Un fel de downshifting

Pînă acum vreo doi ani eram fascinat de marile orașe. Îmi plăcea să mă plimb îndelung pe străzi, să ascult forfota bulevardelor, să simt agitația locurilor publice; zgomotul mașinilor de tot felul îl asemănam cu șuvoiul unul rîu... Îmi plăcea să privesc oamenii, stînd la terase, mergînd în pauzele de masă, îmi făcea plăcere chiar și shopping-ul prin supermarketuri și Mall. Găseam un farmec în oraș în fiecare anotimp. Primăvara, cînd zăpada se topește și natura revine la viață iar terasele din piețele centrale încep să se umple. Moleșeala verii, cînd orașul se cam golește iar activitățile sînt suspendate sau merg au relanti. Toamna, cu oamenii proaspăt întorși din concediu, fiecare cu povești de spus, gata să-și reia proiectele sau să-și înceapă altele noi. Iarna, cu noaptea care vine din ce în ce mai repede, cu vitrine iluminate, felinare, anotimp împărțit în două de sărbătorile de iarnă. Consideram că adevărata viață se află aici, în oraș, mai aproape de centru, nu în periferie, nici în casele din suburbii, pe care le vedeam ca dormitoare ale spiritului, și așa le consider și acum. Mă bucuram că am zilnic ocazia să urmăresc această viață mai îndeaproape, deși, cumva, nu prea luam parte la ea – doar o observam și o admiram. Acum, mă gîndesc, viziunea mea s-a cam schimbat, cred. Idealul meu a devenit mai apropiat de un peisaj idilic, de a sta la țară (nu în România, evident), să am liniște, să fiu înconjurat de verdeață, cu o grădină spațioasă în spate, cu o masă de lemn la care să stau, cu un coș de fructe, un vin, sau să mă întind la umbra unui copac, să miros iarba, să lenevesc, să citesc o carte și să scriu la laptop, să mă uit la cer ziua și la stele noaptea, să meditez, să mănînc bine și sănătos, să fac haiku-uri, iar în nopțile de iarnă să beau un vin fiert, în fața focului, cu ciorapi de lînă în picioare și să citesc, să scriu literatură și scenarii de film. Ah! Și, uneori doar, să merg printr-un oraș civilizat, apropiat, să socializez, să particip la evenimente culturale, artistice sau sportive. În fond ce-ți lipsește la țară? Ai internet, televizor, poți comanda orice acasă, nu ești așa de izolat; îți poți invita prietenii, poți da petreceri.

I don't know. Poate sînt eu cam obosit, surmenat, din cauza serviciului. În fond, fiecare meserie are responsabilitățile ei, nu numai în IT sau telecom, sau în R&D, deși am văzut statistici care spun că nivelul stresului este mai ridicat în acest domeniu. Opt ore la servici, uneori mai mult, timp de cîțiva ani buni, lucrînd doar cu rațiunea, logica. Pffffu! Asta se depune! Poți deveni ”burnout”. Sau, ca Pascal, care la o anumită vîrstă și-a abandonat munca științifică. În fine, ce este grav e că balanța viață-muncă se dezechilibrează. Și de aici a rezultat downshifting-ul. Mă tot obsedează acel extraordinar interviu cu Aurora Liiceanu pe tema asta (care e ușor de găsit pe Net). Plus conceptele de slow food, slow travel, chiar slow gimnastics. Ideea de lent aici este de a face totul cît mai bine, în loc de cît mai rapid, să lași lucrurile să ți se releve, gradual, pentru a vedea lucrurile în profunzime. Altfel rămîi doar cu lucrurile de suprafață, văzute în viteză. De exemplu dinamismul în muzică nu e dat de tempo, după cum la un film nu este dat de scenele de acțiune, iar ce contează este ritmul și ceea ce te face să vibrezi și de aici valoarea inspirațională.

