Imagini din trecut

Cum ar fi fost dacă fotografia sau filmul ar fi fost descoperite mai demult?

Prima apariție a unui om într-o poză se pare că datează din 1838, și a fost făcută pe Boulevard du Temple în Paris. Autorul, Louis Daguerre, și-a notat data, ora – 8 dimineața și timpul de expunere – zece minute. E clar că în stînga jos se observă o siluetă umană, care a stat nemișcată suficient timp lustruindu-și pantofii. Iar în dreapta lui, deși vag, se vede, un om stînd pe bancă deși nu putem fi absolut siguri de asta. În rest, în imagine, aparent, nu se văd oameni, nici trăsuri ori vreun alt semn de viață. Dar doar aparent. În primul rînd că este greu de crezut că strada era pustie la ora aceea. Ei bine, dacă privim mai mult imaginea, mărită, se observă “ceva” pe marginile străzii. Se pare că sînt alți oameni, poate trăsuri, care s-au mișcat și ale căror imagini n-au avut timp să se imprime, să se formeze. Acum, locația se află în Piața Revoluției din Paris și nu mai arată exact așa, pentru că Parisul s-a transformat mult de atunci. Apropo, imaginea a fost luată în oglindă. S-au făcut analize ale pozei, colorate.

Alt lucru care m-a impresionat este celebrul film documentar, realizat în 1905 în San Francisco Market St, și care arată o călătorie cu tramvaiul, în linie dreaptă, prin oraș. Mi se pare extraordinar. Filmul a fost făcut puțin înaintea cutremurului. Mai este unul făcut după, deprimant, cu orașul pustiit, clădirile dimprejur în ruină. În fine, nu de asta vreau să vorbesc. Mă gîndesc ce avansați erau americanii, încă de pe atunci. Clădiri înalte, de vreo 6 etaje, moderne. Se pare că nu existau treceri de pietoni, semafoare. Nu cred că mai trăiește niciun om de atunci. Este plin de trăsuri, tramvaie, automobile, biciclete. O adevărată babilonie. Atîția și atiția oameni, unii alergînd, alții mergînd încet. Scene de viață, de zi cu zi. Interesant, majoritar sînt bărbații. Toți îmbrăcați la costum, cu pălării, au mustață, sau barbă. Mulți se uită înspre camera de filmat. Mă gîndesc că așa o fi arătat pe atunci și New York-ul lui O. Henry. Mă gîndesc la astea și cînd mă uit la de exemplu la primele filme, Minutul Lumiere, sau filmele cu Chaplin sau Buster Keaton.

În ultimele săptămîni am căutat pe Net bootleg-uri cu JJ Cale. În general concerte. Înregistrate pe bandă, din fericire multe se aud bine. Nu există nici un filmuleț, nici o imagine a evenimentelor. De fapt în general nu prea există multe fotografii cu J.J. Am căutat pe Net, pe Youtube. Sînt extrem de puține. Sau există dar oamenii nu le-au postat pe Net? Greu de crezut, nici pe forum-uri? Doar erau anii '70. De ce nu a fost filmat? Oricum, legenda lui a crescut în parte și din cauză că e un tip reclusiv. Oricum, ascult închizînd ochii și încercînd să-mi imaginez, să-mi recreez atmosfera de atunci. Cîntînd la chitară, concentrat, cu orchestra lui, pe scena unui local, cu fum de țigară, de droguri, alcool, poate cu cîțiva cosaisseuri, muzicieni care vor încerca mai apoi să-i imite arta.

La un GIS

Sau Global Information Session. În fapt, un meeting cu întregul departament, și care, din cauza numărului mare de angajați ai noștri, s-a ținut în alt loc al Timișoarei, la CCIAT. Deși m-am trezit mai devreme ca de-obicei, asa cum îmi planificasem cu o zi înainte, am ajuns cu vreo zece minute întîrziere. M-am cam dezobișnuit să merg cu tramvaiele. E ceva timp de cînd mă deplasez prin oraș în general numai pe jos. Cînd eram student și, mai apoi, după ce-am început să lucrez pe la diverse firme situate în diverse locații din oraș, aveam abonament, pe aceeași linie la care așteptam azi. Acum, ori de cîte ori trebuie să merg undeva, mai departe, observ, pe alocuri, că orașul s-a cam schimbat. Nu atît de mult încît să devină irecognoscibil, dar, oricum, s-a schimbat. La fel ca mine, ca părinții mei, și ca toți cunoscuții mei. Schimbarea este un proces lent dar inexorabil. Unele locuri au păstrat ceva din spiritul vechi, zonele de case de după Piața Maria înspre Sala Olimpia, de exemplu. Pe ici pe colo au mai apărut cîteva magazine, buticuri, sedii de bănci, panouri cu reclame. Altele locuri arată diferit, ca Piața 700 de exemplu. Cu greu îmi refac mental imaginea locului de pe cînd eram mic, îmi amintesc că era un derdeluș în locul unde acum sînt mesele, sau că exista un teren viran pe locul unde acum se află acele clădiri moderne de birouri, semitransparente. Am stat un sfert de oră în stație, în frig, (ningea ușor), asteptînd tramvaiul. Bine că nu era aglomerat și chiar m-am bucurat că totuși am prins un loc pe scaun și, în timp ce tramvaiul luneca, lent, priveam prin geamul pe care l-am dezaburit cu mîna, străzile, blocurile, mașinile, oamenii și mă gîndeam la toate cele de mai sus și la viața mea. La ce am făcut, sau mai exact la ce nu am făcut, la ce-aș fi putut face sau ce-ar trebui și aș putea realiza în continuare. Clar, ceva nu e-n regulă cu viața mea.

Sala era aproape plina. Si nici nu erau toti prezenti. Altii, dupa cum am fost anuntati, erau in delegatii in strainatate (normal, fiind piloși). Abia am gasit un loc pe rindul din spate. Nu m-am mai uitat dupa colegii mei de echipa. Oricum, imi place să stau mai la distanță. Am mai stat pe scaun vreo zece minute, pin' sa-nceapa, timp in care altii incă soseau, mai intirziati decit mine. Nu mi-am luat IPod-ul cu mine din cauza frigului si speram sa nu ma plictisesc. Stiam ca nu am ce sa aflu de la acest gen de sesiuni. Parerea mea e ca sint facute doar pentru moralul trupelor. Dar de ce nu? Nu ma deranjează. Decit sa ma stresez la birou mai bine aici, odihnindu-ma. Invitatul strain semana cu David Pujadas de la France2 si vorbea o engleză cu accent francez, desigur. In sala lumina era slaba. Trebuia sa-mi mijesc ochii sa vad pina la ecranul pe care era proiectata prezentarea PowerPoint. Multe scheme, destul de complexe, cu cifre, tabele, despre marketing, concurenta. A-ha, un lucru l-am prins, am urechea filtrată pentru lucruri de genul ăsta - bugetul ramine neschimbat. Ceea ce nu-i tocmai asa rau, in ziua de azi. Dar atentia imi luneca, cum mi se intimpla-n astfel de situatii. Ma uitam la capetele colegilor din fata mea. Ce multi s-au angajat anul asta! Multi proaspat absolventi care au venit cu entuziasmul lor, entuziasm care sper sa fie mai puternic decit apatia celor mai vechi. Multi insa foarte imaturi. Cam putine fete faine. E una pe care tot o remarc, mai ciudata, cu parul vopsit blond argintiu, cu ochelari. Probabil foarte tinara. Sau alta, nou venita, blonda, inalta, cu pielea care pare atit de fina. Urca scarile inaintea mea zilele trecute si am aruncat o scurta privire la picioarele ei, la curbura coapselor. Ah! Arata ca o starleta de filme X, sau o cintareata de muzica populara. In schimb, cei vechi arata obositi, uzati. Ma uitam la R. Arata ca la patruzeci-și-ceva deși are puțin peste treizeci. Doi copii, poziție de management, țigări, stres. Cele tinerele arata (inca) OK. In cladirea a doua a departamentului aproape ca nu mai cunosc pe nimeni. Pe nimeni. Unde-s cei vechi de acolo? S-au mutat in cladirea cu mine toti, au plecat din firma sau se "descurca", adica au plecat in misiunile companiei din strainatate? Uf, oricum, trebuie sa fac ceva cu viața mea, omule, nu se mai poate sa traiesti asa, ca un vierme, doar cu carti, filme si muzica, trebuie sa rupi odgoanele, imi ziceam in timp ce prezentarea parea ca nu se mai termina. A urmat sesiunea de Q&A. Ciudat, dar unii chiar au fost atenti. Sau se bagau in seama doar ca sa fie remarcati. Sînt destul carieristi. Eu nu sint unul dintre ei. În fine, răspunsurile au fost destul scurte. La final ne-a urat distractie placuta la cheful firmei, care urma sa aiba loc seara si la care mi-am zis ca nu ma duc. Aplauze. Ne-am ridicat cu totii de plecare (nu m-am ingramadit sa ies cu turma). "Uite pentru ce m-am sculat eu de dimineata" imi spuneam in timp ce imi luam geaca groasa si asteptam sa se mai elibereze.

Afară continua să ningă ușor. Era frig. Am vazut cîțiva colegi îndreptîndu-se spre stațiile din zonă, alții veniseră cu mașinile. Mie însă mi-a venit chef să merg pe jos. Era abia zece și jumătate a.m. Dacă eram porc puteam să mă-ntorc la lucru abia după unu jumate-două, timp în care aș fi putut să hoinăresc, sau chiar să merg pînă la Mall. Da' n-am tupeu. Asa-s eu, băiat bun, i.e. fraier. Am luat-o la stînga, spre Bulevardul Victor Babeș, la două străzi în spatele Universităților. Cam pustiu, dar frumos. Zonă de case. Peisaj atemporal. Nu aluneca tare. Îmi țineam buzele strînse, să nu-mi înghețe dinții. Nu am bocanci, iar pantofii mei nu-s prea impermeabili. Vedeam cum mașinile și autobuzele se deplasează cu greu iar asta-mi dădea o senzație de libertate. Aerul rece mă trezea, mă facea să fiu mai lucid. E final de an. Unde naiba s-a dus? Înc-un an ratat. Sau nu? A fost unul de uzură sau îl pot considera de acumulare? Pe naiba. Nu mă simt chiar ca un shit dar nici bine nu mi-e. Oscilez. Adică pe de o parte am un job, nu asa de stresant la urma urmei, am un venit, deși nu prea mare. Dar toate astea sînt nimic față de cum ar fi dac-aș avea o soție și copii, adică o viață reală. Reală! Ma gîndeam la perioada facultății. Aveam asteptări mari de la viață pe-atunci. Nu mă imaginam pe atunci ca la vîrsta pe care-o am acum aș putea fi tot neînsurat. Apoi gîndurile mi s-au mutat la serviciul meu, la Paris, la cărți, filme, muzică, la oamenii care-au trecut prin viața mea, fetele cu care am fost. Am ajuns într-o fundătură sau mă aflu pe un drum bun? Nu văd nimic înainte, nici in viața mea și nici pe stradă, din cauza ninsorii. Am ajuns la Podul Mihai Viteazul. Tineri, studenți și studente, îmbrăcați destul de subțire. Pe vremuri și eu eram ca ei. Parc-a fost ieri, serios, deși au trecut mai bine de doișpe-treișpe ani, totusi! Ce de amintiri! Pe drumul ăsta treceam regulat, cinci ani de zile, la și de la Universitate, pentru cursuri, examene. Hm... Am ajuns in Centru. În fața Catedralei se ținea o slujbă de comemorare a Revoluției din 89. Căsuțele din Centru nu aveau deschis. Păcat. Speram să beau un vin fiert cu scorțișoară și fructe. La fîntînă am luat-o la stînga, pe lîngă Brd, apoi pe Paris, și pe străzile pe care mă plimb deseori. La servici n-am avut chef de lucru, ca de obicei, mi-am luat o cafea, mi-am citit mailurile, mi-am pus căștile și m-am gîndit, m-am gîndit...

Fete defensive

E un fapt dovedit. Societățile în care femeile au drepturi egale cu bărbații și în care astfel femeile au implicit un rol social mai activ sînt societăți mai civilizate, tolerante, care se bucură de-un nivel de viață mai ridicat și unde discrepanțele, atît cele economice cît și cele sociale sînt mult atenuate.

La noi în țară, din cauză că bărbații sînt, după părerea mea, în marea lor majoritate bădărani, femeile și-au dezvoltat cîteva mecanisme defensive în fața agresivității bărbaților. De exemplu unul aceste mecanisme de apărare ale lor constă în a imita comportamentul masculin, prin îmbrăcăminte sau chiar prin atitudine, ori alegîndu-și meserii sau activități nespecifice sexului propriu. În fond avem mult mai multe campioane olimpice la feminin decît la masculin. Se spune că cine disprețuiește femeile este gay. Ei bine, sînt convins că o parte însemnată, mai mare poate chiar decît în Occident, dintre masculii români sînt în mod inconștient gay. Ieșitul la bere ”cu băieții”, privitul luptelor de local combat (privind pelvisurile care se ating, nu?). Ei chiar se simt bine împreună astfel, fără femei, am observat. Iar cînd ies în cupluri, fetele fac un grup separat față de băieți, chiar și cînd se află așezați la aceeași masă. Am întîlnit destule fete inhibate, care nu se simt bine în pielea lor, care și-ar fi dorit să fie băieți, poate și fiindcă asta este ceea ce văd în jurul lor - modelele lor sînt cele masculine. Iar unele nu și-au descoperit propria sexualitate nici după ce-au trecut de treizeci de ani, cînd, cum se spune în Franța, femeia înflorește. Gusturile acestui tip de fete sînt cele masculine, de la înfățișare (păr scurt, pantaloni, haine unisex) și pînă la modul de gîndire, cu intuițiile atrofiate, chiar fără instincte feminine. Asta în general, desigur. Un alt mecanism defensiv, am observat, este atitudinea ”bitchy”, o fațadă ce se integrează încet și treptat în caracter și care va duce inevitabil la scîntei, și la o mărire a distanței, ca o bujie care se aprinde. Sau escapismul, retragerea în diverse activități feminine, gen literatură mai ... efeminată sau soap operas, lucru care duce și el la un soi de alienare, în cel mai bun caz căsătorii încheiate doar pentru a face copii, sau pentru bani sau doar de teama de-a ajunge singură, pentru că, fiind un popor mai sălbatic, mai primitiv, presiunea socială este mare. În orice caz, ce avem aici este o lipsă de comunicare între sexe, și de aici și dezechilibrul social.

