Insuficiențe estice

Fiind expus de atîția ani, încontinuu, la cultura pop, îmi dau seama din ce-n ce mai mult că există atîtea lucruri care mi-au lipsit sau pe care nu le-am făcut într-o măsură potrivită, începînd din copilărie dar și în tinerețe, comparativ cu un occidental, încît am dezvoltat un sentiment de insuficiență și oarecum de inferioritate de care nu pot scăpa și care simt că mă trage în jos. Părinții mei făceau pe atunci tot posibilul ca să nu simt că-mi lipsește ceva, așa că pe atunci nu prea conștientizam absențele. De exemplu n-am prea avut acces la reviste benzi desenate – am avut, cînd eram mic, în total doar vreo două duzini de reviste de gen. Încă simt nevoia să recuperez la acest capitol, deși știu clar că n-o să-mi ajungă timpul. Nu se găseau în comerț și în plus erau scumpe. Și nu voiam să forțez mîna alor mei – aveau rate. Cu cărțile din fericire am stat mai bine, ai mei îmi făceau rost cum puteau, fie le cumpărau pe sub mînă, fie împrumutau, dar, uite, de exemplu "Lord of the Rings" a apărut la noi cînd eu aveam deja vreo 24 de ani. N-am avut canale de desene animate, doar cîteva minute pe zi la sîrbi sau sîmbăta după masa la Gala desenului animat, alb negru. Abia cînd am ajuns prin anul doi de facultă mi-am pus cablu. La fel, filme pentru copii (cu unele mici excepții la sîrbi, deși nu înțelegeam limba, doar rupeam puțină engleză), și nici n-am avut video. Am avut magnetofon dar muzică nu se găsea, așa că ascultam ce ascultau ai mei. N-am stat niciodată la casă, n-am avut curte, nici garaj unde să meșteresc ceva, dar aveam o cameră a mea și un dulap cu jocuri și o trusă de traforaj (trebuia să fiu mereu atent să nu fac mizerie sau să ciobesc din greșeală mobila, cumpărată și ea în rate). N-am învățat să cînt la nici un instrument – ai mei mi-au luat ore de ghitară cînd eram în clasa a patra, dar eu nu m-am ținut. Nu știu de ce. Poate era epoca pop, poate mi-am pierdut pur și simplu interesul. N-am făcut parte niciodată dintr-o trupă de teatru școlar, doar niște scheciuri patriotice de care mi-e încă greață. N-am trăit într-un mediu artistic sau care să aibe oarecum tangețe artistico-creative, deși am avut un unchi mai boem, care cînta prin baruri la mare vara, însă diferența de vîrstă era prea mare. N-am fost niciodată într-o tabără școlară, doar în niște excursii de o zi cu clasa. Ok, asta pentru că nu vroiam eu, nu-s deloc genul sociabil. N-am fost niciodată la un meci de fotbal internațional cu miză, pe un stadion plin. Ce să-i faci, dacă echipa locală era mai mult prin B? N-am stat niciodată într-un campus universitar cum e de exemplu cel de la Cité Universitaire din Paris sau cum am văzut și văd în atîtea filme și documentare americane. Cît despre jegul ăla de campus timișorean, cu camere înghesuite, a fost mai bine că nu treceam pe acolo decît rareori. N-am avut parte de burse în străinătate, profii făceau tot posibilul să ne descurajeze, unul dintre ei ne-a și zis-o, iar din tot anul nostru la doctorat au plecat un fiu de profesor de la noi de la U și niște colegi tupeiști care s-au folosit de acest prilej doar ca să ajungă mai repede în Vest (vize, etc.) (ca fapt divers, toți au abandonat studiile și nu s-au mai întors). Așa că am rămas aici, lucrînd în primii ani pe la tot felul de firme obscure, semi profesioniste, și nu am călătorit prin străinătate imediat după terminarea facultății cum obișnuiește lumea bună din Vest. Însă pînă la urmă am călătorit și am  lucrat totuși, ca detașat în Franța, dar abia mai încolo, după cîțiva ani, cînd m-am angajat la o multinațională. Singura mîngîiere în tot acest timp a fost în primul rînd faptul, foarte important de altfel, mi-am dat seama mai încolo, că eram cu ai mei, că avea cui să-i pese de mine și eu pe cine să ajut, și aveam cărțile, care atunci începeau să apară, (mă refer la cele serioase), și muzica. Librării și buchiniști au fost și sînt puțini, rareori găseai ceva care să te surprindă, cu excepția poate a primei jumătăți a anilor nouăzeci, cînd piața Operei era plină de tarabe cu cărți (kitchoase). Și acum, după atîția și atîția ani, sînt nevoit să-mi comand de pe Net cărțile care n-au apărut încă la noi și care mă interesează. Dar chiar și astăzi există atît de puține edituri la noi! N-am lucrat niciodată într-o atmosferă serioasă, cu excepția perioadei cînd am fost detașat cum spuneam dar și acolo aveam de-a face din păcate mai mult cu colegi români, iar în țară am lucrat doar în firme cu colegi inculți, proletari cu facultate și care parcă aveau adhd, deși sînt destul de bine plătit (pentru România), nu trebuie să mă plîng de asta, și, din exterior, pentru cine nu știe, firma se vede ca fiind serioasă. Și mai sînt și altele, dar nu mai timp azi.

