Vacanța 2011. Partea întîi. Spre Paris. Memory dump

Drumul pînă la aeroport într-un taxi care mirosea a benzină, orașul noaptea, pustiu, firme luminoase de pe marginea drumului. Aeroportul aproape gol, fiindc-am ajuns mult prea devreme. Tipa a cărei vîrstă nu o puteam determina, dar atrăgătoare, oricum există un interval, cam între 32 și 42 cînd nu prea-mi mai dau seama ce vîrstă are o femeie. Înaltă, îmbrăcată-n negru, cu sandale cu talpă joasă, vorbind românește fără accent, dar cu o conjuncție nemțească, și despre care n-am aflat exact ce voia, poate doar să-avem grijă puțin de bagajele ei. Tot mergea de colo-colo, ba ieșind pe-afară, ba înăuntru, prin cafenea. Sala s-a umplut treptat. Check-in-ul la bagaje a început cam tîrziu, după low-costul spre Bologna, cu oameni care arătau cam jerpe. Coadă la ghișeul UE. Nemți simpatici. Autobuzul care ne-a dus doar douăzeci, treizeci metri pînă la avion. Decolarea normală, (avionul era Bombardier), vedeam cum se iveasc zorii. Aterizarea la München. Am fi preferat să mergem prin Viena, ar fi fost doar o oră cu un avion mic din Timișoara, nu o oră jumate, dar biletele via München, cu Lufthansa, erau cu aproape 400 de euro mai ieftine, probabil și din cauza așa-zisei crize a castravetelui, așa că n-am mai stat pe gînduri. Aeroportul din München este spațios, parcă avioanele au spații mai mari de andocare, iar în interior, aerisit, sau mai exact rarefiat, are cu mult mai puține magazine, dar parcă găsești mai multă mîncare, comparînd cu Viena. Uitat la oamenii dimprejur, să știu cum să comand, mîncat pentru prima oară Panini, ospătari de toate naționalitățile, chinezi, negri, parcă n-ai fi în Germania. Cafea și ceai gratis de la Trip Advisor. Benzi rulante de zeci de metri. Nemți serioși, înalți, trași la costum, trăgînd după ei băgăjele mici cu rotile. Observat pe unul din panourile electronice de zbor că terminalul de plecare s-a schimbat (și doar cu o zi înainte făcusem check-in-ul pe Internet). Am avut timp destul. M-aș fi prins că e poarta spre zborul spre Paris și fără să mă uit: alte tipologii, o femeie care citea o Livre de poche, cîțiva africani și francezi îmbrăcați mai modest decît băștinașii, în blugi, și mai mici de statură. Nu-mi amintesc multe de zborul pînă la Paris. La aterizare era foarte cald și eu aveam pe mine jacheta de primăvară-toamnă cumpărată de la Celio* acum patru ani. Am mers ceva timp prin sistemul de benzi rulante, printre niște tuburi de plastic transparente, sinistre, jegoase, fierbinți, apoi am intrat într-un tunel ca de metrou în ne-am deplasat atît orizontal, cît și wobble și apoi în sus. Bagajele noastre au ajuns printre ultimele, dar au ajuns. Am mers către stația de taxi, am evitat, cum am citit că trebuie să facem, un negru dubios care-și făcea reclamă la firma lui de taxi, și am am ajuns la stația oficială de taximetre, unde am fost programați de o dispeceră, la un șofer serios, toți de culoare. Drumul spre oraș a fost fain, era soare, miezul zilei, dar mașina avea aer condiționat (și GPS) stația de radio prezenta știrile profesionist, parcă și clădirile pe lîngă care treceam – depozitele, sediile de firme, motelurile, lanțurile hoteliere, Stade de France, și chiar și blocurile – arătau mai bine ca data trecută și am observat parcă pentru prima dată peisajele faine de pe cheiurile Senei, în special clădirile de pe Île de la Grande Jatte, înconjurate de verdeață, și cu geamuri și terase mari, etajate. De notat să vizitez mai multe insule de pe Sena. La intrarea în Courbevoie, am simțit că am intrat într-o atmosferă pariziană tipică: terase, terase, terase! Teraserie serioasă, pline cu fete cool, cu ochelari de soare, îmbrăcate monocrom, calme, discutînd, stînd pe scaune de răchită, cu spătarul curbat la mesele rotunde. Abia atunci mi-am dat seama ce mult mi-a lipsit Parisul și imediat m-am simțit relaxat.