Delocalizări

E destulă vreme de cînd industria poluantă a-nceput să se mute din Occident în țările din lumea a treia. În State există orașe întregi care-au decăzut economic: Cleveland de exemplu, sau Detroit și altele, în care oamenii trăiesc fie cu salariul minim sau din welfare. În locul lor au rămas fabrici întregi dezafectate, uzine unde altădată lucrau mii și zeci de mii de oameni au fost mutate hăt departe. Și fenomenul se vede clar acum și-n România. Combinate întregi au fost vîndute și apoi au fost (și unele mai sînt în curs de a fi) demolate pentru fier vechi. Orașe întregi s-au dezvoltat și bazat doar pe aceste uzine. Și mai există oameni care totuși au rămas sau nu mai au puterea să plece sau pur și simplu nu vor să-și părăsescă familiile, părinții bătrîni, copiii ajunși la o vîrstă dificilă și locurile cu care s-au obișnuit de zeci de ani pentru Occident. Sau poate încă mai speră, cine știe? Chiar și în Timișoara existau destule astfel de firme, construite din păcate chiar în interiorul orașului. Într-un fel, bine că unele dintre ele nu mai sînt. În tot răul ăsta e și-un bine. Pe vremea aia nu existau norme ecologice așa că poluarea era uriașă.

Ce deprimante sînt toate aceste locuri acum! Arată ca după un bombardament. Hale dezafectate. Buruieni printre schele ruginite. Hoți de fier vechi, oameni săraci. Locuri vacante întinse pe zeci de hectare.

Nu e vorba de fapt doar de industria grea. În Franța am văzut site-uri întregi de high-tech, de exemplu cel de la Lannion, în Bretania, construite acum cîțiva zeci de ani în locuri considerate de autorități ca fiind defavorizate (defavorizate față de boom-ul economic de atunci al Europei de Vest) și care, la fel, constituiau singura industrie pe o rază geografică mare. Acum o parte s-a delocalizat, mai sînt jumătate față de cîți erau acum zece ani și asta doar pentru că acolo există totuși un sindicat puternic, susținut și de autoritățile locale. Periodic au loc manifestații de protest. Sau site-ul militarizat de la Marcoussis, care avea vreo zece-cinșpe clădiri, cu părculețe, cu alei, iazuri, cantine, aer curat și care acum ... funcționează totuși, dar cu multe clădiri închise și activități foarte restrînse. Unele activități s-au mutat în România. Aici o vreme a fost OK, dar în ultimul deceniu, odată cu dezvoltarea economică a Indiei și Chinei treburile-au început să se mute înspre acolo. Pentru că de acolo vin banii, cele două state impunînd ca o clauză pentru afaceri construirea de site-uri R&D pe teritoriul lor. Și, cel puțin din ce am văzut pe Net, și chiar pe Intranetul companiei, condițiile de lucru de acolo sînt superioare celor de la noi și chiar celor din Franța. E drept că marile companii de IT preferă să-și țină lucrurile importante la ei în țară și mută doar mentenanța. În fond oamenii-s tentați să plece dincolo pentru salarii din ce-n ce mai mari, iar cei care rămîn nu sînt chiar printre cei mai buni. Dar nu toate companiile gîndesc așa, în fond afacerile nu au suflet. Și nu știu dacă Statul francez se mai bagă să-și ajute, să-și apere propria industrie, în fond într-o economie globalizată aflată în criză situația e cam diferită.

Cu ce este înlocuită industria? Vest-europenii s-au mutat spre sectorul serviciilor sau al cercetării, sau al tehnologilor de vîrf. Dar un Stat poate supraviețui astfel? Nu seamănă asta cu tăiatul crăcii de sub picioare? Nu mă pricep la economie, dar mi-e cam teamă de asta. Se poate trăi astfel? Ar fi bine! Chiar ar fi bine! Europa de Vest ar avea cultura, ar avea managerii, serviciile, creierele, cu alte cuvinte schimbătorul de viteză și volanul. Dar nu-s convins. Dacă și statele din lumea a treia vor crește și cele din Vest vor începe să decadă? Există un plan pentru a contracara asta? Se gîndește cineva? Sper.

Înapoi la SF

Am fost un mare fan de science-fiction. Din ultimii doi,trei ani de liceu și pînă după ce am terminat facultatea am citit sute și sute de cărți și reviste din domeniu. Stăteam destul de prost cu banii, ca majoritatea românilor de altfel, și nu-mi permiteam să le cumpăr chiar pe toate, deși pe la-nceput, adică din 90, nici nu prea apăreau atît de multe iar mai apoi, la facultate, ajunsesem să am și bursă, care nu ea era cine știe ce, dar pe care-o cheltuiam în mare parte pe cărți. Calculatoarele personale abia apăruseră, și aveau prețuri imense (o mie de dolari atunci era de cîteva ori mai mult decît salariul părinților mei pe un an de zile), Net-ul, evident, nu exista, iar televiziunea era doar una, cea națională. A trebuit să treacă mai bine de nouă ani ca să înceapă să apară traduceri din literatura universală contemporană, de bună calitate. Ce vremuri! Cărțile care se găseau pe-atunci, pe la tarabe, erau în general de tip senzaționalist – aventuri, polițiste, paranormal, spionaj, erotice, lucruri de genul ăsta, tipărite slab, pe hîrtie de proastă calitate, dar cu coperți atrăgătoare, viu colorate. Iar printre ele, se strecura și cîte o revistă de SF, din genul pulp, sau o carte cu o navă spațială pe copertă, de care eram atras ca de-un magnet. Țin minte că am încept să le colecționez și mă purtam cu ele foarte atent, le țineam ordonat într-un dulap (cel în care țineam jucăriile și trusele mele de traforaj, de electronică de cînd eram mic) și din cînd în cînd le scoteam afară, le răsfoiam și reciteam unele pasaje sau mă uitam la ilustrații. Nu aveau o distribuție națională, aflam de exemplu de apariția unora din altele sau de la tv.

Citeam, sau mai bine zis devoram, aproape tot. În primul rînd Revista Anticipația, care era suplimentul revistei Știință și Tehnică, destul de bine redactată, care conținea la început un editorial urmat apoi de povestiri scurte românești, unele bune altele nu, iar în a doua jumătate a revistei (care avea 32 de pagini) și de cîte-o nuvelă consistentă, sau un roman în foileton, scrise de autori străini. Apoi, Almanahul Anticipația, desigur, un adevărat time-mark și unde efectiv mă delectam cu articolele critice și cu o proză ce chiar merita a fi publicată într-un volum. Mai găseam revista 467, care păstra formatul Colecției CPSF din anii 55-74. Din cînd în cînd mai vedeam și cîte-un String sau Quasar (care aveau prea multe articole științifice, care nu mă mai intresau, gen colonizarea planetei Marte, sau teorii holistice ciudate). Mai găseam revistele locale, Helion și uneori un Paradox. Exact la finele lui 92, țin minte și acum, mă-ntorceam de la Facultă, am găsit la o tarabă din Centru revista Jurnalul SF, un (aproape-)săptămînal, (cred că-n realitate apărea de vreo 2-3 ori pe lună), bogat în ilustrații, chiar dacă destul de slăbuț, chiar slab de tot aș spune în primele 60-70 de numere, scris în mare parte în mod amatorist, dar care, la un moment dat, poate și datorită aducerii în redacție a lui Mihail Grămescu și Liviu Radu ajunsese, aș afirma eu, chiar OK. Neexistînd Net, orice interviuri cu scriitori români și străini sau chiar bio- și bibliografii ale lor erau mai mult decît binevenite. Mi-a venit și mie de cîteva ori că aș putea publica ceva, dar n-am avut curaj, ăsta-i adevărul. Am fost fraier că n-am încercat. Îmi era teamă să nu-mi apară numele la rubrica poșta redacției, în care m-aș fi putut face de cacao. Eram (și am rămas din păcate) un timid. De asta nici nu m-am înscris la Eurocon-ul din 94. De fapt și de asta dar și deoarece eram cam stresat cu sesiunea de examene în vremea aia, cu niște profesori de materii îmbîcsite și inutile și care voiau parcă să te pice neapărat. Revistele cînd se găseau, cînd nu, umblam la toate chioșcurile de ziare și cînd în final o găseam, știu că mă-ntorceam cu ea acasă extrem de satisfăcut. Nu puțini dintre cunoscuții mei mă luau în rîs pentru pasiunea asta și chiar și prietena mea de atunci privea asta ca o copilărie. JSF-ul ăsta a ținut pînă la mijlocul lui '95, cam pînă a apărut legea copyright-ului și televiziunile private au început să difuzeze în toată țara iar românii au început să-și piardă interesul pentru SF și pentru citit în general, cel puțin o perioadă, iar la unii s-a transformat chiar într-o aversiune cronică, un dispreț care continuă și se perpetuează din păcate, mai ales la semidocți și semiintelectuali, care reprezintă de altfel majoritatea în Ro. De fapt și revistele pulp americane care apăruseră între anii treizeci și cincizeci, Golden Age-ul american, își încetaseră apariția, dar acolo făcuseră loc romanelor și filmelor. La noi, în anii nouăzeci, SF-ul cunoscuse un adevărat boom, ajunsese aproape un fenomen național, susținut fiind și de cîteva emisiuni la televizor, unde se prezentau cărțile și revistele nou apărute. Și ce mai efect aveau asupra mea! Îmi spuneam că a doua zi trebuie, e musai să fac rost de ele, altfel, oh!, nu știu, simțeam un gol, o nevoie spirituală chinuitoare. Se difuzau Star Trek-uri (un biet serial pentru adolescenți de fapt) și Zone Crepusculare sau Robocopi (pentru copii de țîță) seriale care, sincer, mă plictiseau de moarte și la care am încetat imediat să mă uit. Dar se părea că toată țara este cuprinsă de febra sf-ului, sau cel puțin, așa percepeam eu. La tarabele din aer liber (în primul rînd apăreau la tarabe și abia după o săptămînă ajungeau în librării, dar cine-avea răbdare s-aștepte?) era aglomerație că stăteam cu o mînă pe buzunar atent la la eventualii hoți și cu alta mă uitam la preț și, dacă n-aveam bani, o răsfoiam cu jind, și speram s-o mai găsesc cînd primeam bursa, fiindcă se cumpărau ca pîinea caldă și nu de puține ori vînzătorii spuneau cu regret că nu mai au dar repede-adăugau că mai trebuie să primescă. Mulți dintre colegii mei de facultate făceau cam la fel. Citeam cam fără discernămînt dar cu entuziasm și nu prea eram de acord cu puținele critici care apăreau în presa de specialitate. Devoram unul după altul așa-zișii monștri sacri, de la cîștigători de Hugo și Nebula (premii date adeseori nemeritat, pe criterii politice, etc.) și pînă la scriitorași începători de care n-am mai auzit. Mi-am format o constelație, mică, de scriitori preferați: Philip K. Dick (îmi amintesc și acum cum m-am întins pe spate în mica mea cameră de bloc, uitîndu-mă în tavan, după ce-am citit „Omul din Castelul Înalt”), povestirile lui Fredric Brown, Mihail Grămescu, Silviu Genescu, și chiar Liviu Radu, deși acesta din urmă apăruse mai tîrziu, dar și cîțiva alții. Însă ce privește restul, trăiam în general cu fiecare carte citită, dezamăgire după dezamăgire. Începusem să nu-l mai sufăr pe Asimov iar ”Dune” a lui Frank Herbert îmi provoca somn la fiecare carte nou apărută din ciclu, deși lumea din jur era entuziastă. Cyberpunk-ul cultiva o violență gratuită pe care n-o suport. Dar tot speram, încă mai speram că vor mai apare cărți din ce în ce mai bune, pe gustul meu, și că editurile doar ne aburesc deocamdată, sau că n-au încă bani să cumpere drepturile pentru romanele cu adevărat mari. Și continuam să citesc.

Apoi, ceva n-a mai mers. Ceva s-a rupt. Există mai multe motive posibile. Suprasaturația ar fi unul. Dezvoltarea televiziunilor prin cablu altul. Sărăcirea populației, care a dus la emigrarea înspre Vest a părții majoritar intelectuale și semi intelectuale a populației active și tinere. Mă întreb dacă acolo, prin Canada, prin State sau unde-or mai fi mai acum, mai citesc, măcar așa, din cînd în cînd, sau au renunțat de tot, suprasolicitați de muncă și mîncați de dorul de casă. Și, nu în ultimul rînd, un alt motiv ar fi calitatea foarte proastă a cărților care apăreau pe atunci la Nemira (mai puțin de un sfert meritau să fie citite) dar și la alte edituri. Mulți, printre care și eu, am fost atunci dezamăgiți, chiar crunt aș putea zice, de science-fiction. În fine, s-a ajuns la colaps. Într-un articol din Almanahul Anticipația 98, Mihnea Columbeanu spunea că „vechea viziune asupra viitorului s-a perimat iar cea nouă nu e încă clară”. Tot acolo făcea o analogie cu Helliconia lui Brian Aldiss – o planetă cu o perioadă de revoluție de o mie de ani, care intră deci într-un ciclu lent al anotimpurilor. Cu alte cuvinte, acum urmează iarna. O iarnă în care sefeiștii intră în recluziune, scriu mai puțin, așteptînd cu răbdare „în biblioteci, arhive, în minți și în suflete”. Cu alte cuvinte, intră în hibernare. La început n-am fost de acord cu asta, credeam că exagerează, că e un climat economic temporar (anul cînd trebuie să strîngem cureaua, cum spunea Constantinescu atunci – și l-am crezut, din păcate) și că eu nu mă voi lăsa dus de val, voi continua cu îndîrjire să fiu un fan fidel. Dar n-a fost chiar așa. Tocmai terminasem facultatea și intrasem și eu în pîine, mă angajasem la o porcărie de firmă care mă ținea ocupat zece ore pe zi, plus sîmbăta, dar, na, fiind primul meu job și primii mei bani cîștigați, nu vedeam altă soluție să prind meserie. Lucram pînă tîrziu, iar cînd veneam acasă eram rupt de oboseală. Am început să acumulez stres. De fapt în primii doi ani jumate de carieră n-am avut viață personală. Am de atunci doar cîteva amintiri vagi, servici, acasă, televizor, politică, cumpărăturile din week-end, dezvoltarea Internetului, filme, baruri, două-trei fete pe care le-am cunoscut și cam atît. Iar de citit, citeam puțin, din ce în ce mai puțină literatură. Iar SF – aproape deloc.

