Mediul și inspirația

Acest post este un draft. Un prim draft de fapt. L-am scris dintr-un shot, fără reveniri, seara, înainte de culcare, fiind răcit cobză, și după o zi de muncă intensă la servici. Poate c-o să revin să-l mai cizelez.

De unde vine inspirația? Subiectul e foarte vast, prea vast pentru a fi tratat aici, și pentru a-l trata eu în general. Dar mă gîndesc în primul rînd la scriitorii mei preferați. Să încep cu Hemingway, de exemplu: s-a inspirat numai din viața lui. A scris despre primul Război Mondial, apoi despre viața boemă de la Paris, apoi despre anii cînd a stat în Spania, în Africa apoi cei douăzeci de ani petrecuți în Cuba, cu viața oamenilor pe care i-a cunoscut prin baruri, cafenele, porturi, tranșee. Salman Rushdie își înmoaie pana mereu în cerneala neagră a Indiei natale. Henry Miller pendulează mereu între Paris și New York iar romanele lui sînt strict biografice. Jack Kerouac a scris exclusiv despre călătoriile făcute de el, schimbînd doar numele personajelor. Kurt Vonnegut are un stil total diferit, atît de scris cît și din pdv al plot-ului. El spunea că nu rescrie niciodată, și că se gîndește bine înainte de a pune cuvintele jos și că dacă ceva a fost scris, apăi așa rămîne. Dar și romanele lui au puternice referințe biografice, de la primul, "Pianul mecanic", o metaforă, o sinecdocă a unei mari companii într-o societate distopică. Dar adevărata lovitură a dat-o cu "Abatorul 5", inspirat din participarea lui în WW2. Mark Twain povestește cu drag despre locurile idilice din America, de pe valea Mississippi-ului, apoi explorarea continentului, prin Nevada, California, mergînd și în jurul lumii. Iar cărțile lui de istorie sînt o reacție la inocularea indusă de scrierile din Anglia medievală de pînă atunci, aruncînd în aer prejudecățile, complexele unei culturi inferioare, fiind o declarație de independență tinerei națiuni. O. Henry își pune eroii și antieroii povestirilor lui să se desfășoare în mediul bine stabilit al Americii sfîrșitului de secol XIX, deși se poate petrece oricînd, atît este de actual. Julio Cortazar scrie despre povestiri complicate despre intelectuali, despre dragoste, acțiunea însă petrecîndu-se la Paris, unde și-a petrecut mare parte din viață și Buenos Aires, locul de unde-a venit. Despre Philip K. Dick se poate spune că a avut imaginație uriașă. Însă el a declarat într-un interviu că s-a inspirat din marii scriitori francezi și ruși (greu detectabil, zic eu, poate subconștient). Temele recurente din multe din cărțile lui sînt: universuri paralele, paranoia, idei care nu prea pluteau prin aer la vremea aceea. Problemele lui psihice și dependența de amfetamine l-au făcut să dea, zic eu, o altă dimensiune specificității realității de-atunci. De altfel, acțiunea din cărțile lui se petrece undeva prin America, în viitorul apropiat, în general în California, sau San Francisco Bay Area, unde-a și trăit de altfel. Haruki Murakami scrie despre alienare și nevoia de comunicare plasîndu-și acțiunea romanelor pe fundalul Japoniei contemporane. Iar Paul Auster despre New York, Brooklyn, Manhattan, mergînd puțin și în Franța, la Paris și în Provence, unde a locuit cîțiva ani.

