Plimbări de vară

De atîtea ori m-am plimbat prin Timișoara și continui să mă plimb și mi se pare că în multe locuri orașul arată la fel ca acum douăzeci de ani, sau chiar de mai demult, poate de la începuturile studenției mele. De exemplu, în drum spre și de la servici, atunci cînd n-am chef să aștept autobuzul expres, trec pe lîngă o mulțime de locuri părăsite, sau semi-părăsite, locuri unde înainte de Revoluție existau cîteva fabrici, care fie au fost demolate, fie pur și simplu închise, fie o fi rămas vreo secție în funcțiune ori s-a deschis un atelier, pentru că din stradă văd că mai au cîțiva angajați, muncitori, care nu știu ce fac acolo, dar văd că robotesc ceva înăuntru, ca să-și cîștige pîinea de zi cu zi, atît de diferit și dacă mă gîndesc mai bine atît de asemănător ca-n orice altă firmă: în fond sînt oameni care muncesc. Iar la poartă un cățel blănos, care stă la umbră, mulțumit. În alte locuri clădirile urmează să fie demolate însă invesitițiile am citit că s-au oprit, datorită crizei, corupției investitorilor sau ambelor. Dar mie situația asta îmi convine într-un fel, pentru că mi-ar plăcea totuși ca locurile să rămînă așa, în starea asta, cît mai mult timp posibil, înainte de a fi înțesate cu clădiri înalte de sticlă, centre comerciale sau mai știu eu ce. Asta și fiindcă doresc să continui să mă plimb pe acolo, să mă regăsesc mai ales după (sau înainte de) nebunia de la servici. Din punctul ăsta de vedere sînt un romantic incurabil. Îmi amintesc cum cutreieram orașul verile, în vacanțe, fiindcă n-aveam unde altundeva să merg, pe căldură, trecînd pe la un anticariat sau o librărie cu cărți care-mi păreau solemne, prea solemne ca să mi le iau, dar pe atunci altceva nu prea găseai. Acum e cam aceeași atmosferă prăfuită, aceiași copaci, un pic mai stufoși, aceeași Begă leneșă și parcă și aceiași oameni. În general nu-mi plac schimbările. Și nici eu nu cred că m-am schimbat, la caracter, la suflet, față de cum eram acum un sfert de secol. Cum sună! Oare cum va fi peste înc-un sfert? Viitorul mă sperie și m-a speriat întotdeauna. Continui să am aceleași gusturi, și-n literatură, și la muzică, și aceleași idealuri ca atunci, chiar dacă unele s-au mai tocit pe alocuri. Nu știu dacă trebuie să existe în mod necesar o transformare, însă, în orice caz, anumite lucruri nu trebuie să se schimbe.

Călătorii

Nu sînt un călător înnăscut, asta e realitatea, oricît mi-ar plăcea să cred altceva. Nu-mi doresc să văd toată lumea, nici măcar să parcurg în întregime propriul continent sau propria țară. Dacă ajung să plec undeva odată sau de două ori maxim pe an, cum de altfel am cam și făcut în ultimii ani, m-am scos, mi-e suficient să-mi reîncarc bateriile, ca să zic așa. Cînd mă gîndesc ce mult călătoresc unii, city break-uri, voyage d'affaires, week-end-uri la munte, mă simt oarecum complexat, cel puțin în primă fază, dar parcă nici nu-i invidiez. Acuma, astea-s simple păreri, predispuse la schimbare, ca orice lucru.

Atunci cînd călătorești undeva, inevitabil te gîndești cum ar ți-ar fi viața dac-ai locui acolo. Sau poate, în mod inconștient, ăsta e și scopul pentru care o faci, să cauți un alt loc pentru tine. Dar atunci, să presupunem că l-ai găsi, ce-ai face? Ai rămîne acolo tot restul vieții și te-ai opri din cutreierat lumea? Sau demonul plecării te va împinge mereu la drum, după o vreme, ca o boală care revine? Ai pleca doar ca să te asiguri că nicăieri nu-i mai bine? Mai general, poate că un psiholog sau antropolog ți-ar spune că această căutare e înscrisă în genele oricărui om și că reprezintă de fapt căutarea paradisului pierdut. Toate lucrurile astea sînt legate de sensul vieții, spre care ne apropiem mereu dar care ne scapă de fiecare dată printre degete.

Ador să văd multitudinea de turiști dintr-o gară din Italia de exemplu, veniți din toate colțurile lumii, stînd pe jos, vorbind în limbile lor, înconjurați de bagaje, așteptînd nu doar un tren, așteptînd să fie uimiți de ceea ce vor descoperi în călătorie, un peisaj sau un oraș care să le atingă niște corzi sensibile înainte de a se întoarce inevitabil la casele lor, departe, poate peste ocean, și unde se vor gîndi la o seară caldă de vară stînd la terasă, la un turn cu creneluri, la un amfiteatru sau la o gondolă.