Cu ce-am rămas din asta? Nu știu să spun exact. Cu multe, cred. Nu doar cărțile, pe care le mai am în bibliotecă – peste majoritatea dintre ele nu cred că mă voi mai uita vreodată. Chiar multe dintre ele le-am pus pe rafturile din spate, nu doar pentru că majoritatea nu-mi mai plac dar și ca să fac loc altora, mainstream. Cred că la nivel subconștient toate m-au influențat totuși. Revistele Anticipația zac pe undeva printr-un dulap. Iar revistele JSF nu le mai am. Tata, confundîndu-le (așa zice el) cu ziarele, de care credea că nu mai aveam nevoie în casă (deși erau ordonate frumos, și aveau ilustrații mari pe copertă) mi le-a aruncat la gunoi, în timpul „marilor lucrări” pe care le-a făcut Mama în apartament, acum trei ani. Totuși n-am suferit așa mult după ele. Asta e, viața merge înainte. Și totuși... Totuși, nevoia de SF nu s-a stins. Pentru mine, îmi dau seama că era o nevoie, cumva, metafizică. Amestecat cu mult dinamism. Și zic că nu s-a stins, pentru că, de vreo patru ani încoace, am reînceput să citesc SF. Puțin, e drept. M-am „trezit”. Întîi mi-am cumpărat, la început doar cîte una-două, apoi, treptat, din ce în ce mai multe, și în final toate cărțile lui Philip K. Dick, în engleză, desigur, și le-am citit. Mi-a plăcut și-mi place enorm. Am și două biografii ale lui, una de Lawrence Sutin și alta de Emmanuel Carrere, precum și o carte cu culegeri de articole, interviuri, conferințe, eseuri. E unul dintre puținii scriitori din acea perioadă care a rămas actual, care nu s-a zaharisit. Apoi William Gibson, un autor foarte dificil dar pe care-l citesc în special pentru atmosferă dar și pentru stilul său, modul în care arată, nu explică, și, desigur, personajele sale, adulte. Păcat că nu s-a mai tradus nimic pe la noi de mai bine de zece ani. Ce să mai zic de textele divine ale lui Grămescu. Voi continua să mai citesc.

Poate că e greu să mai scrii ceva acum, cînd societatea se schimbă și tehnologia se va schimba enorm în ultimii ani. De exemplu Realitatea Augmentată. Dacă ăsta va fi viitorul, mă-ntreb atunci cum va mai rezista, cum va mai sta-n picioare tot ce s-a scris pînă acum? Ca istorie? Deși, știu bine asta, literatura SF este în primul și-n primul rînd literatură. Și totuși se publică. Și nu doar în străinătate – acolo se pare că trăiește la fel, bine-mersi, sau cel puțin așa văd eu, nu doar de pe calculatorul de acasă conectat la Satul Global, dar și din vizitele mele, puține totuși, în unele librării din Occident (mi-a rămas în minte secțiunea specială din American Book Center din Amsterdam). Nu sînt librar, nu știu exact cum stă treaba, dar merg des prin librării și văd că se publică chiar și pe la noi, deși, din păcate, doar lucruri copilărești. Iar revistele de SF s-au mutat (evident, nu?) pe Net, Nautilus, Galileo, Helion. Au apărut și bloguri ale fanilor, iar srsff-ul are și el un site. Și mai sînt și altele. Bine că există. Însă mă uit puțin cam ciudat la ele, poate din cauză c-am cam pierdut trendul – hm, chiar așa interesant să fie steampunk-ul de exemplu? Tot căutînd pe Google am aflat că se publică și scriitori români, că nu toți s-au oprit, dar editurile respective scot tiraje mici și nu au o difuzare națională. Și că mai există Atlantykron, că a mai fost un Eurocon în 2001, că fanii continuă să se întîlnească în fandom, în cenacluri, că promotorii de atunci sînt și acum la fel de activi. Am văzut chiar un site care scanează și publică free toate revistele CPSF. Tot de pe Net am aflat adresa lui Mihail Grămescu, căruia acum o lună chiar i-am scris, întrebîndu-l de unde-aș putea face rost de ultima lui carte, fiindcă pe-aici n-am găsit cărți ale editurii Granada. Și mi le-a trimis prin email, în format pdf! Uau, asta acum cinșpe ani încă era o idee SF! Tot SF era atunci și ideea dezvoltării în masă a telefoniei celulare. Totuși, unele idei nu s-au materializat. Expedițiile pe Lună și spre Marte s-au oprit. La mijlocul secolului trecut se credea că oamenii vor ajunge în anul 2000 să colonizeze spațiul, sau măcar că vom avea primele stații spațiale orbitale permanente. Un posibil viitor alternativ care nu s-a materializat, un "Continuum Gernsbach". Și în loc de asta avem războaie, terorism, crize economice, discrepanțe sociale din ce în ce mai mari și boli încă incurabile. Nu știu, poate SF-ul va constitui un nou refugiu, gen escapism. Televiziunile sînt catastrofal de proaste. Cum spunea Anca Grădinariu, Holywood-ul a coborît ștacheta undeva în pubertate. Filmele SF, (cazul Avatar) se adresează tot adolescenților. De fapt filmele SF bune se pot număra pe degete. Iar cu apariția 3D-ului vom vedea aceleași prostii, dar acum și în relief. Așa că de ce nu ar fi acum momentul propice întoarcerii la SF? Philip K. Dick a fost întrebat într-un interviu, în anii șaptezeci (în cartea lui Sutin, pe care-am pomenit-o mai sus) de ce science-fiction-ul e considerat încă un gen pentru copii și adolescenți și de ce oamenii se opresc din a citi SF după o anumită vîrstă. Și el a dat un răspuns clar, evident. Pentru că SF-ul nu tratează probleme de adulți, relații complexe între bărbați și femei. Și afirmația a rămas adevărată, din păcate de aproape patru decenii. Unele lucruri progresează lent, deși sînt importante.

Finețuri

Am ajuns la cantină și m-am așezat liniștit la coadă. Nu era aglomerat. Mai era pînă să-nceapă să sosească și angajații de la departamentele situate mai departe. Oricum, nu-mi place să stau la coadă, să ascult conversațiile infantile, vulgare pe care le poartă atît noii angajați cît cele obosite și îngrijorate ale vechilor, acoperite din fericire în mare parte de două boxe mari conectate la o stație de amplificare care difuzează în toată sala un post de radio local. Uneori, cînd ajung, se întîmplă să văd coada în linie dreaptă spre ușa de la intrare, și atunci nici nu mai stau, fie mă-ntorc în birou fie merg prin oraș, dar nu era cazul acum. Îmi pregăteam tichetul de masă și banii, să-i am ficși, să nu mai pierd timpul cu restul, care, ca în multe locuri în România adesea nu ți se mai dă. Brusc, în spatele meu s-a așezat Vrăjitoarea. O numesc așa pentru că chiar seamănă cu una. Sorin mi-a spus că a fost colegă de facultă cu ea, deci e cam c-un an mai mare decît mine. Nu e înaltă, dar poartă mereu tocuri cui și e întotdeauna îmbrăcată provocator, machiată strident, cu ochii tragici, răutăcioși, mari și bovini. Este slabă, cu mijlocul de viespe. Poartă părul în șuvițe, lung, castaniu, vopsit, și pun pariu că are o mulțime de fire albe. Are atitudinea unei cîntărețe de muzică populară, sau a unei țațe, mereu grăbite. O mai văd uneori și cînd vin la servici și în pauză, prin oraș și este tot timpul pe fugă. Poate chiar are treabă, să-și plătească facturile de exemplu, sau să-și vadă copilul la grădi. Sau are un amant care o așteaptă într-un apartament, pentru una mică (deși nu cred, o femeie care face sex des nu arată așa stresată). În fine. Simțeam că mă arde cu privirea-n ceafă, că stă dintr-un moment în altul să-mi spună ceva, dar n-are curajul. M-am prefăcut că n-o bag în seamă, că mă uit în față, cu interes, la felurile de mîncare. Avem doar o singur rînd, unde se stă pentru toate felurile, nu ca-n Franța, unde erau bufete separate. Am ajuns la tăvi, ea a luat una înainte, deși a trebuit să stea cu ea în mînă pîn-am ajuns la grilaj. Apoi ea a luat aperitivul înaintea mea. Hm. Aproape am ajuns la tacîmuri. Și atunci ea și-a băgat mîna prima, și a luat rapid, țac-țac-țac, cele trei tacîmuri înainte ca eu s-apuc să întind mîna, fiindc-a trebuit și să-i fac puțin loc, totuși. Am ajuns la ciorbe. A luat una de sus și apoi, ușor, mi-a împins tava cu tava ei. Cînd aprope c-am ajuns la felul doi, îi văd deodată mîna întinzîndu-se-n fața mea și apucînd farfuria cea mai apetisantă, chiar cea pe care pusesem ochii, dar la care eu unul n-aș fi putut ajunge fără să deranjez două persoane care stăteau la rînd în fața mea. Toate astea fără să spună pardon, evident. Și-a pus farfuria pe tavă, apoi a apucat-o imediat cu amîndouă mîinile, și s-a dus repede-repede-n față, să plătească, deși mai erau vreo patru persoane înaintea mea la coadă. Am privit-o cum merge apoi fuguța-fuguța la locul ei la care stă ca zilnic, de-obicei, singură. Nu e nici o morală aici, dar sper că e evident ce-am vrut să spun.

La automatul de cafea e în general o coadă mică dar asta constituie un bun prilej de a mai schimba o vorbuliță cu alți colegi, alte forme de viață, sau chiar de a mai studia natura umană, așa cum e ea prin aceste locuri, cam proastă, necivilizată și obosită. Acuma, trebuie spus că la noi în clădire, de vreo doi-trei ani încoace, există un automat, unul singur, care oferă cafea gratuit. Ei, și fiind gratis, multinaționalii, tot provinciali, se cam înghesuie. Există unii care vin cu o cană mare, apasă pe butonul de selecție, apoi așteaptă pînă automatul prepară zgomotos băutura (macină cafeaua) și în cele din urmă piuie, indicînd că paharul de plastic s-a umplut, o treabă care ține cam treizeci de secunde, după care imediat își comandă o altă cafea, timp în care își toarnă conținutul paharului de plastic în cană. Unii își comandă apoi în felul acesta cîte trei patru băuturi (lapte cald de exemplu, sa amestec de capucino și ciocolată) fără să le pese de cei care așteaptă-n spate la rînd. Poate că nu le-a trecut prin mansardă ideea că după fiecare pahar luat, civilizat ar fi să se reașeze, din nou, la rînd dacă mai vor înc-o băutură. E nevoie oare de training special pentru asta?

Mai demult se aduceau la servici, la bufet, dimineața, două coșuri cu fructe. Nu erau ele cine știe ce frumuseți culese, dar chiar picau bine. Știi ce bine prinde să mănînci un fruct cînd ajungi la servici? Mi-am zis, iată un obicei sănătos, se vede că avem manager un francez. Doar că nu le prea prindeai. Pentru că în momentul cînd soseau fructele, imediat se revărsa din toate etajele un puhoi de oameni, cam aceiași de fiecare dată, anunțați nu se știe cum, și care își umpleau buzunarele cu banane, cu mere, pere, piersici și altele, atît cît puteau ei să ducă. Românașii se gîndeau poate că astfel, consumînd mai mult, se vor aduce și mai mult. Eh, numai că n-a fost așa, mulți rămîneau fără. Și mi se pare evident că astfel, obiceiul n-a mai ținut. Și totuși, la alt departament, am auzit că sistemul totuși funcționează.

Părerea mea este că productivitatea scade direct proporțional cu numărul de angajați care stau într-un birou. Adică nu degeaba la MS sau Nokia, Ericsson ori în multe alte companii care chiar au succes, care chiar sînt lideri mondiali, și care chiar au nevoie de omeni creativi, angajații stau singuri, sau maxim cîte doi într-un birou. La noi însă treaba e pe dos. Fiind necizelați, apar tot felul de lucruri care-și distrag atenția. Angajați îmbrăcați fără gusturi (de exemplu pantaloni și pantofi negri cu ciorapi albi, cămăși cu carouri mari colorate strident, fete grase cu haine strînse pe corp, să li se vadă țîțele atîrnînd într-atît că mai au puțin și le ajung în chiloți). Veșnicele discuții despre sistemul de climatizare: există cel puțin unul care e în dezacord cu ceilalți, căruia-i frig cînd celorlalți le e cald sau invers, prilej de mini crize de nervi dintr-o parte sau alta. Sau mîncare la birou, mirosuri puternice de pufuleți sau de alune. Aveam un coleg care mînca semințe cu o mînă și cu alta dădea clickuri de mouse. Am undeva și o poză cu mormanul de semințe din fața lui. Apropo, acum lucrează în Germania, dar la o firmă cu mulți auslanderi, așa că poate s-a adaptat din punctul acesta de vedere, poate nu. Întotdeauna există în birou cîte unul sau cîte una care scade moralul celorlalți, care pomenește de oboseala-i cronică, de lipsa de chef. Sau chiar citește știrile de pe Net, de pe agregatoare de știri locale, cu voce tare. Sau își povestește viața sau obsesiile neexorcizate. Ori conversează în stilul contemporan, cu întrebări directe, fără să aibă răbdare să asculte răspunsurile celuilalt interlocutor, ca-ntr-un dialog al surzilor. Se pronunță cu nonșalanță chiar sume mari de bani, de terenuri (obsesia locală), apartamente sau mașini. Apropo de bani, o chestie de finețe absolut nesesizabilă pe-aici. Dacă-i dai cuiva o ciocolățică sau un bilet de autobuz, imediat a doua sau a treia zi își va da aduce banii pe acestea. Asta este ceva ce nu se poate explica. Și toate astea în timp ce tu încerci să lucrezi, iar dacă ai chiar un task super-important, evident că te enervezi. Da, normal că mai ascult la căști, mp3 playerul, sau radioul, dar nimic, nimic nu poate înlocui liniștea.