Se spune că nimic nu e original. De asta în SUA nu se copyright-ează ideea, ci opera, deci modalitatea de exprimare. Cînd văd un film bun, sau citesc o carte, dacă mă uit ulterior pe net, aflu că multe dintre ideile de acolo au mai fost folosite și-n trecut. Ok. Există mai multe tipuri de scriitori: unii care exploatează mai bine realitatea, alții plonjează adînc imaginație de unde-și aduc ideile, sau există o sursă comună? Shakespeare (sau Marlowe, sau cine-o fi fost el) de exemplu nu a fost original din punct de vedere al plotului. Și-a luat ideile din diverse surse, piese vechi de teatru, poeme. Ceea ce-l diferențiază este stilul, neegalat pînă-n ziua de azi. La fel Boccaccio, cu povestirile din Decameronul său - niciuna nu-i originală, dar toate sînt delicioase! Să amintesc scrierile care au ca sursă legendele Olimpului, care și ele au ca sursă, unele, legende mai vechi, din Asia... Au toate acestea o sursă comună, în timp? Sau există mai multe izvoare, fără nicio legătură între ele? Tot ce este scris a mai fost scris odată? Sau totul este codificat, cum zicea Jung, în pattern-ul uman?

Pusta

Locuiesc într-un oraș adormit. Oriunde mă uit, împrejur, văd numai oameni adormiți, obosiți, ale căror gînduri nu se mai focusează pe alte lucruri decît asupra odihnei. Și asupra proprietăților imobliare, bani, acumulări de bani, sau terase, Mall, emisiuni scîrboase la TV. Cam atît. Filmele, cărțile, activitățile culturale sînt văzute doar ca entertainment.

Dar să mergem puțin în timp, să cercetăm puțin cauzele stări de fapt, deși nu-mi place istoria. Trec peste perioada de pașalîc, comparabilă puțin poate cu Spania maură și înlocuită rapid cu Austria imperială, care a adus un val de coloniști sași. Apoi istoria locală ne spune că la-nceputul secolului XX, românii reprezentau abia a treia populație, după nemți și unguri. De fapt Banatul a fost eliberat abia la nouă luni de la Marea Unire. Abia atunci a început colonizarea Timișorii cu români veniți din alte regiuni, din Oltenia, etc, împroprietăriți de autorități după Primul Război Mondial. Un nou val dirijat de coloniști români a urmat după cel de-Al Doilea Război. Pe fondul situației grele din Blocul de Răsărit, treptat, nemții au început să părăsească țara, astfel încît după 90 cam numai cine n-a vrut n-a plecat. În estimp, zona, Timișoara mai ales, s-a umplut cu oameni aduși din toate regiunile, orașul devenind un centru Universitar și industrial. Mai mult cu numele. O formă fără fond. Din industrie n-a prea rămas mare lucru iar Centrul Universitar ... să zicem că nu e așa eficient. Cam așa văd eu lucrurile aici.

Într-un fel, seamănă cu istoria colonizării vestului Americii. Deși, dac-aș păstra proporțiile, simplificînd, aș compara situația de aici cu, să zicem, California, că tot eu am uneori cîteva momente de "California Dreamin'". Eh, fără Disneyland. Și fără Hollywood, of course! Oameni veniți aici pentru muncă, emigranți economici, veniți să înceapă o nouă viață, să-și întemeieze o familie. Ce altceva ar fi găsit aici? Cultura n-a avut timp să se formeze, chiar dacă acum două secole aici își aveau premiera, înaintea Vienei, mari opere de muzică clasică. Dar mentalitatea aceasta s-a păstrat și asta se vede cu ochiul liber. Timișoara a fost, este și va rămîne, cred, doar un oraș negustoresc, un tîrg, un mare centru comercial. În care arta, cultura, chiar cercetarea științifică nu-și are încă locul, și asta din mai multe motive. Am auzit de conceptul de Mittel Europa la care lucrează de ex. Cornel Ungureanu aici în Timișoara, dar și alții. E vorba de o încercare de a defini, de a decoperi de fapt cultura din spațiul Central European, văzut ca fiind mai mult ca o simplă punte între Vest și Est. Nu am auzit de descoperiri importante, încă, din păcate. Fiindcă tot compar cu America. Să luăm de exemplu literatura americană, care mie îmi place cel mai mult - energică, fără complexe. Să fie cauza doar popularizarea ei masivă datorită dominației mondiale? Au produs culturile locale regionale, și în alte locuri ale lumii, periferice, lucruri grozave de care nu am auzit? Sau cauza este doar libertatea? Aș înclina să spun că da. Deși nu este libertate de exprimare mai mare ca-n Franța, și aici mă refer la mulți artiști, scriitori americani care-au trăit la Paris. Apropo, reciteam de curînd un pasaj din "Zile liniștite la Clichy" în care Henry Miller spune că singura lui problemă în acea perioadă era foamea, restul problemelor erau pur imaginare.