Țț! Și totuși ceva îmi spune că lucrurile pot fi echilibrate. Adică să împaci și orașul și satul, fără a sta într-o casă-dormitor din suburbii. Cumva să te armonizezi cu energiile creative ale orașului. Deși nu știu exact cum. Am încercat să fac asta în primul scenariu pe care l-am scris, dar n-am prea reușit, oricum, trebuie să-l mai rescriu, sper!, sper să-l rescriu și să-l șlefuiesc de atîtea ori de cît este nevoie pînă iasă ceva mai autentic. Apoi mă gîndesc: în Paris, oraș policentric, și în Amsterdam există și asemena zone, cu străzi liniștite, curate, aproape provinciale, și, normal, multe parcuri cu verdeață iar agitația orașului e contrabalansată, foarte bine aș spune, de calmul, de seninătatea oamenilor și, desigur, de arhitectura îngrijită. Poate secretul constă în alternanța aceasta, în a sta o vreme și într-un loc și într-altul. Sau de-a avea un concediu anual mai lung, consistent, de mai bine de două luni pe an, cum au francezii, sau chiar un an sabatic.

Arșiță

Stau acasă. E atît de cald că nu-mi vine să fac nimic altceva decît să stau în pat și să lenevesc. În general în toate zilele astea doar am dormit și cam atît. Sînt ca un convalescent care se reface după o boală numită muncă. Mai am două săptămîni de concediu. Transpir abundent, pielea se revoltă, mă spăl de față cu apă rece, fac dușuri, îmi introduc picioarele în apă, beau seara cîte-o bere de la frigider sau un vin rosé rece. Ziua mîncăm cîte-un pepene galben sau verde pe care ni-l luăm din piață. Afară, căldura se ridică și din asfalt, în valuri fierbinți iar cerul e gălbui. Noaptea se aud greierii, unii dintre ei mi se pare că au urcat pînă aici. Dorm mult deși adorm greu. Cum era haiku-ul acela? Parcă așa: ”Noapte de vară. / Țîrîitul greierilor / Ține stelele treze”. Pe la două noaptea începe să se răcorească și atunci ies pe balcon și mă bucur de vîntul care, în sfîrșit, începe să sufle. Abia am reușit să termin de citit o carte zilele astea. Mă mai uit la filme vechi, bune, în general alb-negru. Și la televizor. În București cică e și mai cald, am văzut imagini cu ștranduri deschise noaptea, oameni bălăcindu-se, mîncînd un grătar, sporovăind, deh!, ca bucureștenii. E cod galben deși cică-n alte țări de lîngă noi este cod roșu. N-am mai scris nimic nici în twitter - mi-am pierdut peste 20 de followeri dar nu mă mai interesează. Am vrut să mai scriu pe forumul Cinemagia dar cu așa oameni răi și încuiați la cap acolo, mi-am zis că mai bine nu. De altceva nici gînd. Am fost în Mall, măcar acolo era mai răcoare, mi-am luat un tricou, niște cărți, m-am uitat la electronice, apoi am mîncat la KFC și iarăși m-a durut burta seara. Mă mai uit pe la televizor. Ah, ador Turul Franței! Îmi place să privesc acele peisaje frumoase, cu multă verdeață, satele cu căsuțe vechi dar îngrijite, unele cu piscină, cu podgorii, cîmpuri de lavandă, cu oameni veniți din toată lumea să încurajeze cicliștii! Comentatorii vorbesc despre istoria locurilor, despre arhitectură, ne spun rețete de mîncare specifice din fiecare regiune prin care trece. Interesant; și educativ și relaxant. Cumva vara asta mă duce cu gîndul la perioada vacanțelor mari din facultate, cînd citeam SF și ziare cu politică și făceam programe pe calculator din pasiune, că net nu aveam. Dar în facultă nu eram atît de obosit decît poate-n prima săptămînă de după sesiune. Acum îmi revin mai greu. Și mă gîndesc la marile vacanțe din copilărie. Da, sînt atras de perioada aceea, din trecut. Fără enșpe canale de televizor, eventual un documentar al lui Cousteau, sau stînd cu cîte-o carte-n mînă, sau o revistă, Secolul XX, sau Pif, sau Almanahul Anticipația. Oamenii știau parcă să socializeze, nu prin intermediul comunităților virtuale ca acum, se vizitau mai des, sau mi se pare doar mie. Îmi plac mașinile de atunci, majoritatea Dacii 1300, dar și 1100 sau Ford, Opel, VW Bettle, Skoda, Renault, sau celebrul Citroën 2CV, ca-n filmele lui Louis De Funes. Nu mă deranja zgomotul, traficul era mult redus, față de cum e azi. Cînd eram mic, la bunici, timpul părea altfel, părea că ... stă pe loc. De fapt ce este timpul? Este o iluzie? Fiecare moment care vine și trece chiar dispare? Poate nici nu ia ființă, ci este, era întotdeauna aici. Constă Universul din ringuri concentrice de realitate? De fapt poate că totul este o iluzie. Chiar și arșița asta.