Frici și obsesii

Să se fi înrăit într-adevăr oamenii peste măsură mai ales în ultimul timp și în special în aceste locuri sau așa au fost de fapt mereu? Cu alte cuvinte asta a fost oare mereu starea generală de fapt, au fost oare oamenii întotdeauna la fel de răi, sau lucrurile au luat-o razna-n ultimul timp, mai cu seamă în ultimele, să zicem, trei decenii? Aș cam înclina spre ultima parte. Pentru că, mi se pare, din ce-am auzit și citit, că, de exemplu în perioada anilor șaizeci-șaptezeci lucrurile erau sau cel puțin păreau a fi parcă mai normale. Să fi avut al doilea război un efect catarhic, care s-a risipit? Dar au mai fost între timp revoluții, răsturnări de regimuri. Să fi început din cauza întunericului și foametei din anii 80? Urmate de refulările post revoluționare care continuă încă? Sau să fie o consecință a presei de scandal și a televiziunilor, care mai mult întărîtă decît informează? E-adevărat că trăim într-o perioadă dezastruoasă a economiei, șomajul și inflația cresc, taxele la fel, ba chiar apar altele noi. Dar asta se întîmplă și-n Occident, Spania de exemplu are un șomaj de aproape 20 la sută, Grecia e cam în faliment de mai bine de-un an, și asta nu-i împiedică pe oameni să fie civilizați. Acum un deceniu trăiam cu isteria bolii vacii nebune, apoi, acum cîțiva ani gripa aviară, urmată anul trecut de gripa porcină, care abia s-a încheiat (nu mai știu dacă și de oi s-a pus ceva, dar cu siguranță de pești încă nu și sînt convins că va urma), dar auzim că apar alte boli, alți viruși, fraude informatice, atacuri teroriste, răpiri, cel puțin săptămînal este jefuită o bancă sau o casă de schimb valutar. În plus, sîntem mereu avertizați de cîte ceva pe toate canalele de știri, care se întrec cu voluptate parcă în a ne speria cu fenomene meteo extreme, fiecare variațe de temperatură e pusă în corelație cu schimbările climatice, sau cu un preambul al unor viitoare cataclisme, gen 2012, etc. Cultivarea și perpetuarea fricii și a obsesiilor este o acțiune coordonată de undeva, de mai sus? Poate că intenția "lor" este totuși una nobilă, aceea de a avertiza. Dar poate că, pe de altă parte, totul nu e decît o orchestrație, un complot al unei organizații, prin care, cine știe?, se dorește ca oamenii să trăiască într-o stare de perpetuă panică. Poate pentru a fi mai ușor de condus. Sau ca și cum frica ar fi considerată combustibilul care împinge viața înainte, motivația de bază a majorității. Oamenii nu mai muncesc doar pentru bani sau pentru că le place ceea ce fac, ci pentru că se tem că vor rămîne pe drumuri, că vor muri de foame (de-aș avea un bănuț de cîte ori am auzit și aud expresia asta, chiar și-n locurile unde oamenii cîștigă de minim două, trei ori salariul pe economie). Mda, francezii au un proverb: "Qui fait rien, fait mal". Poate. Dar în Balcani se cam cultivă lenea. La români starea aceasta de nesiguranță datează parcă dintotdeauna: opresiunile din timpul Cortinei de Fier, apoi perioada post revoluționară cînd privatizările, fiind toate făcute fraudulos, au lăsat pe drumuri milioane de oameni, un lucru care a lăsat cicatrici în psihicul populației, apoi perioada din ultimii ani (care vine după un mic boom economic, ce a culminat prin 2006-7). L-am întrebat pe un unchi de-al meu care a făcut Conservatorul în București pe la finele anilor 70 dacă tot așa de înrăiți erau oamenii pe-acolo în acele vremuri. Și mi-a spus că da. Iar imediat după 89 românii au confundat și încă mai confundă democrația cu libertatea de nu ține cont de nimic, nici de bun simț, nici de civilizație. Continuă să fie rasiști, naționaliști, misogini, materialiști, mercantili, mitomani, le place să se plîngă dar și să se laude, nu au nici un strop de onoare, gîndesc strict binar și au încă o mentalitate rurală. Românii continuă să fie terorizați de autorități: președintele republicii pălmuiește (ca și consecință, pe tot cuprinsul țării orice conflict între cetățeni se rezolvă acum fizic), medicii și personalul sanitar țipă la pacienți în spitale dacă aceștia din urmă nu le dau șpagă, funcționarii publici fac bășcălie de contribuabili, profesorii universitari își disprețuiesc studenții și, în general, tot ce reprezintă o autoritate, fie ea cît de mică, se va purta extrem disprețuitor cu cei aflați dedesubtul ierarhiei. Și astfel se întreține o spirală a violenței, aici e problema. Și îi recunoști ușor pe stradă cînd îi vezi prin Occident: fie mai speriați, mai încruntați și mai stresați decît restul localnicilor sau al turiștilor, fie cu un rînjet șmecheresc pe față. Apropo, șmecheria a ajuns o virtute în Ro. Iar relaxarea, starea de spirit degajată este văzută de românași ca o naivitate. Îmi povestea cineva care locuiește-n Olanda că pentru el diferența între acolo și aici e că aici, în Ro, se simte de parcă toată lumea ar vrea să-l fure, să-l fenteze cumva. Mă gîndesc că de asta nu există în Ro o artă contemporană reală. Cum să ai dacă trebuie să fii tot timpul cu ochii-n patru, să-ți păzești mereu buzunarele? Poate că, cine știe, lucrurile se vor mai ameliora, generația Y (cu care mă identific mai mult, fiindcă eu unul nu mă recunosc în X-eri, din care, din pdv cronologic, fac parte) va fi într-adevăr altfel și va impune poate un alt model. Cine poate ști? Aiurea. E plin de proști, îi văd la tot pasul, oameni îndobidociți de televiziunile care cultivă vulgaritățile, și va fi poate mereu plin de ei, și mulți dintre cei care-s mai ca lumea vor emigra, ca și acum și ca X-erii în ultimele decenii. Deși eu încă mai sper că totuși nu.

Finiș de ciclism

Întotdeauna m-a enervat finișul curselor de ciclism. După cîteva ore bune de pedalat pe șosea, de cățărări, de coborîri, pe serpentine, făcînd slalomuri printre marcajele cursei, rond-point-uri, după ce cicliștii au înfruntat de-a lungul traseului fie ploile, vîntul, frigul ori arșița de pe cîte-un munte sau străbătînd o cîmpie, după ce s-au alimentat și au băut doar minimal, doar ce le-au dat oficialii, dozîndu-și fiecare efortul după propriul său ritm interior, să nu le plesnească inima-n piept, căutînd mereu momentul potrivit să evadeze din pluton, fiind atenți la mașinile și motocicletele oficiale, la oamenii de pe margine, la pietrele de pavaj, să nu alunece, să nu se accidenteze, să nu facă pană, etc. în final cîștigă nu cine a fost cel mai bun, ori constant pe parcursul cursei, ci cine a profitat în final de slăbiciunile celorlalți, cine a presat sau a stat înadins la cutie, eventual a lăsat un iepure, cum se spune, în fața lui și a mărit demonic ritmul abia cînd a mai rămas puțin înaintea liniei de sosire, ca un obsedat numai de locul întîi pe podium. Cu alte cuvinte, ce-și zice ciclistul, lasă-l pe ăla-n față să tragă trena, io mai aștept, îmi văd de treaba mea, și eventual îl atac cînd și dacă simt că pot, cînd mă voi apropia la cîțiva kilometri, apoi mai vedem, poate prind o poziționare bună și trag un sprint în final, și cine știe, poate chiar cîștig. Nu știu, dar mi se pare o atitudine cam lașă. De asta și mulți rutieri sînt antipatici. Și, desigur, pentru că mulți, majoritatea dintre ei iau substanțe anabolizante. Dar asta-i o altă poveste. Mă gîndesc că așa este de fapt peste tot în societate, sînt premiați numai învingătorii, doar cei care ies în față într-un moment decisiv, nu cei care țin ritmul pe parcurs, și în nici un caz cei care-și fac doar treaba conștiincios, sau aleargă doar pentru propria-i plăcere, și am putea spune, generalizînd, de ce nu?, că așa este însăși viața. Ca-n cazul unui examen la facultate: l-ai luat cu bine? OK, nu l-ai luat, sau n-ai fost în formă în ziua respectivă, nasol, asta e. Și atunci înseamnă că ideea de competiție este nedreaptă sau că regulile sociale sînt greșite? Este într-un fel o competiție, ca-n ciclism: întotdeauna altcineva trece înainte, cineva care poate nu părea inițial cine știe ce speranță. Apar mereu curente artistice noi, scriitori peste ale căror cărți se pune praful după cîțiva ani, alții care sînt descoperiți abia după ce dispar, vedem cazuri de muzicieni repede uitați, hituri care țin un sezon, mode care se schimbă anual sau chiar de cîteva ori pe an, sau vedem companii super cotate la bursă și care păreau să fie prezente în topul pieței mereu și de care auzi mai apoi că au dat chix sau că abia mai fac față competiției altora, nou apărute, sau vedem artiști care păreau să se țină în top list etern, și care ajung într-un con de umbră chiar dacă pentru asta își schimbă, rușinos, stilul, echipe sportive care într-un an cîștigă campionatul iar în altul sînt pe la mijlocul clasamentului sau luptă la retrogradare, ori politicieni pe val într-un an electoral coboară abrupt în sondaje sau nu mai ajung deloc la putere, și alte exemple. Numai că, spre deosebire de ciclism, în cursa vieții nu există un învingător final, pentru că nu există practic nici un final, nici un scop precis, există doar clipa prezentă sau spiritul timpului.

Literature development

Nu există reguli pentru a scrie un roman. Jack Kerouac spunea în "On the Road" că trebuie doar să te ții de treaba asta ca un toxicoman. În rest poți face cam ce vrei. În literatură există o libertate mai mare decît în orice altă formă de artă. Nu trebuie să-i dai o formă anume, nu trebuie să respecți reguli, ca în pictură, sculptură, teatru sau film. Romanul se poate eschiva de la toate acestea. În fond, cine vrea să scrie trebuie să se pună în fața unui ecran gol, sau în fața unei foi goale de hîrtie, sau să dicteaze într-un reportofon, și să creeze, din nimic, ceva.