Viața culturală se formează în marile aglomerații urbane. Și se mai spune că pentru a exista o viață artistică, trebuie ca la bază să existe o economie puternică. Ori aici nu s-a format nici una nici alta. Concret. Să luăm de exemplu IT-ul. Am tot auzit, de la Tulsa - Oklahoma, și pîn' la Erevan că IT-ul poate fi soluția salvatoare a economiei. Dar realitatea este alta. Softul se face în centre speciale, cu oameni nu doar high calificați, dar și high plătiți, condiție sine qua non. Și care să trăiască într-un mediu interesant, aș adăuga. Nevoia subconștientă de spiritualitate a omului e neglijată. Există valuri eterne de noi veniți, dar și de plecați. Alții stau doar cîțiva ani. Și motivele nu-s doar cele materiale. Există o pustietate spirituală, ca o stepă culturală, o preerie, o pustă. Un mediu care alungă spiritele. Aici nu vin formații mari să concerteze, nu au loc festivaluri de film, evenimete sportive mari, totul fiind concentrat în București, nici tîrguri de carte. Eventual poate niște tradiții locale. Cu siguranță Timișoara nu e o excepție, și există și locuri mai rele. Ca peste tot, economicul conduce politicul. Dar conduce și altceva. Cineva spunea că Viața imită Arta. Dar aici viața nu imită nimic. Acesta e mediul în care trăiesc, în care muncesc, în care trebuie să iubesc. Problema e să nu fi influențat, chiar dacă devii un alienat. Eu nu consider că am fost influențat nici de școală, nici de facultă, nici de servici, nici de team buildinguri, nici de colegi. Sau cel puțin așa sper. Și mai cred că nu sînt singur în situația asta. Sînt totuși optimist și sper că vom fi mai mulți, care vedem, gîndim și acționăm altfel decît marea masă, care nu sîntem amorțiți, care nu ne-am anchilozat atinși de nuielușa conveniențelor, care mai avem și altceva în cap și-n suflet. Deși, cine știe, poate vom pleca și noi.

Ce-mi place și ce nu

Astăzi acest blog împlinește un an. Am scris cam puțin, în general despre lucrurile pe care le observ împrejur, și care mă interesează, și mai puțin despre mine, așa că m-am gîndit de ceva vreme să fac două liste, într-una să scriu ce-mi place, ce ador, și în alta ce nu îmi place, ce detest. Nu mă refer aici la lucruri evidente, sau generale, gen pace-război sau alb-negru, (nu gîndesc binar) ci la lucruri cu care în general mă întîlnesc în cotidian. Mă așteptam să fie mult mai multe și cu siguranță cred c-am sărit vreo cîteva, dar în mare cam astea sînt. Deci.

Îmi place:

