Sociabilitate corporate

Una dintre cerințele de bază în firma unde (încă mai) lucrez este ca toți angajații să fie comunicativi și sociabili. Este o companie mare, cu proiecte la care lucrează sute de oameni, într-un mediu internațional și pentru care se cere o expertiză ce n-o găsești pe Net, ci trebuie și poți s-o dobîndești doar în interior. Și treaba asta ți se spune încă de la angajare. Cultura corporate pune accent pe lucrul în echipă, și pentru susținerea acestuia se organizează tot felul de activități: team-building-uri, excursii la munte, competiții sportive, ieșiri la iarbă verde sau la un restaurant cu membrii echipelor, ca să nu mai spun de chefurile de Sărbători (Crăciun, sau de venirea primăverii, etc.). Sună frumos, nu? Cu toatea astea, există în cadrul tuturor angajaților o tendință centrifugă, de izolare, firească aș zice. Nu consider că sînt un om cine-știe-ce sociabil, adică, hm, cum să spun, mi-ar plăcea să ies cu oameni inteligenți prin oraș, prin baruri, spectacole, dar n-o mai fac, și asta în special din cauză că nu prea mai am cu cine. Foștii colegi cu care mă-nțelegeam bine au plecat prin Vest (ce fac ei acolo, de ce nu prea socializează acolo, asta-i altă treabă), cei care-au rămas de atunci sînt cam vai de ei, inculți, țărani, stresați de mass-media, iar cei mai noi, tineri, ei bine, ei sînt fie ocupați cu facultatea, fie nu prea au lobul frontal dezvoltat, ca să mă exprim blînd, și nici nu prea observ o tendință progresistă. Realitatea este că mi-e din ce în ce mai greu să suport în jurul meu atîția indivizi proști dintre care unii sînt chiar deosebit de proști. Ori am devenit eu mai mizantrop, ori numărul tîmpiților a crescut alarmant în ultimii ani. Desigur că nu toți sînt așa, fiindcă altfel aș fi fugit de mult de aici. Există o mulțime de oameni OK. Înainte, acum vreo 5, 6 ani, situația era destul de echilibrată: pot spune că îmi plăceau cam o treime dintre colegii mei din firmă, o altă treime îi disprețuiam, iar cealaltă treime, ei bine, n-aveam deloc de-a face cu cei de acolo. Acum raporturile sînt, respectiv, 20,50,30 (cam intuiesc și altceva). Nu știu cum s-a ajuns aici în situația asta. Și acest lucru m-a îndepărat atît de la acțiunile sociale dar a și contribuit în mare măsură la decizia mea de a pleca naibii de aici și asta cît mai repede. Ce mi se pare interesant, după cum spuneam, este tendința aceasta de fugă, de izolare pe care-o văd și la colegii din jurul meu. Poate este de vină și oboseala, fiindcă tot lucrînd ani și ani într-un domeniu stresant devine evident că te cam uzezi, dar și din cauză că, și asta-n primul rînd aș zice, exacerbarea lucrului laolaltă (oamenii stau împreună într-un birou, fără nici un pic de spațiu privat unde vrînd-nevrînd apar antipatii, chiar dușmănii). S-a ajuns în situația că echipa primează în detrimentul individului. Și asta nu doar îți distruge încrederea în tine însuți, ci îți și poate creea un soi de dependență de grupul din care faci parte, de disoluție a personalității chiar. De asta se mai spune despre noi că lucrăm la o firmă comunistă. Unora modul acesta le convine, de exemplu celor lipsiți de caracter. Însă mai toți colegii mei visează să se retragă cît mai curînd la țară, sau într-o suburbie, unde să-și cumpere sau să-și construiască o casă. Dar, desigur, întîi și-ntîi să strîngă bani pentru asta. Unii (piloșii care-au prins misiuni în străinătate) au și făcut-o deja, alții încă nu s-au mutat definitiv. De fapt acest lucru este nu doar