Fac aici un dump de memorie, cum se spune în IT, adică voi scrie tot ce-mi trece prin cap, fără nici o ordine, fără nici o regulă și fără să-mi pese ce va ieși – oricum numai eu voi citi după aia. Am deseori senzația că fiecare cuvînt pe care-l scriu este înconjurat de o mare de liniște și că înaintez prea încet, că nu știu unde să pun următorul pas, cînd există atîtea opțiuni. Am citit o mulțime de cărți și mi-am făcut o constelație de scriitori preferați, fiecare avînd stilul său propriu, inconfundabil. Și cu siguranță mai există și alții, pe care nu i-am descoperit încă. Însă mă-ntreb dacă nu cumva citind atîția scriitori, cu atîtea stiluri diferite, nu-mi dispersez cumva atenția, nu-mi diluez viziunea, sau, dimpotrivă, asta mă ajută să învăț, mă inspiră, iar acest amestec, amalgam de stiluri nu poate fi decît fecund. Cei mai mulți scriitori spun că nu știu dinainte unde vor ajunge. Mergi pe un drum și lași drumul să te conducă iar el va avea grijă să te ducă undeva. Cred că trebuie întîi încercat să copiez maeștrii, pentru ca mai apoi să mă desprind. Pentru mine, cel mai important lucru, în orice formă de artă, este fluiditatea. Trebuie și poate să existe fluiditate și în postmodernism, în ciuda fragmentării texului. De fapt acesta este lucrul pe care-l admir cel mai mult. Și spre care tind. Dar nu mi-am definitivat încă stilul. Nu mi-am găsit vocea interioară, cum se spune. Nu prea am nici teme, doar licăiri de idei care se pierd, dacă nu le notez imediat, în ceața sau în întunericul din creier. Se spune că temele te găsesc, nu trebuie să le găsești tu, și în nici un caz nu trebuiesc impuse. Aici mi-am intrat în mînă. Pentru mine story-ul primează. O carte care nu are un story, un plot, e doar o masturbare. Sînt și excepții notabile de la această regulă, Henry Miller de exemplu. Iar stilul – hm, în general, prefer un stil mai clar, mai limpede în exprimare unuia mai sinuos. Îl prefer pe Paul Auster și mai puțin Salman Rushdie. Și în nici un caz autorii care te aburesc, te amețesc, te îneacă în cuvinte. Detest estetismul (filocalia). Trebuie știut să dezvolți atît story-ul, cît și fraza, să le construiești pe rînd, să le galvanizezi. Să iei o bucată de realitate și să-ncepi s-o mesteci. Uneori mă gîndesc că magicul poate fi un deus ex machina al contemporaneității. Se cam abuzează de el, dar nu este viața însăși magică? Evadat din cotidian. Mă interesează literatura americană. Viguroasă, realistă. Scriitori care se exprimă liber. Simți că scriitorii au ceva de spus. Am folosit adjective, ori mie nu-mi plac deloc adjectivele. E foarte important ca ritmul să nu se rupă, dar să fie drămuit, pentru a nu sufoca textul și a nu rămîne repede out-of-steam. Trebuie ales momentul potrivit pentru a băga cărbuni. Trebuie un ritm, cu eventuale pauze dar și acțiune progresivă. Merge și acțiunea pură, dar n-o poți ține tot așa pînă la final, altfel treaba tinde să devină aridă. Trebuie și "vegetație". Haruki Murakami folosește din plin tot felul de acțiuni personale: gătit, mîncat, servici, mers cu metroul, etc. Dar nimic nu trebuie să frîneze desfășurarea acțiunii, nici tranzițiile între scene, nimic. De evitat metaforele, sau descrierile poetice de peisaje, sau despre vreme, de care făcea mișto Mark Twain. Pentru asta există film, nu mai trebuiesc exprimate în cuvinte. Sau, eventual, gen haiku. Dar în rest, trebuie evitat minimalismul. Dat adîncime personajelor, tridimensionalitate, nu doar contururi cu sau fără fond. Frazarea trebuie șlefuită continuu pînă cînd ”ceva” îți spune că ai ajuns la un punct de la care orice altă variantă de modificare strică. Trebuie lucrat mult ca să faci texul să pară simplu, natural, fluid. Arta care ascunde arta. Pentru asta, de jucat cu cuvintele pe ecran pînă iasă ceva. Uneori trebuie rescrisă întreaga pagină, sau întreg capitolul. Regîndit totul. Să scrii înseamnă să rescrii, spunea Hemingway. Trebuie să fii cinstit, să-ți sondezi adînc propriul eu și să-l confrunți cu curaj. Tradiții sau negarea lor? Caracterul universal care se naște din cel național. Noul se naște din vechi, prin fuziune? Sau te poți dispensa de tradiție? Căutat să pară veridic. Lungimea – nu mai mare de 300 de pagini. A, și metascrierea, neapărat – îmi provoacă extaz! Umbra personajului, persona. Subconștientul colectiv al lui Jung. Chiar nu trebuie să te atașezi de personaje. E o dramă, doar nu despre viața ta e vorba. Epic, acțiunea trebuie să se întindă pe decenii sau doar pe două zile. Merge oricum. Postmodernism, imersiuni în biografii de personaje, care pot fi mai importante decît acțiunea în sine. Acțiunea principală poate fi ramificată, firele să aibă alți protagoniști principali, gen poveste-în-poveste, dar să fie în armonie cu întregul, într-un acord, ca și corzile unei chitări. Căutarea extraordinarului în ordinar, ca la Truffaut. Totuși, realitatea trebuie reinventată, să nu pară reportaj. Ruperea de banalul cotidian. Să conțină referințe la sex. Poți să te cufunzi în marea de cuvinte, dar să poți respira pe sub apă, ca la Saramago. Coincidențe credibile. Foarte puțin foreshadowing, ca-n filme, dar nu prea mult, că altfel se zaharisește. Iar pentru mine o carte bună este aceea pe care vrei s-o recitești over and over again, și să-i descoperi înțelesuri noi la fiecare relectură. Relații între sexe. Mai multă acțiune decît interpretare, deși hm, cam discutabil. Chestii contemporane, cultură pop. Muzică serioasă, nu hituri. De evitat alunecarea spre kitch, pulp. Proza trebuie să degaje energie, vitalitate. Să simți că-ți crește pofta de viață cînd citești. Evitat să spui un lucru de mai multe ori, eventual făcut comparații, sau, mai bine, prin imagini comparative. Personaj prins între cîteva obsesii. Căutări, tot felul de căutări, pe străzi, pe Internet, la capătul lumii. O călătorie, un drum, neapărat. Și, mai ales, un caracter unitar.

Cuvinte inventate de mine

Gosipar (de la gossip = bîrfă). Om preocupat nu atît de conținutul sau de veridicitatea știrilor cît de răspîndirea lor cît mai rapid și mai departe cu putință. Gossiparul nu are răbdare să digere o informație, și-n general citește doar titlurile ziarelor online. Umple deseori forumurile de discuții cu referințe și sfaturi, pe care le oferă cu dărnicie dar în acelși timp și cu aere de netă superioritate. Se bagă cu ușurință în discuțiile dintre colegi, adesea unde nu-i fierbe oala, trage cu urechea (are auzul foarte dezvoltat) iar la orice aude în jurul său, face imediat o referință la cîte ceva din ce-a văzut sau auzit el pe Net. De altfel majoritatea frazelor sale încep cu ”cică” sau ”am auzit că”. Dacă-l iei tare, dar foarte tare, și-i ceri să-ți indice sursa informației, sau dacă intri-n detalii cu el, gosiparul recunoaște că de fapt n-a citit tot articolul pînă la capăt, sau chiar că nu l-a citit deloc, și poate admite, dînd din umeri, că s-ar putea înșela, tot ce se poate, însă el este totuși mulțumit că și-a făcut datoria și că te-a pus în gardă cu o eventuală alternativă, sfătuindu-te totuși să sapi și tu mai mult pe Net în continuare, să fii sigur – poate găsești ceva. O asemenea persoană poate deveni extrem de enervantă, pentru că, tot ascultînd-o, ajungi să te îndoiești de multe lucruri pe care erai convins că le știai, și vei simți încet dar sigur cum încredere-n tine însuți începe să se fisureze.

Molist = persoană care se plimbă printr-un Mall. Nu are o țintă precisă, doar merge pe culoare, trece fascinat pe lîngă vitrine, pe scările rulante, în sus și-n jos, cu speranța, slabă de altfel, că-i va apărea ceva deosebit în cale, sau măcar că va fi văzut de cineva, de oricine. Pentru el Mall-ul este mai mult un spațiu de promenadă și de etalare în societate decît de shopping. Nu ține nimic în mînă, iar șansele de a cumpăra ceva sînt mici. Uneori vine însoțit de consoartă/consort sau cîte-un prieten și atunci cedează la portofel, poate și din oboseală, așezîndu-se în cele din urmă la o masă cu ochii mereu roată-mprejur, să nu piardă nimic. Iar dacă-l sună cineva în timp ce se plimbă, repetă tare, de cît de multe ori poate: ”Sînt la Mall” sau ”Uite, bine, pe aici prin Mall”. De altfel molistul abia așteaptă să le comunice cunoscuților lui că a fost la Mall, chiar dacă nu are nimic demn de povestit după aceea despre această plimbare.

Fazos = om preocupat de a găsi ceva cît mai spectaculos, excitant, ”faze” demne de a fi povestite în societate și avînd ca scop cîștigarea respectului colegilor și prietenarilor, respect după care tînjește enorm. Preferatele lui sînt fazele din reclamele de la televizor, pe care le urmărește cu atenție sporită (și chiar se-nervează cînd reclamele sînt întrerupte de filme de exemplu), dar urmărește de asemenea și alte emisiuni inteligente, cîrcotașii de pildă, și, deși recunoaște mai greu, se uită la toate talk-show-urile mondene. De asemenea culege de pe Net faze, videoclipuri, fotografii și știri cît mai grotești. Nu are răbdare să se uite la un film, dar derulează pînă observă cîte-o scenă mai tare, pe care-o memorează prompt. Se exprimă atît la servici, dar și la terasele la care mai iese uneori (vezi mai jos) în fața unei cît mai mari audiențe iar povestitul acestor faze îi provoacă o plăcere deosebită, orgasmică, deseori folosind expresii ca „am crezut că mor!” sau „nu mai puteam!”. Are totuși un simț ascuțit al observației și e-n stare să observe-o fază în cel mai mic și banal lucru și reușește să facă imediat o paralelă, o legătură cu unul din subiectele menționate.

Terasar = persoană extrem de sociabilă, care-și petrece mare parte din timpul său liber pe la terase, cu prietenarii. În general băieții și fetele stau la mese separate, și, deși în ceea ce privește acest aspect s-a obișnuit în ultimul timp să facă compromisuri, în sinea lui se simte mai bine atunci cînd e înconjurat de persoane de același sex, ca pe vremea studenției, cînd stătea într-o cameră împuțită de cămin cu alți patru-cinci colegi de același gen, perioadă adusă des și cu nostalgie în conversație (aici ar fi necesară psihanaliza și ar fi interesant poate de încercat de adus persoana în hipnoză, pentru a vedea dacă aici se ascunde ceva – de fapt în mod cert e ceva). Alte subiecte tipice sînt: toate emisiunile de la televizor, bețiile celebre, meciuri, petreceri, excursia pe care-a făcut-o-n străinătate și pe care-o tot povestește și răspovestește, adăugînd-i, desigur, de fiecare dată cîte-un mic amănunt, apoi amintirile ne-exorcizate din copilărie și adolescență, știe prețurile la diverse produse și chiar te poate îndruma spre cele mai bune, în toate domeniile, de la hamburgeri la viloace, și, evident, bîrfe despre mai mult sau mai puțin cunoscuți de-ai lui sau de-ai diverselor cercuri pe care le frecventează. Interesant e că, deși bîrfește pe toată lumea, el totuși nu e bîrfit, poate și fiindcă este o fire atît de deschisă. Uneori se scuză că nu poate sta pînă la capăt fiindcă, zice el, mai are o terasă de făcut, un alt grup unde-a fost invitat sau unde s-a autoinvitat, făcînd astfel schimb de informații și subiecte, polenizînd discuțiile, și servind astfel drept liant social. Apropo, fetele îl consideră interesant, iar băieții – de gașcă.

Greblos = om care nu se prea prinde. Este ca grebla – trebuie să se înfigă. Deloc subtil, interpretează totul în mod literal, este incapabil să interpreteze un lucru, un film, o situație, altfel decît o vede, nu recunoaște nici o nuanță, gîndește binar și nu observă pădurea de copaci. Este semidoct sau sfertodoct, și adesea de profesie inginer. Evident că nu citește cărți, doar agregatoare de știri. Fiind încăpățînat, nu va recunoaște nici în ruptul capului că s-a înșelat, ci se înfige cu dinții în apărarea propriului argument. La glumele inteligente zîmbește ușor, pentru ca apoi să-ți livreaze, folosind o explicație de logică binară, un scenariu alternativ care va face gluma sinistră. În conversație, este lipsit de orice fel de maniere și la orice lucru pe care-l spui va simți nevoia să descopere cauza, originea, etimologia sau să-ți arate mecanismul din spate, chiar dacă acesta este evident. Evită ambiguitatea (care-l sperie) și caută mereu siguranța, fiind mereu cu picioarele pe pămînt sau în pămînt. Totuși, ia cu greu o hotărîre. Întoarce îndelung problema pe toate fețele, uneori pînă îi trece cheful de a acționa. De exemplu, cînd vrea să-și cumpere ceva, citește, scanează (greblează) întîi toate review-urile și forumurile corespunzătoare de pe net, timp de cîteva luni de zile, chiar ani (cazul Windows-ului), mereu indecis, iar apoi nu-și mai ia produsul fiindcă așteaptă versiunea viitoare, care, crede el, cu siguranță va fi mai bună, dar cu care va face la fel. Să mergi cu el la restaurant sau la cumpărături înseamnă să te înarmezi cu o uriașă doză de răbdare și de calm. Nu este nervos, așa că-l poți opri cu ușurință din debitul verbal.

Buțist = om deosebit de prost dar cu studii superioare. Unii spun că termenul vine de la "puță de bou", alții susțin că a existat sau chiar există undeva un om pe care-l cheamă Buță. Derivate: îmbuțizare = formă extrem de gravă de îndobidocire a unui individ. Buțism = lucru imbecil, spus de un buțist. I se potrivește perfect zicala: ”Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat. Dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală”. Are mulți idoli, de la patroni de echipe de fotbal pînă la muzicieni hip hop, pe care caută să-i imite în gesturi, limbaj și atitudine. Și, mai mult, mai grav adică, fiind și schizoid, deci neținînd cont de sentimentelor oamenilor din jur, jignește și blestemă cînd vede că cineva are principii de viață diferite de ale lui, și, apoi, în general, fiind și încrezut, vorbește tare ca să-l audă nu doar colegii de birou, dar și cei de pe o rază cît mai mare, din toate alveolele, din toate cubiculele, încît și angajații care se află într-o teleconferință într-o încăpere închisă, trebuie să meargă la geamul de pe hol ca să-i facă semne disperate să tacă. Iar el rînjește, dinadins, mulțumit că acum toți au aflat cît este el inteligent. Vorbește mult, se repetă și mai mult, și face gălăgie cît o colivie de papagali. Oamenii îl ocolesc totuși – nu are așa succes ca un terasar de exemplu. Este bine ca, înainte de-a i te adresa, să-ți face cruce cu vîrful limbii în cerul gurii, sau să-ți ții degetele încrucișate, sau să invoci o mantra, sau orice alt obicei mai știi pentru a-i mai contracara din forța malefică pe care-o împrăștie-n jurul său. În exprimare, folosește o serie de clișee, dar voi reveni în alt post cu acestea.

Vilocar(ă) = individ(ă) pentru care scopul principal al vieții, punctul central spre care converg toate gîndurile sale este construirea și/sau întreținerea unei vile/viloace, proprietate personală, situată la marginea orașului. Creierul îi este atît de preocupat cu acest plan prioritar încît orice altceva pălește în importanță și prin urmare este trecut automat în background. Ținta – viloaca – este ochiul ciclonului, al maelstromului în jurul căruia i se învîrte Viața, Pămîntul, Universul. Vilocarul știe să deturneze imediat o conversație despre orice alt subiect înspre acest ideal personal, iar orice încercare de readucere a discuției înspre altceva este condamnată de acesta imediat, ca fiind nerealistă, nepractică și deci inutilă. Nu cumva să-i povestești despre o carte sau un film, fiindcă se va uita la tine de parc-ai fi picat din Lună. În general, vilocarul pare o ființă nefericită. Are deseori necazuri fie cu muncitorii care nu i-au lucrat ca lumea un unghi la casă, pe unde i se infiltrează apa cînd plouă, fie cu prețurile materialelor care tot cresc, fie cu o țeavă care s-a spart, sau, dacă chiar ai ghinion în ziua aia, îți va spune toate problemele pe care le-a avut cu fosa, etc. Cu siguranță îți va povesti și despre cum a făcut o excursie în străinătate și de unde și-a procurat obiecte și materiale importante pentru casă și-ți va spune prețul lor exact, la centimă. Este pus la curent cu ultimele tendințe în domeniul amenajărilor și instalațiilor, de la tehnologiile simple de izolație pînă la cele mai recente descoperiri în domeniul panourilor solare sau a energiei eoliene. Se oferă să-ți dea sfaturi în domeniu, să-ți spună tips-uri, să-ți împărtășească din vasta lui experiență, chiar dacă pe tine nu te interesează și nici nu te va interesa în veci așa ceva, deși el este convins că, inevitabil, toți oamenii se vor confrunta, mai devreme sau mai tîrziu, cu astfel de probleme.