La serialele din anii nouăzeci

Fără să vreau mă las purtat în timp puțin mai departe de post-ul anterior, în perioada anilor nouăzeci, ani pe care atunci i-am urît și pe care de-abia de curînd am început să-i privesc într-o altă lumină. Eram atît de încrîncenat pe vremea aceea (dezamăgirile din liceu, din mizeria politică și economică, din facultate și primele job-uri), încît nu credeam că vreodată mă voi gîndi la ei ... chiar nostalgic aș spune acum. De pildă, de fiecare dată cînd urmăresc la tv un serial la care mă uitam și în anii nouăzeci, am un sentiment de întoarcere în timp, de parcă trăiesc de fapt în acea perioadă, chiar dacă show-ul tv era de mai demult iar televiziunile noastre nou înființate abia atunci îl difuzau în premieră, într-o încercare de recuperare într-un deceniu a unei jumătăți de secol de avans cultural occidental. Urmăream, pe lîngă filme, toate serialele polițiste de sîmbătă seara, toate sitcomurile din fiecare zi a săptămînii și serialele mature difuzate seara, în timpul săptămînii, tot ce prindeam. Uneori îmi zic că parcă am visat, parcă mă gîndeam puțin la altceva în timp ce urmăream serialul, am avut o reverie, și acum iată-mă, din nou, în acea perioadă, de parcă nimic nu s-a schimbat. Apoi, după ce serialul s-a terminat, resimt o așa mare distanță față de visele, planurile pe care mi le făceam atunci și prezent. Uite-mă tot aici, tot visînd. Mulți din actorii din serial erau pe atunci mai tineri decît sînt eu acum și lucrul ăsta mă neliniștește, și încă destul de tare. Îmi zic: ei măcar am făcut ceva în viață, nu ca mine, care pe atunci îi luasem drept modele, imaginîndu-mă de fiecare dată trăind undeva în America – evident mă uitam în general la seriale americane. Oare numai eu simt astfel, sau resimt asta fiindcă sînt doar un loser și n-am ambiție, nu pot comprehenda prezentul, sau ce naiba altceva e-n neregulă cu mine? Oare așa va fi tot timpul, toată viața?