• Să scriu. Pînă acum am făcut doar cîteva încercări. Singurul lucru finalizat e un scenariu de lung metraj. Ce interesant a fost, pe parcursul scrierii cînd am descoperit propria voce a personajelor și apoi acțiunea și-a croit singură drumul, altfel decît plănuisem inițial! Și mai am atîtea planuri!
• Parisul. Ador nu doar arhitectura lui, ci atmosfera, atît de calmă, oamenii deschiși, civilizați, și interesul lor pentru tot ceea ce este cultură. Sînt un flâneur. Chiar și pe o vreme rece și umedă terasele de pe trotuare sînt ocupate fiindcă au, undeva sus, dedesubtul copertinelor care acoperă mesele, radiatoare care emit căldura. Cînd treci pe lîngă ele parcă simți căldura oamenilor.
• Filmele bune. Majoritatea filmelor pe care le-am văzut (estimez undeva puțin peste o mie) le consider proaste. Dar de fiecare dată după ce vizionez unul cool, îmi spun: uau, s-a meritat! Dar trebuie să filtrezi mult, să cauți în noroi ca să găsești aur.
• Să citesc o carte bună. Literatură. Asta, cred, mai mult decît altceva.
• Toate romanele lui Philip K. Dick, Jack Kerouac, Paul Auster, Henry Miller, Mark Twain, Kurt Vonnegut. A, iar dintre povestiri, îmi plac cele ale lui O. Henry, Julio Cortazar, Mihal Grămescu. Dar e un subiect prea vast că să-l detaliez aici. Nu am citit operele lor complete încă, deși de PKD mă apropii. Și alții, dar în special aceștia. Sper că voi descoperi mai mulți.
• Să călătoresc. Singur, maxim în doi. Așa mă relaxez cel mai bine și-n același timp mă simt inspirat. Să pătrund treptat în atmosfera locală, să las lucrurile să mi se dezvăluie gradual.
• Jazz-ul, de la cel classic la cel acid. Și derivatele lui: bossa nova de ex. Improvizația, ritmul.
• Pictura impresionistă. Am fost la Orsay de cîteva ori și mă voi mai duce mereu. De la peisajele citadine la cele idilice. "Răsărit de soare" a lui Monet.
• Anii 60 și 70 în Occident. Anii 60 au însemnat începutul unei noi epoci în toate domeniile, de la industrie la muzică și film. Societatea era mult mai egalitaristă. Spunea cineva că raportul între salariul unui CEO și al ultimului angajat era de 4-5. Acum e de peste 200. Și cred că oamenii erau mai fericiți atunci, nu erau așa bombardați cu informații de media, televiziunea prin satelit era la început, oamenii socializau mai mult, citeau mai mult. Cunosc asta doar din filme, cărți, reviste.
• Haiku-urile. Gust cu aceeași plăcere străfulgerările unui haiku de la "Drum îngust spre o provincie îndepărtată" a lui Basho, urmat de toți maeștrii japonezi, și pînă la cele din ziua de azi.
• Ploaia. Am observat că oamenii în general se feresc de ploaie. O asociază cu un sentiment de tristețe, de parcă soarele trebuie să zîmbească neapărat. Mie-mi place însă. Și să mă plimb prin ploaie și să miros ploaia și natura. Mă simt mai curat, mai proaspăt.
• Diminețile cețoase cînd plec la servici. Nu-mi place să mă trezesc de dimineață dar dacă e ceață... Nu știu exact de ce – impresionism? Ceața mă face să mă simt mai lucid, și îmi ascute simțurile.
• Nopțile liniștite. Prefer să lucrez noaptea, nu ziua. De fapt noaptea prefer să facă cele mai multe lucruri, și tot atunci îmi vin și cele mai multe și mai bune idei. Nu, nu cred că este doar pentru dormit.