Stocare electronică

Cîți gigabiți îi revin oare la ora actuală, în medie, unui om? Îți poți face conturi gratuite în care poți să stochezi un număr imens de giga, un număr care este mereu în creștere. Unele site-uri chiar îți oferă o capacitate nelimitată de stocare, ceea ce cu greu îmi pot imagina, în schimbul unei sume de bani destul de acceptabile, chiar și pentru est europeni. Îți poți upload-a toate pozele tale, absolut toate, și de asemenea toate filmele pe care le-ai făcut. Și asta nu doar într-un singur loc. Numai să ai puțintică răbdare. Ai acces cam la toate cărțile de care ai nevoie, la toată muzica lumii ăsteia mari, la zeci de mii de filme, în viitor și la sute de mii. Doar sîntem la început. În curînd la aproape toate care s-au făcut de-a lungul timpului. Fiecare om are cel puțin o căsuță de mail. Există peste cinci sute de milioane de conturi pe facebook, un monstru care continuă să fie hrănit, în burta căruia oamenii se simt ca acasă, sau ca o extensie a casei, așa cum pentru francezi cafeneaua este o extensie a propriului apartament. Videoclipuri pe youtube și site-uri asemănătoare, fotografii din toate colțurile globului, toate tîmpeniile lumii, ca un imens coș de gunoi. Pe de altă parte găsești online toate edițiile ziarelor și revistelor, atît din trecut cît și din prezent, ca un muzeu aflat permanent la dispoziție, reportaje video, emisiuni radio, forumuri, bloguri. Totuși cam prea fără un oarecare discernămînt. Cum se vor tria valorile? Poate tot cam ca și pîn-acum. Adică prost.

Dar unde sînt stocate toate aceste date? A, e clar că e cam secret, deși știm că există atîtea servere, Internet Exchange Point-uri, backbone-uri. Și date de backup ... Bine, acuma, teoretic, eu lucrînd ... firma la care lucrez, îmi pot face o oarecare imagine globală. Poate și de asta nu am încredere și văd slăbiciuni peste tot. Însă sistemul totuși funcționează. Deși pare atît de fragil! Și continuă să crească, există nevoi de stocare din ce-n ce mai mari, filme full HD, fisiere de muzică necomprimate, flac, aparatele foto au din ce-n ce mai mulți gigapixeli, fiecare cuvînt tipărit pe net e dublat și electronic și stocat undeva, în lume.

Practic te poți muta în întregime pe Internet. Dar asta nu-i o formă de dematerializare? Pentru că, practic, de ce ai neapărată nevoie în lumea reală? De pașaport și de un card. În rest, te poți detașa de orice alt obiect. Poți renunța la orice alt obiect (la dvd-uri, la hîrtie). Dacă te cerți cu prietena și pleci, nu mai trebuie să-ți cari toate cărțile și filmele cu tine și nu riști să-ți fie aruncate pe geam la mînie. Le vei avea pe toate pe Net, stocate pe cîteva servere, de unde ți le poți descărca oricînd și le poți urmări pe un PC sau player. Poate că ăsta va fi viitorul. Dar, nu știu, parcă lipsește ceva. E altceva cînd ții în mînă o carte – eu nu pot citi de pe calculator literatură de exemplu, nu-mi place că-mi încord ochii, dar e drept că n-am încercat cu un reader special. Și e altceva cînd ții în mînă un album cu muzică, răsfoindu-i paginile lucioase, privindu-i coperta. Ai mai mult respect parcă de acel produs, decît dacă faci rost de-un mp3, și-l asculți la grămadă cu altele. Și mai e și șic, de bon ton. La fel și comunicarea online, e altceva cînd stai într-un local și discuți cu cineva și vă dați mîna. Mă gîndesc că în viitor poate ne vom izola cu toții, poate procesul acesta de izolare a început și chiar destui de mulți tindem și vom prefera să comunicăm astfel. Fiecare om – o insulă. Și ce s-ar întîmpla însă dacă încep să se piardă date? Sau să cadă servere. Viruși. Să ajungi să nu mai ai încredere în nimic electronic. Unde ne-am întoarce? Poate în trecut, ca-n "Ubik". În orice caz, mi-ar părea rău să nu mai văd oameni citind ziarul la o terasă, de exemplu, sau cărți, deși de acestea din urmă sînt sigur că nu vor dispărea în format hîrtie. Așa cum omul care are două ceasuri și nu niciodată sigur cît e ora, așa și cel care browsuiește zeci și sute de ziare și agregatoare de știri pe zi nu e niciodată informat. Iar calitatea ziarelor și revistelor, cel puțin în Ro, e din ce-n ce mai scăzută. Iar pe Net poate scrie oricine, iar jurnaliștii de valoare sînt, și din cauza asta, plătiți prost, asta dacă-și găsesc de lucru. Ce mă-nervează cînd îi aud pe unii vorbind despre faptul că, citind doar de pe calculator, ești eco, salvezi pădurea! Omul prost e totuși inventiv cînd își caută scuze ca să nu facă un lucru, iar asta a ajuns acum scuza numărul unu ca să nu citească. Ce tîmpenie! Păi preferă să consume curent atunci, c-o fi mai ieftin, sau să-și ia mai multe gadget-uri și reader-e, care conțin atîtea metale rare și plastic altele. Sau să nu mai folosească șervețele și batiste! Să hrănescă trusturi miliardare (Apple-ul și Amazon-ul au și-așa destule păcate) în loc să sprijine editorii sau să cultive spațiul public al librăriilor. Astfel de oameni nu citesc cărți, pentru că nu se pot concentra în primul rînd, așa că ... ce să mai zici. Însă chiar dacă nu pot fi civilizați, trebuie măcar împiedicați însă să ajungă majoritari. Dar nu sînt eu genul care ține discursuri, sau care se implică social. Totuși mi-e teamă de "invaziile barbare", de Fahrenheit 451, de fapul că nu se prea cumpără sau citesc cărți, că nu se mai citesc analize în presă, că nu se mai interpretează simboluri.

Dezamăgirile și enervările mele de la Cupa Mondială

Urmăresc la televizor Campionatul Mondial de Fotbal de cînd eram mic, mai exact de la cel din Mexico 86, cu o singură pauză, cel din 2002, cînd eram plecat din țară și am văzut doar cîteva meciuri, pe cele ale Franței, și acelea în sala de proiecție a companiei. Cumva, nu știu exact de ce, Cupa Mondială din acest an nu mi s-a părut atît spectaculoasă pe cît mă așteptam. Și am avut și alte dezamăgiri.

1. În primul rînd că mediatizarea mi s-a părut scăzută, față de edițiile precedente. Poate că asta e doar părerea mea. Poate că din cauza situației politice și economice interne, dar ce, parcă nu e tot la fel pe aici de cel puțin trezeci de ani? Nu cred că doar din cauză că românii nu s-au calificat. În fond, eu țin cu Franța, chiar atunci cînd joacă împotriva românașilor. Dar Franța ... e-hei, a făcut tîmpenii la acest CM. Dar despre asta mai încolo. Mi s-a părut că, deși considerat cel mai mare eveniment sportiv la nivel planetar, emisiunile și articolele dedicate din presă au fost cam puține. Am reînceput să mă uit la tembelizor. Mai demult existau emisiuni care țineau pînă hăt după miezul nopții, procesul mondialelor parcă-i zicea și altele. Acum, nici una dintre ele nu trecea de ora 12. Și comentariile erau proaste (sau m-am mai maturizat eu?) Ca și cele din timpul meciurilor. Păcat că nu prind gsp-ul, poate acolo era mai fain de văzut. Eurosport-ul făcea cîteva emisiuni cu multe imagini, dar cam puerile în conținut, dar ei cel puțin aveau bani să invite personalități, actuale și foste celebre, dar care din păcate nu se prea știau exprima. Site-urile de sport sînt blocate la servici. Luam ziarele dimineața de la chioșc, Gazeta, că acolo știu că-s unii care scriu mai fain. Ce țară groaznică, Africa de Sud! Apropo, am citit primele ediții tipărite 3D, dar, hm, nu știu, nu prea văd bine cu acei ochelari. La TV s-a transmis pentru prima dată 16:9 dar, parcă imaginea era tot alungită în sus, ușor de tot (sau e o părere?). În zona unde stau, lîngă o piață, a mai apărut o terasă, da una din aia, cu loseri, mulți între două vîrste, care beau bere și se uitau la o plasmă de pe niște scaune de plastic cu spătar. Mi se pare deprimant.

2. Vuvuzelele. Un zumzăit continuu, ca un roi de albine. Extraordinar ce zgomot pot face chestiile alea! Și la televizor era enervant, chiar ... adormitor uneori iar pe teren jucătorii nu se puteau auzi. Unii spectatori au venit săracii cu niște căști mari, antifoni cred. Cîntecele galeriilor nu se mai auzeau. Și nu cred că nu s-au putut interzice. Dar blatter ăsta, șeful Fifa, fiind un mare pupincurist al oficialilor, în numele unei toleranțe prost interpretate, n-a acționat și a cam stricat spectacolul.

3. Mingea oficială, numită Jabulani. O minge de supermarket, care nu prindea efect (efectul mingi este atunci cînd mingea ajunge din punctul A în punctul B nu în linie dreaptă, ci urmînd o parabolă). Și trăgeau fotbaliștii ca vai de capul lor, la zeci de metri de poartă! Pfuai!

4. Temperaturile scăzute. Jucătorii stăteau pe banca de rezerve acoperiți cu o plapumă lungă. În tribune, lumea avea fulare. Frig. Și ce cald era aici în țară! Am avut caniculă în iunie!

5. Numărul mic de goluri marcate, 145 cu o medie de doar 2,29. Atunci de ce s-a mai introdus trei puncte per meci la victorie acum cîțiva ani, nu ca să stimuleze meciul? Cred că Brazilia trebuie să se reîntoarcă la fotbalul-spectacol.

6. Superstițiile. Groaznic. Caracatița Paul care cică a prezis toate cîștigătoarele. Tricoul albastru a antrenorului Germaniei, care nu i-a purtat noroc în semifinală (i-ar fi stat chiar mai bine în cămașa albă). Cele unșpe superstiții ale lui Maradona (poartă în în mînă o cruciuliță cu lanț, cîntă în autocar mereu același cîntec, se plimbă la mijlocul terenului înainte de fiecare partidă, își pune jucătorii să intre la vestiar într-o anumită ordine și altele). Penibil.

7. Lipsa jucătorilor geniali, cu excepția lui Forlan și Messi (excepții care întăreasc regula). În rest – toate numerele 10 au fost dezamăgiri. De fapt au dominat jucătorii cerebrali, în detrimentul individualităților iar echipa cîștigătoare, Spania, a făcut un joc extrem de colectiv, cu țesături de pase. Mi-au lipsit zvîcnirile de geniu.

8. Fair-play-ul. De asta, după grupe, nici nu am ținut cu nicio echipă în mod special. Inițial am ținut cu Brazilia, și visam cred cu toții la o finală în care să întîlnească Argentina, dar n-a fost așa. Și ambele au jucat urît din acest punct de vedere. Și despre echipele care au ajuns în finale, pot spune că au jucători urîți - faulturi, scuipături, etc. Oamenii s-au înrăit.

9. Anglia și Italia. Echipe obosite. Nasol să vezi așa ceva. Mă face să mă gîndesc la mine. De fapt Anglia e întotdeauna obosită la mondiale (englezii joacă fără pauză de iarnă în camionat, cupe, ligi) dar mă așteptam mai mult de la globe-trotter-ul Capello, antrenorul lor multimilionar care a antrenat atîtea echipe mari. Ca și de la maestrul Lippi, venit după o pauză, un antrenor care nu a antrenat în afara Italiei, dar care a avut, nu demult, performanțe maxime.

10. Naționala Franței, pe care mulți au urît-o din cauză că s-a calificat abia după un meci de baraj cu Irlanda cu un gol marcat dintr-o pasă cu mîna de către Henry. Dar eu unul consider că Franța chiar merita să se califice, iar faptul că în grupe pe primul loc a fost Serbia a fost un accident (practic Serbia s-a dovedit o echipă slabă, ca de obicei, dar care din păcate a prins un vîrf de formă la finele calificărilor și cam atît). Franța era clar mai bună, dar aici toți erau împotriva ei. Iar Domenech era acuzat de mulți, ziariști și oameni de fotbal, în principal că nu are stabilită o tactică clară. Dar și fostul antrenor, care a cîștigat CM din 98, Jacquet a fost atacat încontinuu, atît de dur încît, după ce a învins Brazilia în finală, întrebat fiind dacă-i iartă pe ziariști, a răspuns răspicat: "Jamais!". Țin minte și acum asta. Plus că și acum 4 ani, cu același antrenor (e drept, și cu un Zidane în echipă) a ajuns în finală, unde a pierdut la penalty-uri. Acum, un jucător de culoare l-a jignit pe Domenech, da cică urît de tot, apoi lucrul acesta a răsuflat în presă de la un preparator fizic, apoi șeful FFF (Federației Franceze de Fotbal) l-a eliminat de jucător, după care jucătorii n-au mai vrut să participe la antrenament, ba mai mult, l-au pus pe Domenech să citească o declarație în fața autocarului, și ce să facă omul, a citit-o frumos, apoi echipa e pierdut în următorul meci cu țara gazdă, și astfel Franța a plecat acasă. Cică asta-i a "doua revoluție franceză"! Haha! Bon, acuma fiind stat super-civilizat, au fost audieri cerute de parlament, Henry a cerut o audiență specială la Sarkozy. Sper ca noul antrenor, Blanc, să facă ordine la echipă, și mi-ar plăcea să nu mai cheme mercenari, ci să vedem, de ce nu?, și patrioți, și să se califice, chiar în dauna românașilor. Vive la France!