subiectul favorit de discuție al colegilor, dar și punctul central de convergență al tuturor gîndurilor lor, atît cît au mai rămas din ele, după ce citesc presa proastă și se uită la televizor, lăsîndu-le restul creierului vidat. Și de-aici rezultă îndobidocirea. Unul din colegii mei, un imbecil desăvîrșit, vorbește mereu, obsesiv aproape, despre ce mult i-ar plăcea lui să dea de mîncare la găini, să sape-n curte, deși, bineînțeles, n-a făcut-o niciodată, și, așa văicăreț cum e, și cu degetele lui lungi și subțiri, nu-l prea văd făcînd-o vreodată. Comic dar și puțin trist în același timp, dacă te gîndești că la asta s-a ajuns. Pe ei, care-și spun sociabili (deși asta nu mi se pare deloc sociabilitate) nu-i interesează ieșirile prin oraș, la restaurante, cinematograf, cafenele, cluburi sau orice altceva ce înseamnă spațiu public: librării, plimbări, parcuri, expoziții. Personal, urăsc conceptele de suburbie-dormitor și de sat tradițional românesc contemporan, mizerabil, împuțit și populat de sălbatici. Pentru mine, locuința mea de vară e la oraș. Și atunci, cine-i mai nesociabil, eu, un citadin, sau ei, niște pastorali? Aici totul se petrece în spațiul firmei, în pauza de cafea sau mai ales în spațiul biroului, de la bîrfe, la comentarii politice, sport, plus lucru. Totul se suprapune sau se amestecă la servici. După care, la sfîrșitul programului, toți o tulesc, fiecare la casa lui. Ca și cum ar duce o viață dublă, schizo...? Ok, poate nu chiar pînă-acolo. Iar în privința job-ului nu observ o creștere a productivității, dimpotrivă: cum să fii eficient la lucru într-un mediu plin de bîrfe? Poate situația de fapt este consecința unei îndoctrinări, manipulări. Uneori mă gîndesc că orice filială locală a unei multinaționale este de fapt un laborator în care se fac experimente socio-psihologice, avînd băștinașii drept cobai. În fine, concluzia ar fi că oamenii de aici nu-s atît de prietenoși cum par la slujbă, ba din contră. Poate asta este ceea ce face de fapt orice firmă mare dintr-un om, sau poate este doar din cauza stilului de lucru de tipul totul-la-comun, sau are alte cauze sociale (familia) sau istorice (stat sălbatic, după cum se exprima oficial european ”citat” de WikiLeaks). La firmele echivalente din Occident spațiul privat este respectat (eu unul aș prefera cred oricînd cubiculele, și spun că cine le disprețuiește n-a văzut unde lucrez eu) dar și acolo există un du-te vino al personalului (partea bună acolo e că ai de unde alege). Se spune de exemplu că la New York și dacă cîștigi 200K pe an te poți simți ca un loser, să trăiești de exemplu în colocație. Clar, acolo ai altă cultură, și dacă nu mergi sau nu ești văzut prin baruri, teatre, cinematografe, săli de concert primești oprobriul public (economisirea e considerată ca fiind ceva passé, sau chiar de prost gust). Nu știu de ce în middle-class-ul românesc, chiar corporatist, (nu vorbesc de artiști sau de intelectuali autentici, dacă mai există așa ceva, cu siguranță în acest oraș nu) nu se mai practică ieșirile. De parcă după o anumită vîrstă (30) gata, trebuie să stai doar acasă și orice altceva este considerat imatur. Ar fi interesant dacă oamenii vor începe să cheltuie din nou pe ieșirile în spațiul urban după ce situația finaciară își va mai fi revenit un pic, și desigur, dacă nu s-au îngropat deja în casele lor de la țară. Pînă atunci trăiască tembelizorul, agregatoarele de știri, supermarket-urile și fast-food-urile. Noapte bună, națiune, oriunde te-ai afla!