• Laptop-urile. Da, neapărat. Ai alt feeling cînd îți permiți să ai mobilitate în timp ce lucrezi, și de aici și inspirația...
• Programatorii GNU. Mai folosesc programe sub licență GNU acasă, chiar la servici utilizez niște biblioteci de funcții. E fascinant să vezi oameni pasionați, care fac asta nu pentru bani. Care-ți răspund la mailuri sau pe forumuri, prompt, cînd ai o problemă etc.
• Camembert-ul, croissanții. Nu m-au impresionat inițial, de-abia după ce m-am întors am realizat ce mult îmi lipseau. Gustul se formează în timp.
• Arhitectura modernă, de la Frank Lloyd Wright, Le Corbusier încoace. Îmi pare că formele catalizează viața.
• Carnetelele de tip Moleskine. Mici, handmade, învelite în piele, negre, se prind cu un elastic, oricînd, oriunde la îndemînă cînd vrei să notezi o idee.
• Muzica lui Jean Michel Jarre – după părerea mea, poate chiar superior lui Mozart, Bach,... Ritmurile lui, profunzimea și varietatea sunetelor, ca de maree.
• Țărmul mării. Să ascult valurile, să simt briza, și, cum zice Manu Chao: "Am nevoie de mare ca să privesc în depărtare".
• Călătoriile cu avionul și aeroporturile. Dacă mă gîndesc cum ar trebuie să arate societatea perfectă a viitorului, îmi imaginez imediat un aeroport. Hi-tech, oameni civilizați, politicoși, zîmbitori, curățenie. A gateway to the stars!
• Să pierd cît mai mult timp prin librării, și anticariate. De fapt cărțile în general. Nu am descoperit încă o limită de timp după care să mă plictisesc sau să vreau să plec de acolo.
• Nouvelle Vague, și-n special Truffaut – practic cinematografia s-a schimbat după această perioadă, foarte scurtă de altfel.
• JJ Cale – melanjul de jazz, blues, americana, atitudinea laid-back. Ascult over and over again.
• Orășelele din Olanda, cochete, cu multă apă împrejur. Și satele din Provence. Apropierea Mediteranei, vegetația, clima, casele, oamenii care știu să-și trăiască viața mai din plin. Mă rog, n-am prea călătorit eu așa mult prin lume.
• Benzile desenate, comics-urile. Dinamism. Și mai ales voice over-ul.
• Cursele de anduranță (Dakar, Le Mans, Turul Franței). Uneori mă gîndesc că viața este o lungă cursă de anduranță.
• Blogurile personale. Locul unde oamenii sînt singuri, doar cu gîndurile lor, neinfluențați în vreun fel de media sau de alții, și unde fiecare își poate explora în voie propriile adîncimi și-n același timp să poată intra-n legătură și cu alții.
• Perioada concediilor, cînd oamenii se simt mai liberi. Timp pentru reîntîlniri, planuri. De ex Crăciunul. Ar trebui o reglementare internațională, o rezoluție ONU pentru legiferarea unui număr mai mare de zile de concediu pe an. 40 de exemplu. Deși oamenilor proști, cu mintea odihnită, le-ar veni dup-aia tot felul de idei, cum sînt unii de la mine de la servici, care cînd sînt mai destresați, debitează tot felul de ciudățenii. Dar eu unul cred că se poate trăi bine și fără atîta muncă, dar nu știm noi cum.
• Și, nu în ultimul rînd, fetele inteligente și cu picioare lungi. Unora le plac mai mult sînii. Alții spun că frumusețea se citește în ochi. I'm a legman. Găsesc că cel mai sexi lucru la o fată sînt picioarele.

