Tehnici în artă

Unde intrevine tehnica în artă? Este atît de necesar ca un creator să stăpînească o tehnică sau asta vine pe parcurs, din practică, nu este ceva ce se poate învăța în teorie? Uneori și prea multă tehnică poate dăuna, poate strica alchimiei unei opere. De asta absolvenții de școli de specialitate înalte nu ajung și artiști, ci, în cel mai bun caz, critici, teoreticieni. Și totuși, marii creatori nu cred că se bazează numai pe instinct. Dramaturgii, compozitorii de muzică clasică, pictorii, scriitorii, toți folosesc în formele lor de expresie măsura, tempoul, proporțiile geometrice, regulile de compoziție, dezvoltările tematice și, mai ales, structura. Și-au creeat propriul sistem sau l-au învățat de la cineva. Îmi spunea cineva că trebuie să stăpînești întîi regulile înainte de a le arunca la coș, ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat, teribilist, la început. Dar contează foarte mult, cred, și capacitatea de distanțare de ceea ce faci. Să nu te îndrăgostești, ca Pygmalion, deși aceasta este o legendă cu happy-end, totuși. Povestește Mark Twain în „Viața pe Mississippi” cît era de fascinat la început de peisajele zugrăvite de soare sau umbrite de nori, și ce mult își dorea să ajungă pilot pe vapor, dar apoi, după ce a învățat toate detaliile, (din instinct!) ca dintr-o carte al cărei interes pare a nu slăbi niciodată, precum și cîteva lecții dure, zicea că trecînd peste toate acestea fără să le mai admire și că a pierdut ceva: „grația, frumusețea și poezia fluviului”. Și tot el se mai întreaba acolo dacă nu cumva, învățîndu-și meseria a pierdut mai mult decît a cîștigat. Da, e vorba și de instinct, căci faci lucruri pe care ți se pare că le știi, dar nu le poți explica. Ca și zen-ismul: „Știu ce este Zen-ul dar, dacă mă întrebați ce este, nu mai știu”. Sau ca principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Ce diferit este de un mod de gîndire rațional, dar totuși un o bună cale de explicație a fenomenului pentru cei ce gîndesc strict rațional! Ce mă enervează anumiți ziariști cînd le iau interviuri unor actori, scriitori, etc. cunoscuți, punîndu-le întrebări găunoase, ca de exemplu „care este condiția artistului”, (auzi!) sau excesiv de intelectuale. Cineva obișnuit cu presa, ca Rushdie, care a fost prezent în București săptămîna trecută, știe cum să ocolească, ironic, aceste mlaștini intelectuale. Ideea vine, cred, din subconștient dar pentru a-l transpune într-o formă trebuie învățat un fel de limbaj. Unii scriitori, mari, spun că scriu doar cînd le vine inspirația, cînd începe dictarea interioară, alții, la fel de buni, spun că fac din scris un job regulat, de cînd se scoală pînă seara, și că e important să nu-ți ieși din ritm, ca un fel de rutină adică, și nu scriau rău deloc nici unii nici alții. La fel, am citit despre muzicieni care se jucau cu instrumentele pînă le ieșea un sunet, un acord pe care-l dezvoltau într-o piesă. Unii au o idee înainte despre unde vor să ajungă, deplasîndu-se de la suprafață la miez, caz în care, am observat, de multe ori iasă ceva artificial, o formă fără fond, poate cu excepția filmului, unde treaba asta poate funcționa, am studiat-o anul acesta îndeaproape. Alții improvizează pe parcurs, pornesc de la un sîmbure de idee din adîncul sufletului pe care îl dezvoltă într-o formă, și-l aduc apoi la suprafață. În orice caz, tehnica e prezentă, situată undeva la mijloc. Energia trebuie canalizată, ca un rîu pe făgașul lui propriu, pentru a obține un caracter unitar, altfel se revarsă, băltește. Talentul trebuie, cum spune Murakami, focalizat, concentrat într-un singur punct, altfel nu obții nimic important. Și mai ține și de factorii exteriori, poate, atît de mediul înconjurător, cît și de experiența de viață acumulată – poate e necesar și un echilibru între toate astea și imaginație, sau poate dimpotrivă, contrabalansul într-o parte poate duce la inspirație. Dar mă îndepărtez. Skill-urile se învață puțin de oriunde, puțin și din cărți, dar nu din cele de tipul „cum să”, ci ale celor care chiar au realizat ceva, sau, mai bine cred, inspirîndu-te de la maeștrii, încercînd să-i imitați pe cei pe care-i admiri, lucru care unora li se pare un lucru ieftin, dar o imitație, nu o copie, căci este filtrată prin optica personală, care duce la crearea unui stil personal. Pentru că, dacă-ți place ceva, nu vrei să faci și tu la fel, să urmezi aceeași cale, să simți la fel? Bine, nu este suficient doar atît, e necesară și multă muncă, deși asta e un clișeu, apoi șlefuire pentru a ajunge la propria identitate, pentru a descoperi căi noi de a ajunge la ceva. Pentru că eu cred în varietățile infinite de exprimare ale sufletului uman.