(Doamne, ce dor mi-e de Franța! Trebuie să ajung acolo anul ăsta, prin orice mjloace!)

Nevoia de a zbura

Sînt două lucruri care efectiv mă obsedează acum. Unu – să scriu. Și doi – să-mi iau o lună și apoi chiar un an sabatic. Ambele subiecte sînt neexplorate pe net-ul și în presa din țara asta. Nu prea știu nici cum aș putea îndeplini măcar unul dintre ele. Cu cît mă gîndesc și analizez mai mult un lucru, am observat, cu atît devine mai improbabil, și chiar mi se va părea apoi imposibil din pdv logic să se întîmple. Și devine din ce în ce mai complex și mai desirabil în același timp. Cam ca-n "Through the Looking Glass", cînd Alice, de fiecare dată cînd se uita mai atent la unul dintre rafturi ca sa vadă ce conține, acel raft părea gol în timp ce, împrejur, celălalte păreau mereu pline cu cîte ceva. "Things flow about so here!", exclamă ea.

Mă gîndesc din ce în ce mai serios să-mi iau un an sabatic. Deocamdată, îmi voi lua o lună sabatică, dacă se poate numi așa, deși știu că nu-i nici pe departe același lucru. Nu, nu vreau să mă gîndesc încă la ce voi face. Dar sper să iasă bine. N-aș vrea să rămîn tot în oraș, ca-n majoritatea anilor precedenți, să mă coc în apartament. Nu că n-aș fi tentat sau că treaba asta n-ar avea vreun farmec, ca-n povestirile lui O. Henry (deși nu pot compara Tm cu NY-ul). Aș citi, m-aș uita la filme și, mai ales, aș scrie ceva. Dar simt nevoia să zbor, să mă sui neapărat într-un avion, să stau suspendat desupra norilor, și apoi să mă ducă într-un loc civilizat. Pe de altă parte, parcă-s prea obosit, ca să mai merg pe undeva pe-afară. Dar dacă nu ies, știu sigur c-o să mă apuce regretele mai tîrziu. Sîntem în ultimele zile ale lunii iunie și eu încă n-am planificat nimic, nimic! Mă tem să nu pățesc ca anul trecut cînd am fost prea obosit. Deși, dacă mă gîndesc bine, anul acesta, pîn-acum, cam seamănă cu anul precedent. Cum s-ar rezuma anul acesta pîn' acum? Am avut o iarnă lungă și grea, cu amenințarea gripei porcine, am revăzut tot "Northern Exposure" pe dvd-uri, m-am uitat la rezumatele raliului Dakar pe Eurosport, am petrecut două luni scriind un scenariu dar n-am primit niciun răspuns de la juriu (sper să nu mi-l plagieze cineva de acolo) am citit peste 25 de cărți, în special opera lui Paul Auster, m-am uitat la peste 90 de filme, o parte însemnată reprezentînd Novelle Vague, dar și filme clasice, și peste o duzină apărute anul trecut, apoi a venit o primăvară ploioasă și rece, am avut și avem parte de măsuri de austeritate luate de guvern, inflație și căderea leului, acum cîteva luni proiectul de la servici a devenit brusc prioritar în cadrul firmei, același proiect de trei ani, aceeași echipă, același mediu toxic de acolo, frecat menta pe facebook, pe net, cu același laptop, rapoartele nenumărate pentru Tata la serviciul lui, tot aceeași muzică ascultată, nimic nou, aproape o sută de cărți cumpărate, CM de fotbal, va urma Turul Franței... Fuck! Nu, nu asta voiam să se întîmple din nou anul acesta! Nu asta mă gîndeam că e va-ntîmpla cu viața mea. I'm stuck here. Lucrurile zboară împrejurul meu iar eu sînt blocat aici.

Am încercat și încă mai încerc uneori să scriu, asta în puținul timp liber pe care-l am, dar n-am ajuns la acea voce interioară, cel puțin nu încă. Mai mult, n-am dus la capăt nimic, doar scenariul acela de film, evident, de la care n-am primit nici un feedback. În ultimii ani am citit multă, sau să zicem destul de multă literatură și am văzut o droaie de filme. Dar – nu știu... Îmi trebuie un timp anume, rezervat special și un tempo mai susținut. Sînt prea obosit serile și în week-end-uri. Nu știu dacă există un secret al scrisului, o alchimie specială sau e vorba doar de întîmplare. Cum îți găsești subiecte dacă nu ai trăit mare lucru? Cum capeți autenticitatea? Focus-ul îmi zboară des. Cum știi că ai ales cuvîntul potrivit? Cum poți să-ți dai drumul la imaginație, s-o faci să zboare? Uneori mi se pare că vreau să opresc timpul, că viața și oamenii trec pe lîngă mine și simt nevoia să consemn treaba asta, să surprind însăși zborul.

Rupt între două armonii

Sînt rupt între două lucruri, două dorințe mai exact. Pe de o parte am obsesia aceasta, a vieții într-un oraș mare, a culturii citadine, și pe de alta, a izolării, a fugii de lume. În ambele cazuri – să mă pierd. Pe de o parte îmi plac marile orașe. Cele civilizate doar. Să mă identific, ca-n "City of Glass", romanul lui Paul Auster, cu zidurile, să desenez traiectorii pe străzile pe unde umblu, fără să mă cunoască nimeni. Cafenele, librării, magazine mari și mici, prăvălii de cartier, cafenele, braserii, restaurante de tot felul, chiar și fast food-uri, bulevarde încadrate de copaci sau străduțe pietonale, pavate cu piatră cubică, parcuri, cu oameni relaxați, așezați pe bănci, în preajma unei fîntîni sau a unui iaz, care citesc sau discută, sau fac jogging, sau se joacă, bucurîndu-se de vreme, rîzînd, muzicanți stradali, sau oameni grăbiți prinși cu treburi sau aflați în pauză, forfotă, vibrație, viață, mașini, traficul dimineții și al după-amiezii și al serii, întîlniri cu prietenii, cu colegii, după servici sau la prînz, sau în week-end, cinematografe, concerte, teatru, fete, femei frumoase, farmecul anotimpurilor, căldurile toride de vară, (și am petrecut doar majoritatea vacanțelor în oraș și știu bine cum e), mirosul de tei primăvara, cînd natura se trezește la viață, toamna cu mirosul de frunze și reîntoarcerea la lucru cu forțe proaspete, iarna cu perioada sărbătorilor. Aș scrie despre asta, în mijlocul orașului. Pe de altă parte, uneori toate lucrurile astea mă obosesc, simt că orașul mă sufocă, aerul mi se pare otrăvit, oamenii devin mai răi și atunci visez să evadez, să ajung altundeva, departe de lumea dezlănțuită, să trăiesc o viață simplă, într-un sat, de orice fel, aflat oriunde la cîmpie sau chiar la deal, sau pe malul mării, dar unul civilizat, și, deși nu am trăit niciodată la țară, în natură, îmi pot imagina, destul de ușor aș zice, cum ar fi să fii înconjurat de miresme de copaci, de liniște, și de calm, fără ca nimic să-ți distragă atenția, sau să te streseze faptul că trebuie să mergi la servici, sau că vezi ceva în vitrină și trebuie neapărat să-l cumperi. Doar eu, și soția/prietena, eventual cu mica mea comunitate, cîțiva prieteni pe aproape. Nu, nu singur, e normal. Aș sta în grădină, aș citi – da, aș avea timp berechet, aș asculta muzică, cred că aș vedea filmele în cu totul alt mod, cu o altă perspectivă, mai în detaliu, mai în adîncime. Și plimbările prin împrejurimi, iar noaptea privind la stele. Și, la fel, aș scrie. Asta ar fi punctul comun al celor două "lumi" ca să zic așa, ale mele.

Fragmentarium

Am auzit pe cineva spunînd că s-a apucat sa recitească Dickens dar după cam patruzeci de pagini a pus cartea jos. Simțea nevoia de a "fragmenta" textul. Asta e. Vrem nu vrem, trăim într-o lume fragmentară. Deficitul de atenție este din ce în ce mai scăzut. Dar nu numai din cauza asta. Acesta e spiritul vremurilor noastre. Și ne place așa! Însă cumva, arta continuă să se reinventeze. Inevitabil se găsesc noi mijloace de exprimare. Omul însuși trebuie să fie într-o stare permanentă de reinvenție. De fapt așa a și apărut literatura postmodernistă – povești care curg pînă într-un punct, apoi, fără să simți, încep să se ramifice, story in story, dar care se și întrepătrund, fuzionează. Asta e principala caracteristică structurală a ei. Alături de metaficțiune, care reprezintă tot un fel de fragmentare (și după care mă eu dau chiar mă topesc de plăcere) și de ironie, și de altele. Foarte sugestiv în acest sens e începutul cărții lui Rushdie, "Copiii din Miez de Noapte". Este vorba despre un tînăr medic din India, care, conform religiei, nu avea voie sa atingă pacientele, dar în vizitele sale i se punea în față un cearșaf decupat prin care putea să vadă la un moment dat numai cîte o parte a pacientei. Pe tipă – azi o doare ceva, mîine altceva, si pînă la urmă întregul corp ajunge să-i fie văzut de medic prin acea gaură din cearșaf. Fata începe să se îndrăgostească de el iar nopțile tînărului medic sînt din ce în mai tulburate de vise erotice. Evident, pînă la urmă amîndoi se îndrăgostesc unul de altul, și chiar ajung să se căsătorească, încurajați fiind și de tatăl fetei. O metaforă a fragmentării.Dar totul trebuie făcut într-un mod fluid, nu ca în "Mizerabilii" lui Victor Hugo, care are obiceiul de a opri fluxul narativ, povestind de exemplu ba o bătălie a lui Napoleon, ba istoria unui cartier al Parisului, cam fără legătură cu acțiunea – un fel de documentar. A, și dîndu-și cu părerea despre orice, prea exagerat, dar, enfin, a lucrat cam 30 de ani la carte. Și mai e și francez, cam patetic. Dar, ca să revin la zilele noastre. Mario Vargas Llosa în cărțile sale scrise cam din anii șaptezeci încoace. "Mătușa Julia și condeierul" de exemplu, unde alternează fiecare capitol al fluxului narativ principal cu cîte o altă poveste, un scenariu radiofonic. Haha, ce interesant era cînd scenaristul, după o prea mare perioadă de muncă neîntreruptă, începe să amestece personajele, poveștile, într-un talmeș balmeș! Dar, uite, un excelent exemplu este Paul Auster – cea mai fluidă scriere bună pe care am citit-o, și, după părerea mea, cel mai mare scriitor contemporan, un continuator al lui Vonnegut și al lui Mark Twain. Deși, hm! Paul Auster care, ca atîția mari scriitori, a locuit cîțiva ani buni în Franța, remarca în "Trilogia New York-ului" că cerul Parisului este schimbător, amorf, în comparație cu clădirile orașului, ordonate. Se spune că postmodernismul există și în arhitectură, dar aici nu știu exemple. Nici în film nu am văzut ceva cît de cît ca lumea – poate mai încolo vor mai apărea, dar, deocamdată cel puțin, filmul este un gen închis în paradigmă, în structuri, forme fixe. Deși un film e format din secvențe, care sînt împărțite în scene, care le rîndul lor în beat-uri, toate trebuind să comunice, să funcționeze ca un sistem de roți dințate, fiecare scenă conducînd la următoarea, totul inter-legat, nu ca într-un roman de exemplu, unde e nevoie de (și) mai multă “vegetație”. Dar poate filmul va fi mereu astfel, poate că așa trebuie. Cea mai mare libertate o găsești într-o carte, între două coperți. Aceea e singura formă, structură. Acolo ești cel mai liber.

Prieteni

Tocmai mi-am șters cîteva nume din lista mea de messenger. Ce rost mai are să-i țin dacă oricum nu mai comunic cu ei de cîțiva ani buni?

Nu sînt un tip prietenos. Și nici nu am fost vreodată. Deși, conform zodiei mele, Săgetător, ar trebui să fiu un tip deschis, jovial chiar, un amator de călătorii. Din păcate nici una din aceste calități nu ies în exterior. Nu m-am simțit niciodată bine printre grupuri de oameni, de cînd mă știu. Ai mei îmi spuneau mereu că sînt un sălbatic și asta mi-a dat multă vreme un sentiment de inferioritate. De fapt și acum îmi mai reproșează asta, așa, din cînd în cînd, dar, după ce-am trecut de treizeci de ani, zău dacă-mi mai pasă. Mulți au avut un cel-mai-bun-prieten în copilărie. Și eu am avut unul, dar, hm, cum să spun? Era și nu era ok. Ne întîlneam doar în vacanțe, la bunici, și țin minte că uneori mă șantaja. Mă rog, copilării. În timpul anului școlar stăteam cu părinții, însă la bloc copiii erau mai mici decît mine, n-aveam ce vorbi cu ei. La școală nu mi-am făcut nici un prieten (am fost la o școală de cartier). Ce să mai zic de liceu și facultă?Sincer, mi se păreau, majoritatea, niște tîmpiți. Sau n-am fost eu pe la școli bune? Hm, mda, e posibil. Deși, facultatea cel puțin, era una la care se intra al naibii de greu. Nu, nu trebuia să fii inteligent ca să intri, doar să ai capul plin de formule și tehnici de calcul și antrenat super-bine în rezolvarea exercițiilor și problemelor. Să le știi din reflex. Mă gîndesc că poate nu s-au prea născut generații bune în jurul anilor șaptezeci. X-erii din România sînt oare o generație ratată? Baby boomer-ii din Ro s-au născut mai tîrziu, apoi au apărut decrețeii. Și mai e și orașul ăsta meschin, plin de emigranți, coloniști, în general la prima sau a doua generație, veniți exclusiv pentru muncă, absorbiți doar de industrie, influențați de regimuri, suferind de lipsa de informație, lipsiți de presă liberă, de reviste adevărate, de televiziune, cărți, filme, și apoi de mîncare și curent electric, și cu odraslele lăsate de izbeliște, prost crescute. Apoi, în anii 90, mulți au emigrat. Practic, cea mai mare parte intelectualilor, sau, mă rog, a pseudo-intelectualilor, cei care au acum vîrsta între 30 și 50 de ani nu se mai află-n țară. Au rămas skunkșii și fraierii și cei slabi sau porci. În fine. „I'm a loser baby so why don't you kill me?”. Dar m-am îndepărtat prea mult de subiect, fiindcă voiam să scriu la subiect.

