familie, o sotie si copii, (ma uit dupa bebelusi ca Tina Fey in „Baby Mama”), sa ies în week-end-uri la un gratar la iarba verde, cu masina, desi prea nu reusesc sa ma vad in viitor în aceasta postura. Asa ca, nu stiu. Trebuie sa ma gîndesc, să mă găsesc, sa-mi iau un an sabatic cum am spus. E ciudat că toată lumea mă-ntreabă: bun, și ce-ai sa faci după? Dar nici unul nu crede în mine, c-aș reusi, c-aș fi bun și de altceva...

Poate-mi fac eu prea multe griji. Poate că totul e mult mai simplu. Două dileme care par simple:

(a) În fond, ce mare lucru? Mă las de servici și gata, pornesc în împlinirea visului meu de-o viață. Viața nu este o stare permanentă de reinvenție? Dacă nu voi face asta acum, poate că voi regreta toată viața (de fapt mai mult ca sigur). În loc să pierd tot timpul la servici, voi lucra tot opt ore pe zi, și chiar îmi voi propune să-mi păstrez acest ritm, ritmul este foarte important, dacă ți-l pierzi, am observat, a doua zi va trebui să muncești de două ori mai mult, ca să recuperezi. Și, oricum, fără colegi proști imprejur, fără șefi și șefuleți care să mă întrerupă la orice pas, care să mă frîneze, lăsînd la o parte orice fel de balast, să fiu cu adevărat independent, să nu mai simt presiunea unui proiect prost și apăsarea unei firme comuniste. Și, desigur, performînd un alt fel de muncă. Cu alte cuvinte, să-mi recîștig controlul creativ. Să mai schimb aerul, oricum simt că mă sufoc aici, și că nu am loc să respir. Să dobîndesc o nouă perspectivă. Numai să nu mă moleșesc, să nu transform anul sabatic într-un an de odihnă, să devin prea laid-back. Oricum, măcar îmi voi rehidrata sufletul, îmi voi reface legătura cu natura, cu oamenii, asta e la fel de important, fiindcă, oricum, acum eu nu simt că trăiesc. Simt că am pierdut Calea. Cum își începe Dante Divina Comedie: "Pe cînd e omu-n miezul vieții lui,/m-aflam într-o pădure-ntunecată/căci dreapta mea cărare mi-o pierdui". Și mi-ar plăcea să găsesc în pădure personajele din "Visul unei nopți de vară"...

(b) Continui ca și pîn-acum, iar de scris voi scrie constant serile. În fond, toată lumea trebuie să muncească pe lumea asta, iar jobul e stabil, cel puțin în următorii cîțiva ani bunicei (după aia, nu, dar pîn-atunci mai vedem noi). Ce atîtea mofturi. Mai am 37 (treizeci și șapte, nu-i nicio greșeală) de zile de concediu din anul acesta, poate mă voi relaxa, voi merge pe Coastă și la Paris. În rest, voi sta în casă, mostly în pat, citind o carte bună, uitîndu-mă la un film bun pe player, poate francez, sau cu siguranță francez, iar la servici voi continua, ascultînd muzică la căști, încercînd să nu mă ambalez, chiar fiind porc cu cei care merită, chiar chiulind uneori ca să merg pe dincolo, în fond ce mare lucru un concediu micuț fără plată de o săptămînă acolo, și cultivînd prietenii cu cei care-mi plac (sînt destui oameni ok), și fiind un exemplu. Poate voi cunoaște undeva și o fată neafectată, necontaminată de starea de fapt din țara asta. Iar de scris, well, Kafka (și alții) scria că omul nu-i musai să călătorească, trebuie doar să stea liniștit, calm, în casa lui, în fața mașinii de scris. Dar eu ar trebui să am deja scrise fragmente, povestiri, să le pun cap la cap, să încerc să le public întîi într-o revistă, chiar și online, apoi poate sa obțin o bursă sau o sponsorizare, deși nu cred, că în țara asta totu-i pe pile, dar oricum, ideea ar fi să am ceva cu care să mă prezint, o încercare consistentă, coerentă, ca-n Poetica lui Aristotel, sau ca-n scenariul meu, ceva cu început, mijloc, sfîrșit.