Iarnă 2k-2k&1

Mă întorc pe firul amintirilor, în anul 2000, începutul lui 2001... Era tot prin perioada asta a anului. După ce ieșeam de la serviciul ăla îndobidocitor, infantilizant, concentrat asupra cîtorva milioane de nimicuri abstracte, mă duceam serile prin diversele net-club-uri care începeau să apară pe atunci prin Timișoara, încercînd să intru-n dialog cu fete (pe net, desigur). Eram destul de disperat: cu puțin timp în urmă aflasem că fosta mea prietenă se măritate și simțeam că dacă nu-mi găsesc și eu o imediat o parteneră, mă dezintegrez, mă transform în pixeli. După ce-am avut vreo două trei blind date-uri total nereușite, cu diverse tipe găsite pe site-uri de întîlniri, m-am lăsat păgubaș, însă continuam să merg prin Club 30, să beau o cafea și un gin tonic, stînd în fața computerului dar mai mult pentru a asculta live jazz, blues sau funk. Îmi plăcea nu doar că aveam Net de bandă largă, nu ca la lucru, ci mai ales acea atmosfera de fum de țigări fine și de parfum, de semiîntuneric, luminile albastre de pe scenă, lichidele colorate din pahare, oamenii bine îmbrăcați, zgomotul de fond al discuțiilor, rîsete, clinchete. Cîștigam destul de bine, (deși eram în plină criză dotcom) astfel că îmi permiteam (situația a-nceput să se deterioreze după cîteva luni). Ce căutam să fac cu banii? Oricum nu aveam timp să mă bucur de ei. Cînd ajungeam acasă, mă prăbușeam în pat, la tv, sau la cîteva pagini dintr-o carte și apoi somn, mult somn. Nici unul din colegii mei nu mă însoțea, majoritatea erau mai mici ca mine, unii încă erau la facultate și erau stresați cu examenele etc. iar ceilalți erau niște țărănoi urbani sălbăticiți. Nu-mi făcusem prieteni. Așa că mă duceam singur, învingîndu-mi timiditatea, trăgînd cu ochiul din cînd în cînd prin sală. Nici o fată nu era singură iar femeile de acolo, cu eleganța și siguranța lor de sine, nu erau de liga mea. Ce lume diferită față de cea în care mă învîrteam de obicei! O lume care părea adevărată dar în același timp reprezenta și un fel de oază, un refugiu de la mizeria de afară, cu tramvaiele jerpelite, trotuarele fărîmicioase, tarabele colorate, și, mai ales, mizeria umană, o Românie ce părea blocată într-o prea lungă tranziție, ca un tren nevoit să aștepte într-o haltă în mijlocul cîmpului. Pentru mine, clubul reprezenta o fereastră către civilizație, către Occidentul la care visam de atîta timp cu toții și pe care începeam să-l percepem prin Internet, altfel, nu prin tv sau filme ca pînă atunci. De asemenea, clubul însemna o lume de oameni adulți, maturi, fără vizibile griji pentru viitor, unde păreau să se întîmple atît de multe lucruri. Îmi părea că e suficient doar să ai un gram de curaj, să faci un pas ca să te găsești acolo, ca Alice dincolo de oglindă. Veneau formații cool, cu oameni îmbrăcați cool, cu instrumente cool, care cîntau despre dragoste, aventuri, despre a lăsa totul în urmă și despre a avea curajul de a întreprinde ceva, ceva care să mă scuture de amorțeala care parcă încă de-atunci începea treptat să-mi cuprindă toată viața. Și ce e cu adevărat ciudat e că acum, după 12 ani, mă regăsesc cam în aceeași situație, tot în acest mean old town, realizînd că m-am învîrtit în tot acest timp în cerc, ajungînd la fel de debusolat și încă mai pesimist, cu o experiență de viață pe care n-am unde s-o folosesc, cu Parisul pe care l-am lăsat în urmă, cu amintirea prietenilor care s-au împrăștiat în toate colțurile lumii. Am ajuns prea fără de speranță pentru a mai ieși măcar prin cluburi, stînd în pat cu laptopul, în aceeași peșteră platonică a mea, nemaiașteptînd să se întîmple nimic...