Căutări artistice

Caut cam aceleași lucruri de cînd mă știu, și nu nu prea găsesc, sau, uneori, cel puțin nu găsesc așa repede. Filme, cărți și muzică. Ok, teoretic am tot Internetul la dispoziție, dar în practică găsesc foarte greu ceva ce chiar mă pasionează. Sau nu am eu suficientă răbdare? Deseori calitatea filmelor nu e prea bună. Nu găsesc nici măcar muzica din ultimii 10 ani. Pentru televizor trebuie să-ți rezervi timp. Cărți? Nu-mi place să citesc în format electronic. În România au început să apară cărți ca lumea abia de vreo 15 ani iar anticarii au deci o ofertă săracă. Nici librăriile de aici nu mă mulțumesc. În Amsterdam și Paris, ei, acolo da, era altceva, oferta era mai pe gustul meu, ăsta-i adevărul. Ok, zic că nu găsesc ce-mi place. Așa era și înainte, în liceu, și în facultate. Pe atunci strîngeam revistele de SF cu gîndul că le voi răsfoi odată. Acum doi ani Tata mi le-a aruncat însă pe toate, în timpul Marii Dezordini pe care a făcut-o Mama renovînd apartamentul. Dar nu-mi pare așa de rău. Mă aștept să găsesc informație la un simplu click, dar în realitate nu-i chiar așa. Există atît de multă informație, cărți de citit, muzică de ascultat (albume, discografii complete, concerte, rarități), atîtea filme de văzut (cineaști pe care nu i-am urmărit niciodată). Mi-aș petrece tot restul vieții căutînd și consumînd cultură, deși asta n-ar mai fi viață (hm, de parcă acum e). Dar chestia e că nu vreau să fiu intelectual, ci artist. Am observat că mai există puține cărți care mă interesează cu adevărat în acest domeniu, literar, vreau să spun: puține cu care chiar mă identific. Asta pe de o parte e bine, pentru că mă face să vreau să scriu eu altceva, pe de altă parte, mă gîndesc cum aș putea să scriu eu ceva cînd alții au scris exact ce simt eu, și încă mult mai bine. Și mereu simt nevoia să văd filme, să citesc, să-mi iau mai multe cărți. Și simt că timpul trece și tot nu fac nimic. Și aș vrea să stau noaptea, tîrziu, cînd e liniște, lîngă biblioteca personală și să răsfoiesc cărți, sau reviste, chiar din orice domeniu literar sau conex, pînă-mi vine vreo idee. Dar nici măcar în week-end nu pot sta pînă tîrziu, abia dacă pot să mă uit la un film pînă pe la unu noaptea. Aș vrea să reduc numărul orelor de somn. Nu înțeleg cum pot unii oameni să doarmă doar 3-4 ore pe noapte. Poate că nu au așa un job stresant. Pe naiba, toată lumea are griji, și nici serviciul meu nu pot spune că e cine știe ce obositor. Există și zile cînd efectiv frec menta. Sînt și altele cînd însă simt presiunea, stresul. Îmi voi lua 16 zile de concediu. Probabil nu voi pleca niciunde, ca și anul trecut. De fapt am fost rupt între dorința de a pleca undeva, chiar într-o stațiune de lîngă Mare și dorința de a sta acasă și a scrie ceva. Dar cred că m-am decis. Hai să încerc, așa cum mi-am luat liber să scriu scenariul în primăvară, mi-am zis să mai încerc să scriu încă unul sau, măcar un step outline, un treatment. Am un subiect, inspirat din întîmplările prin care am trecut cînd am lucrat în Franța, dar, desigur, am să-l fac mult mai interesant, în genul ”Auberge Espagnole”, deși nu chiar la fel, pentru că e văzut dintr-un pdv al unui român. Apoi mă gîndesc să scriu literatură, măcar o povestire dacă nu să încep un roman. Și aici am un subiect, inspirat tot din viața mea, un tînăr într-un oraș, căutări existențiale, autenticitate, prieteni, cărți, cam ca în ”Northern Exposure” sau ”Brooklyn Boogie” sau ca în scenariul meu, ”Vinil”.