Meserii pentru downshifting

Discutam de curînd cu unii colegi despre ce am fi făcut fiecare dacă n-ar fi existat calculatoare, dacă am fi trăit de exemplu prin anii 60 sau 70. Unii, ingineri totali, au spus că ar fi lucrat în electronică. Dar am auzit din fericire și răspunsuri faine, ca fotograf, pictor sau muzician. Cred că toți am fost influențați mai demult, în alegerea noastră, și de factori negativi, de situația catastrofală din țară, de amenințările insecurităților de tot felul din toate părțile, de lipsa de viziune occidentală. Eu îmi amintesc de perioada aceea, în anii după Revoluție, cînd mergeam cu doi colegi, după ore, la toate expozițiile de calculatoare care apăreau în oraș, căscînd ochii la monitoarele color, care mi se păreau atît de inaccesibile și fascinante. PC-urile nu erau deloc răspîndite pe vremea aceea și evident că alegerea a venit și de aici. Și totuși acum vreau altceva. Nu zic că nu îmi place job-ul. Uneori, nu de puține ori, este lejer, alteori obositor. Dar, hei, trebuie să trăiesc și eu! În comparație cu altele, cu majoritatea m-aș hazarda să spun, este chiar ușor: stai jos și gîndești, studiezi, discuți, scrii cod, fără prea mari responsabilități. Mai ales că am mai lucrat și pe la alte firme înainte și am mai și auzit despre altele. Sîntem însă destui care am dori să facem altceva. Poate că așa este firesc, în toate meseriile sau poate că nu am avut satisfacțiile pe care le așteptam. Sau nevoia de contrabalansare într-un domeniu opus, datorită ego-ului rămas nesatisfăcut. Pe băncile facultății visam la un servici interesant, pasionant și fără probleme. Mă imaginam atunci lucrînd zi și noapte într-o clădire de birouri, privind luminile orașului, programînd tot felul de chestii interesante. Ce naiv! Nu mă gîndeam deloc la aspectul social, de exemplu la chestia că pot avea tot felul de tipologii de colegi, nu puțini tîmpiți, sau la faptul că job-urile nu-s deloc stabile. La faptul că banii îmi vor fi insuficienți pentru ceea ce vreau să fac. Mă gîndeam că aș putea întrerupe și relua oricînd, dacă aș vrea, știu și eu, să călătoresc de exemplu. La început îmi plăcea aici, la servici. Era interesant, firmă mare, mulți colegi, organizare beton. Treptat însă lucrurile s-au degradat: de la valoarea oamenilor, mulți dintre ei plecînd, iar cei care-au rămas nu-s toți caractere cu care să vrei sa-ți petreci 8h-9h pe zi. Apoi unirea cu altă companie, apoi outsourcing-ul, urmat acum de angoasele existențiale pe care le aud împrejur, scîrbit, în fiecare zi, deși managementul încearcă să liniștească spiritele. Și chestia e că nu prea ai alternative în Timișoara, așa că în caz de ceva cred că voi fi nevoit să plec, undeva, în Vest. Sau poate-mi voi lua un an sabatic să mă ocup de mine însumi, deși, financiar, nu știu cum aș scoate-o la capăt. Am mai citit pe net de developeri care au făcut asta, dar în Occident poate și-au asigurat financiar un status ok, nu ca aici. Și meseria asta: sînt unii care spun că o faci pînă la o anumită vîrstă, după care nu mai poți. Dar eu nu cred asta. E un domeniu nou, în fond limbajul C și Unix-ul, deci chestiile adevărate, au apărut abia pe la-nceputul anilor 70, iar Windows-ul și interfețele grafice la mijlocul anilor 80, iar primele promoții de facultăți de specialitate cam tot pe-atunci, așa că evident că n-ai unde să vezi acum developeri trecuți a doua tinerețe. M-aș vedea totuși lucrînd la o firmă cu puțini angajați, în care lumea să se cunoască bine, (de presupus să existe și caractere adevărate, ceea ce în Timișoara nu prea găsești), ca o a doua familie. Proiecte au fost și vor mai veni, așa că, teoretic, în mod normal, într-o firmă normală de exemplu, n-ar fi diferență în privința stabilității. Trec destul de des prin zona din jurul străzii Paris, unde există tot felul de firmulițe de apartament, de bloc, sau în case cu etaj, cu oameni calmi, serioși, care fumează pe balcon, cu o cafea în față, discutînd despre lucrul lor, tot felul de cabinete, birouri de arhitecți, avocați, economiști, naiba știe ce-s. Nu cred că au acolo atîtea reguli de corporate și angoase existențiale. Și de ce n-ar avea și o atmosferă plăcută? Uneori mă simt așa de sătul și de obosit că-mi vine să fug și să devin complet independent, să mă retrag undeva, să fiu librar de exemplu, da, la asta m-aș pricepe. Aici am observat că agenții de vînzări sînt tineri și tinere, foarte entuziaști, și se vede că le place job-ul. Nu am văzut pe nimeni care să stea mai mult timp, cîteva luni doar, angajați temporar, doar pentru experiență, și niște banuți în plus, cred. Sau mai visez uneori să devin independent, să lucrez de acasă la proiecte, poate mai învăț și ceva hard la servici pînă atunci. Sau să am propriul magazin, propria librărie, în genul boem, ca Shekespeare & Co din cartierul Latin, cu dormitor cu tot, pe care să-l deschid cînd am chef. Sau, de ce nu, un magazin alimentar, un butique, deși la asta nu mă pricep mai deloc dar se poate învăța, pe care să-l admistrez sută la sută. Sau, ceea ce am spus eu în discuția cu colegii de care pomeneam la-nceput, doresc să scriu, full-time, deconectat de lumea dezlănțuită. Writing for living, why not? Am citit opt-nouă cărți anul acesta despre tot felul de tehnici, dar cred că mai mult m-au zăpăcit. Nu prea-mi iasă cum trebuie. Îmi trebuie o constanță, să-mi fac un ritm, cred. În fine. Însă voi continua.