De ce demisionez

Am mai scris pe-aici un post despre pro si contra an sabatic, un subiect care mă macină de ceva vreme. De atunci n-am prea făcut mare lucru decît m-am tot gîndit și iar m-am gîndit, am citit, am văzut cîteva filme, am fost la Paris (viața mea, pe scurt), însă n-am avut nici o revelație, ci doar am meditat, am acumulat și pot să spun că mă simt hotărît. Atît de hotărît încît mîine dimineață voi merge la unul dintre mulții mei șefi și-i voi spune un cuvînt: ”demisionez!”. N-am să-i spun toate motivele de mai jos, unele dintre ele preferînd să le țin pentru mine, sau poate pentru exit interviu, dar aici, fiind un blog personal, intim și anonim, simt nevoia să le enumăr pe toate.

Nu știu care motiv este mai important. Am să încep cu proiectul personal. Visul meu cel mai mare este de a deveni scriitor, de a publica romane și de a trăi din scris. Am deja cîteva subiecte în cap, pentru început vreau să scriu povestiri, am ales deja și un titlu, așa că am cîteva frînturi de imagini, cîteva idei, pe care însă nu am timp să le aștern. Sau nu că n-am timp, dar să scrii o carte necesită foarte mult timp, relaxare, și chiar o anume retragere din lume, o recluziune. Și trebuie să-mi recîștig controlul creativ. După atîția ani în cadrul unor proiecte în care mi se tot spune mereu ce să fac, cum să fac, etc, simt că mă sufoc, simt că nu mai am aer să respir. Simt că trebuie să iau o distanță de problemele și de gălăgia de zi cu zi, de care mi-e greu sau nu pot să scap seara cînd vin acasă, uneori nici în week-end-uri. Și că mă uzez tot făcînd mereu aceleași și aceleași task-uri prea cauzale pentru mine. Au existat oarecare perspective de proiecte noi, dar din păcate task-uri cam de low-level, care nu cred că mi se potrivesc și într-un domeniu pe care de zece ani de cînd lucrez aici le-am evitat sau m-au evitat ele pe mine. Iar să continui aici, în același proiect, brrr! Simt că stagnez, atît din pdv profesional cît și, mult mai grav, personal. Cu alte cuvinte nu prea am viață personală. Mă gîndesc că o schimbare a profesiei m-ar stimula și chiar și în plan sufletesc. Mă gîndesc aici, desigur, la familie. Pentru că niciodată nu mi-am imaginat c-aș duce o astfel de viață, de amorțit. Cînd eram în facultate îmi închipuiam că voi avea o viață împlinită din pdv intelectual, că voi fii genul acela, știi, care poartă sacou și merge seara prin restaurante sau baruri cu o femeie frumoasă (soție/prietenă bună), și cu amici inteligenți cu care voi purta discuții intelectuale, artistice, despre filme, literatură, muzică, politică, viață, ascultînd jazz și bînd vinuri și cockteil-uri fine. În loc de asta, am colegi absolut imbecili, rămași din pdv psihic, unii undeva pe la cinșpe ani, iar alții în Neanderthal, genul care se uită încontinuu acasă la tembelizor, merg doar la filme de acțiune și ascultă muzică românească de la radio, citesc doar titlurile de articole și au attention span-ul de ordinul mili-secundelor. Am chiar și un coleg nazi. "Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală" - o zicală care se potrivește perfect cu starea de fapt. Și atitudinea asta este susținută de stilul de lucru experimental, robotizat, de spălarea aia pe creier numită ”scrum”, în care trebuie să-ți impui zilnic task-uri, să-ți fixezi obiective, să te prefaci că te bucuri ca un cîine cînd primești ceva challenging, ca să ai șanse la mărirea anuală de salariu, care poate fi sau poate nu fi, și să faci față la ședințele sadice de evaluare unde un șef să te caute cu lumînarea și să-ți pună un eventual ”incomplete”. Mereu m-am gîndit că filialele românești ale multinaționalelor sînt de fapt laboratoare în care să fac experimente psiho-sociologice avînd ca material băștinașii. Totul într-un birou deschis, fără spațiu privat, neaerisit, neoxigenat îmbîcsit, (m-am săturat de discuțiile legate de aerul condiționat, care ba-l bate pe unul în cap, ba la altul nu ajunge, etc). Am nevoie de aer curat, atît în sensul propriu cît și-n cel figurat al termenului.

M-am săturat de locația gălăgioasă de la parter, pe unde trec toți cei care intră sau ies din firmă, sau merg afară în pauză la o țigară sau la apă (și merg toți deodată, pîn-aici s-a ajuns cu proasta înțelege a spiritului de echipă). De platforma de deasupra, unde antenele neizolate pe care se fac tot felul teste, emană radiații electromagnetice cancerigene. Da, e un mediu toxic, deși nu se vorbește despre asta. E un subiect tabu. Iar în biroul unde lucrez fiecare vorbește cînd vrea, și se vorbesc doar idioțenii (vineri de exemplu am ascultat manele, care ok, erau puse-n bășcălie, dar oricum), se citesc cu voce tare ”faze”, articolele panicarde de pe agregatoarele de știri. Nu poate exista profesionism cînd oamenii dicută doar despre imobiliare, case, terenuri, bani, mașini, excursii în străinătate. Sînt ca într-o închisoare în care simt că mă prostesc.