Nu-mi plac:

• Mentalitățile românești – doar o privire pe mass-media românească și înțelegi. Frîne, complexe, șmecherianismul, bășcălia, văicăreli agresive, lucrul făcut de mîntuială, etc.
• Banii și discuțiile despre bani, de care am parte zilnic la servici, în familie și chiar aud pe stradă, pe terase... Or să înțeleagă românașii oare cîndva că nu este politicos să vorbești despre asta, că e un lucru vulgar, grețos? "Hei, ce mai faci?" "Uite, cu banii." "La ce te gîndești?" "La bani." Și dup-aia, începe unul cu cîte un solo voce să vomite despre cît o luat împrumut, sau cît cîștigă. Și asta așa, pe stradă, în auzul lumii, sau în birou! Paștele mă-sii!
• Fanatismul religios. De asta nu-mi place nici istoria. Credința nu trebuie să însemne frică și nici idee fixă, sau prejudecată.
• Birourile comune, cu mai mult de doi oameni. Devine obositor, stresant. Este un zgomot continuu: bîrfe, telefoane, uși trîntite. Dar la noi la lucru nu se înțelege asta. De asta productivitatea este așa cum este.
• Corporațiile americane. Puține concedii. Fără protecție socială. Monopol. Legislația permisivă ce le permite să fuzioneze sau să se spargă.
• Calofilia. Să-l luăm pe amețitul ăla de Cărtărescu, de exemplu; mersi, dacă ești profesor universitar ai un thesaurus substanțial, dar asta NU înseamnă literatură. E frecție, masturbare.
• Bîrfele. Nu doar la servici, inter și intra birouri ci și în bloc, între vecini, sau la o terasă.
• Forumurile de discuții în care se înjură. Adică de fapt majoritatea forumurilor din RO. Ideea cretină pe care-am auzit-o este că e un lucru normal, că sînt debușee ale violenței, deci care te ajută să fii după aia civilizat în societate. Eu nu cred. Cred că se alimentează una pe alta. La fel fac galeriile pe stadioane, da asta-i altă poveste.
• Înălțimile. Sînt acrofob, n-am ce să fac.
• Suburbiile-dormitor. Metro bulot dodo. Alienare. Eu sînt adeptul unui oraș policentric, interconectat. Și cred că ăsta-i viitorul. Sînt utopian-ist.
• Inginerii-filozofi. Aceștia-s cei mai periculoși oameni. Exemplificat perfect în zicala: "Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat. Dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală."
• Zgomotul traficului greu de pe străzile unui oraș. Sau am devenit eu prea sensibil? Parcă mai demult îl consideram fluxul vieții, șuvoiul care alimentează viața. Acum prefer piețele pietonale sau străzile liniștite, unde doar ocazional mai trece o mașină.
• Oamenii încruntați pe stradă. Românii care vin din Vest vorbesc parcă înciudat despre cei de acolo, spun că ăia par că n-au nicio grijă. Ba au, dar nu-a așa panicați și căcați pe ei din orice.
• Să conduc. Prefer să iau autobuzul, sau să călătoresc cu trenul, avionul, să mai văd și alți oameni, să privesc la peisaje, să-mi las gîndurile să zboare liber. Și fără responsabilități.
• Barurile – prefer terasele sau cafenelele. Sau, nu am văzut eu baruri faine. Aici e plin de snobi, lăudăroși, semiinfractori, fițoși și, ce e și mai rău, fițoase.
• Fumul de țigară din haine, și cel care intră și în cărți, în reviste pe care le cumperi din locuri unde se fumează, și din care nu mai iasă.
• Ciorba de burtă. Au și francezii mîncăruri scîrboase, de ex. andouille. Cu miros de bălegar. Și mi se pare ciudat cînd văd oameni mîncînd așa ceva! Pe ai mei de exemplu, cînd mă îmbie: "Mmm! Dac-ai știi ce bun este!" Zic: "Ba tocmai că știu!" "Gustă și tu!" "Nu!" Bleah! Nici nu mai scriu că mi-e greață.
• Avatarii de pe web. Deși îmi plac comics-urile, avatarii mă sperie. Nu-mi place să văd o persoană pe care o cunosc redusă la un desen, sau să răspund pe un forum unui desen animat. Mi se pare horror.
• Gîndirea defensivă, care ține de primul punct. Întotdeauna cînd cineva încearcă să mă tragă înapoi de la visele mele reacționez violent. Dar cred că e mai bine așa. E mai sănătos.
• Filmele SF, cu vreo cîteva excepții. Philip K. Dick spunea mai demult într-un interviu că motivul pentru care oamenii abandonează cititul sefeului după ce se maturizează, și pentru care deci nu se mai regăsesc în acest gen, este că SF-ul nu tratează probleme adulte, în special despre relațiile dintre bărbați și femei. Chestie valabilă, cred eu, și în filme. Din păcate lucrurile au rămas la fel, peste tot.

Cam acestea sînt, în mare. Cred că voi lăsa listele deschise. Și sper că voi descoperi mai multe lucruri care-mi plac.