Gălăgia din mass-media, cu consecințe asupra societății și care mă împiedică să gîndesc, să lucrez. Ca o paranteză: sînt absolut convins că serviciile secrete, SRI-ul face experimente prin intermediul mass-mediei pentru a induce panica-n rîndul populației, probabil ca să poată să conducă mai ușor. Dar, după ce-ai stat o vreme într-un stat occidental și te întorci, ești deja vaccinat și nu mai pui botu'.

Salariul meu nu e nici mic, dar nici mare. Tocmai am aflat că salariul mediu la nivel de unitate e cu 20% mai mare decît al meu (management-ul a încercat apoi să ne aburească cu ce anume reprezintă salariul mediu, dar eu nu-s din ăia care crede ce spune management-ul). Cu ce-am economisit, cred că-mi vor ajunge pentru un an. Cine are salarii mari în firmă? Idioții care ling șefii și care prind misiuni în străinătate, tîmpiți lobotomizați care discută cu clienții pe field, care pierd nopțile încercînd să rezolve niște probleme, pasîndu-ni-le de fapt tot nouă, la orice oră, probleme pe care, cînd îți vin, trebuie să stai să le rezolvi, căci politica firmei este să te guduri pe lîngă francezi și nemți, să-i faci să se simtă importanți, ca să ai un feedback bun ca să mai trimită ăia dup-aia și alte proiecte. Și care la cheful firmei îți rînd în nas fiindcă ei cîștigă dublu, poate chiar triplu sau cvadruplu decît tine. Iar tu n-ai să prinzi niciodată misiuni de durată, poate eventual dacă-i strîngi cumva cu ușa, și atunci te fac să aștepți doi ani, ca un coleg care a fost pus s-aștepte doi ani viza de Franța pînă ce s-o dilit la cap băiatul, și toată lumea îl cam evită prin mailuri sau tele-conferințe. Un preț mult prea mare, pe care nu-s dispus să-l plătesc.

Chestia e și că am obosit, lucru ce nu-l recunosc ușor, cel puțin nu de față cu alții. Am acumulat stres și oboseală care sper să nu sublimeze într-o boală, știu și eu? Nu-mi mai ajung week-end-urile. Aș vrea să stau măcar sîmbăta pînă tîrziu în noapte, să mă uit liniștit la unul sau două filme, sau să citesc o carte, dar mă prăbușesc de somn înainte de ora unu. Pe de altă parte, ok, poate asta e viața. Poate pe toți munca ne transformă, ne îmbătrînește, vrem nu vrem. Mai mult de doișpe ani în domeniul acesta, e normal să te simți stors, deși ți se spune că, hei, toată lumea muncește. De acord, dar de ce să nu faci ceea ce-ți place, mai ales dacă-ți permiți, de ce să nu încerci altceva, de ce să n-asculți ce-ți spune instinctul? Vreau să caut perspective noi, să mă reinventez! Nu înțeleg de ce toată lumea pare că se opune, că vrea să-mi pună frînă, să mă tragă de la a-mi urma visul. De exemplu Mama: 60 de ani, 12 ore de televizor pe zi. Am făcut un test și i-am zis că deja mi-am dat demisia. A ieșit nasol, foarte nasol. M-a amenințat c-o să fie vai de capul meu, că voi muri, că nu fac bine, că vai, eh, în fine, nici nu vreau să mă mai gîndesc la asta. Și se mai spune că devii ceea ce faci. Ei bine, eu n-am devenit și nu doar atît, dar am rezistat cred, cu succes, tuturor încercărilor de spălare a creierului pe care compania a încercat să mi le inoculeze. Dar nu prea mai am energie să lupt cu atîtea prostie din jurul meu, nu mai am muniție.

Și nici nu mai am nici o motivație să continui în firmă. Adică, uite: am și eu un vis, un mare vis, Visul Vieții Mele pe care vreau să-l urmez. Ce-i așa rău în asta? Știu, poate am văzut prea multe filme și am citit prea multă literatură, dar dacă toate aceste opere au dreptate? Pe mine m-au convins. "Midnight in Paris", de exemplu, parc-a fost făcut pentru mine. Și eu mă imaginez la Paris, cu o baghetă sub braț, mergînd pe străduțele pitorești spre locuința mea de la mansardă să scriu la roman. De ce nu? De ce n-ar fi posibil? Mă întreb oare pe cîți oameni filmul acesta i-a pus pe gînduri în aceeași măsură ca pe mine și pe cîți i-a determinat să ia o decizie. Îm? E cineva?