Odată intrat la această firmă, acum vreo opt-nouă ani, am crezut că lucrurile or să se mai schimbe puțin. Alt mediu, multinațional. Am cunoscut și oameni OK. Mai maturi, într-un fel. Mă gîndesc că m-am mai maturizat și eu puțin. Tot într-un fel. La început îi consideram pe toți grozavi, mai ales după ce-am fost cîteva luni în străinătate mi-am zis – uite, în sfîrșit mi-am găsit prieteni, am ieșit din cușca mea în care-am trăit pînă acum. Dar nu a fost așa. M-am înșelat privitor la majoritatea colegilor mei. Nu la toți, dar hai să zicem în opt din zece cazuri. Apoi fiecare a devenit din ce în ce mai mult el însuși, fiecăruia i-a ieșit adevăratul caracter la iveală. Se pune că adevăratul caracter iese la suprafață cînd omul e supus în condiții extreme. Pe naiba! Asta-i o teorie greșită, îți spun io! Adevăratul caracter iese la iveală și prin rutină! Prin influențele mediului, care rod zi de zi, constant, învelișul omului. După ce treci de persona. Deodată începi să-i observi defectele. Ca atunci cînd stai o vreme cu cineva și vezi că se schimbă pînă ce devine o cu totul altă persoană și atunci te întrebi: ce naiba am văzut eu la ea? Mda, e ca un fel de mariaj. Stăm înghesuiți în firma aia cîte patru oameni într-un birou, unii chiar mai mulți, alții în niște hale. E greu. La firmele de succes din lume, stai singur în birou, dar noi nu sîntem o firmă de succes. Stai mai mult cu ei decît cu consoarta, fir-ar! În fine. Și ce am văzut? Am văzut ieșind multe lucruri la suprafață, de exemplu ambiția – oameni care refuză să iasă la bere fiindcă știu că vor fi șefi și vor să se distanțeze. Alții obsedați din ce în ce mai mult de bani, încît își scot orice altceva din cap, idealuri, șamd. Colegi care cînd le vorbești despre un film, te înterup imediat și-ți povestesc unul idiot, cu multe "faze". Genul ăsta. Apoi vezi că unii încep să plece din companie. De fapt, la noi e un du-te vino perpetuu. Sîntem ca într-un aeroport. Însă ce mă deranjează e ca majoritatea pleacă scuipînd. Cu cîteva luni înainte încep să mîrîie. Apoi încep să jignească împrejur. Te acuză că ești slab că stai aici, că nu mergi să vezi lumea (ie să muncești și mai mult). Eh, poate au dreptate. Mai poți rămîne prieten cu unii ca ei dup-aia? Hm. Prietenia adevărată nu trebuie să se oprească în cadrul firmei. Trebuie să transceadă colegialitatea. Cu unii am rămas. Cu foarte puțini, doi-trei, poate patru. Iar cei care rămîn... well, nu știu. Nu-mi plac în general. S-au transformat în niște roboței corporatiști. Bani, muncă, viloace, proprietăți, emisiuni teve cretinoide, filme proaste, bîrfe și stress, mult stress. Cam atît, cam atît. Acuma, sînt toți pe la vîrsta cînd fiecare își are familia sa. Își pun fotografiile pe Net, cu bebelușul, cu soțul sau soția, în concediu, toți fericiți, mulțumiți. Mă rog, poate că așa e și normal. În fine. Știu, dau prea mult vina pe mediu, pe factorii exteriori. Dar nici despre asta nu voiam neapărat să povestesc.

Eu nu sînt așa. Eu am o fire mai contemplativă. Tot citind pe Net una alta, ca un adevărat information junkie, mi-am dat seama că am toate simptomele unui hipersesibil. De parcă asta ar fi o boală! Nu, nu este! Am nevoie și de liniște, de solitudine, și de un moment al meu, de un loc numai al meu unde să stau și să citesc, să scriu, să văd un film bun. Dar doar uneori. Nu neapărat ca să mă izolez mereu. Prea multă singurătate strică, ajungi să vorbeși singur și s-o iei razna dup-aia. Cred că serviciul ăsta al meu m-a ajutat din acest punct de vedere, măcar mai vedeam oameni împrejur. Deși mai mult oameni cu care nu am absolut nimic în comun, în afară de job. Nu le împărtășec modul și stilurile de viață și de gîndire. Acolo efectiv nu prea am cu cine vorbi despre cărți, despre filme. Cu o singură excepție. În rest - majoritatea sînt ca-n romanul acela al lui PKD, în care unuia dintre personaje i se părea că toată clădirea e infestată cu androizi. Poate că așa par și eu, văzut din exterior, nu știu, e greu să-mi dau seama. Poate arăt ciudat, de fapt cred asta, aproape mereu singur la cantină, singur prin oraș în pauzele de masă, cutreierînd librăriile, străzile din Unirii. La început eram inhibat, dar acum cred că m-am vindecat de asta. Dar nici nu vreau să fac parte dintr-un grup. Țin la individualismul meu cu dinții și nu m-am lăsat influențat absolut deloc de tentativele alea de spălare a creierilor numite team building-uri. În fine. Ziceam mai sus despre site-uri sociale. Am doar doi prieteni pe facebook. Mă rog, mi-aș mai putea face vreo trei-patru, dacă-și fac cont. Blog-ul asta nu-l citește nimeni. E ca un mesaj aruncat la întîmplare într-un ocean de informații de tip junk. Din messenger mi-am șters multe foste cunoștințe. Mă gîndesc cum pot unii să aibă atîția prieteni, cu sutele? Ce firi trebuie să aibă! Dar eu nu am ambiție. Nu sînt un tip ambițios. Cînd sînt eu în fond? Nu am prea făcut mare lucru în viață și nu știu dacă voi face ceva. Îmi propuneam să scriu, dar n-am trăit destul viața ca să am din ce să mă inspir. A, fetele! Da, de asta n-am vorbit. Mi-au plăcut cîteva, dar nu de la servici, sau, mă rog, una, dar avea ceva care nu-mi plăcea. Nu, nu că era ciudată, doar că avea capul intoxicat de cîteva idei proaste, legate de bani în general, știi? De fapt, n-am avut niciodată o relație cu o ingineră – dar nici nu intenționez! De fapt există categorii și mai plictisitoare, contabilele de exemplu. În fine. Mie-mi plac fetele ciudate, știi? Nu cele sociabile, care merg numai în grupuri și bîrfesc – astea-s unele din cele mai proaste ființe din lume. Toate fetele aici au fie o atitudine defensivă fie una agresivă. Asta din cauză că bărbații români sînt în general porci și proști și de aici e și firesc... Mă gîndesc ce drăguțe erau franțuzoaicele, ce deschise și inteligente și cu cît bun gust! Ah, trebuie să plec de aici, din țara asta! Iar am revenit la vechea mea obsesie! Am scris ce-am scris și tot aici m-am întors, la punctul dureros. Ce naiba caut aici în shit-ul ăsta de țară? Poate că am într-adevăr mai mult timp liber dar nu am despre ce să scriu, doar citesc și mă uit la filme? Pînă cînd? Măcar de-aș avea o familie, cu unul doi,copii. De fapt, poate de asta vreau să scriu, ca să las ceva în urmă. Și atunci? Don't know, man, I really don't know. Momentan mă simt, cum scria Henry Miller în "Primăvară neagră", "...ca o crenguță în oceanul timpului."

Încotro?

A trecut deja o treime din acest an. Și ce mă-ngrijorează cel mai tare este că ultimii ani seamănă prea mult unul cu altul. Ca niște linii paralele pe care le trag, ca să-i număr. Ce am făcut practic de la începutul anului? Foarte puțin. OK, am scris o chestie ceva mai bună, (despre care-am povestit în postul precedent). Și care mă tem că va avea aceeași soartă ca la concursul de data trecută. De ce nu? După ceea ce s-a întîmplat nici nu știu nici măcar dacă mi-a fost înregistrat în concurs. Și mă gîndesc că și anul trecut s-a întîmplat la fel. Dar voi fi mult, mult mai deprimat. Un prieten îmi spunea pe Net odată, hei, relax, vezi că au trecut abia cîteva luni. Mai ai timp să-ți îndeplinești planurile. Dar nu prea fac nimic deosebit. Îmi revin greu după servici, care mă extra solicită. Abia am timp să mai citesc cîte-o carte. Lucruri mici: am citit vreo zece cărți, dar de luat, mi-am luat, evident, de zece ori mai multe. Am văzut peste 60 de filme. Multe thriller-e, ca subiect pentru scenariu. Apoi vreo duzină de Nouvelle Vague, de care-am făcut rost cu greu. Apoi m-a amuzat chestia cu vulcanul care are un nume ciudat și cu anularea zborurilor. Și m-au amuzat pupincurișii care erau în misiuni în Franța și care au fost nevoiți să mai rămînă pe-acolo. Dar s-au simțit bine. Dacă prind vreo ofertă mă gîndeam să merg și eu la Paris. Cinstit, pe banii mei adică, nu cu firma asta de piloși. Dar mi-e să nu mai erupă odată, sau să izbucnească celălalt, care-i cică mai mare. A, m-am întîlnit cu doi foși colegi care lucrează în Finlanda. Și m-am bucurat că-i văd. Ce oameni de calitate am pierdut! Mă uit la cantina firmei – calitatea oamenilor este din ce în ce mai subțire, ca șnițelul de porc de acolo, gătit prost, cu mult ulei. Toți rupții în fund, jegoșii, toți amărîții. Ce-i asta, America? Îndemnul de pe Statuia Libertății? Așa s-a ajuns. Și nu e nici un semn de ameliorare. Nici la lucru, nici în țară, nici cu viața mea, care stagnează. Ce aștept? Un miracol, ca-n piesa lui Leonard Cohen? Ce să fac? Au francezii un proverb: 'qui ne fais rien, fais mal'. Și nu mai vine odată primăvara asta cu adevărat! Încă mai trebuie să pornesc căldura la calorifer, și mai e o zi pînă Întîi Mai. Păcat că e sîmbătă și aici de punți nu s-a auzit, sau se fac că n-au auzit.

La servici treaba s-a împuțit. Încă din decembrie mă gîndeam să merg la un proiect mai nou. Dar tocmai am aflat săptămîna asta că proiectul la care lucrăm acum a devenit brusc (ciudat?) mai prioritar. Și deci sîntem blocați pe post. Mai exact, expresia care s-a folosit este: nu vă puteți transfera. De plecat puteți pleca doar dacă vă dați demisia. Ăsta-i stilu' de management românesc! Deci tot GSM. Shit. Urăsc proiectul ăsta! Adevărul că oricum n-am experiență pe partea proiectelor astea cu hard-ul. Ei și ce? Oricum aș fi vrut să învăț. N-are cum să fie așa greu. Plus că se făcea training în Franța mea dragă, dar, nefiind nici băgăcios, nici prieten cu șefii, nici pupincurist, oricum, nu cred c-aș fi reușit să ajung. Și ne-am și împuținat. Grați a plecat. Mă simt f. prost din cauza asta! Stăteam fain acolo în birou, noi doi, spate la spate. Uneori mergeam la masă sau discutam despre filme. Sau prin oraș, la o librărie. Dar știu. Nu m-am purtat prea atent cu ea. Eu îs mai sălbatic, recunosc, deseori prea adîncit, scufundat în propriile gînduri. Uneori treceau zile fără să schimbăm mai mult de cîteva vorbe. Dar oricum, eram uniți ca prin niște fire nevăzute. Dar astea nu prea țin. Și nu mă așteptam să plece. E drăguță. Energică, cum îmi place mie. Înaltă. Hm, nu prea găsești fete înalte pe aici. Puțin cam miștocară, ca orice timișoreancă, dar bună la suflet. Cam imatură în unele lucruri, dar, fiind sociabilă, se vede că se pricepe la caractere. Plus intuiția feminină. Păcat că-i măritată. De fapt, nu știu, e ciudat că uneori îmi lăsa impresia că nu este, sau că s-ar fi despărțit. Poate așa o și fost, dar apoi s-a împăcat, dar nu mai scriu acum lucrurile care m-au făcut să cred asta. Ce mai e și viața! Unii vor ceva, dar își dau seama că n-au curaj și revin, anchilozați sub atingerea baghetei conveniențelor. Alții rămîn doar cu o impresie. Așa a fost și plecarea ei din proiect. Spunea că a luat o decizie fără să se gîndească prea mult. Așa sînt unii. În fine. Faptul e că din zece negri mititei, cîți eram la început, zece code monkey, am rămas patru și trebuie să ducem la sfîrșit o porcărie de proiect, fiind bruiați zilnic de tot felul de oameni din Franța, și pe care trebuie să-i servim, fiindcă aici imaginea în exterior este ceea ce contează în primul și-n primul rînd. Mă gîndesc că nu sîntem o echipă normală, și că lumea fuge de noi. Ăsta-i alt lucru care mă pune pe gînduri. Nu ne suportă nimeni. Și nici pe mine poate. Mă întreb ce părere au ceilalți din celelalte echipe de lîngă noi, despre mine. Ei, care-s atît de sociabili, expansivi, exuberanți, gălăgioși, vorbăreți - chiar excesiv. Și mă concentrez din ce în ce mai greu la servici. Uite un exemplu de activitate pe care-o fac. Zilele trecute îmi trimite unu din Franța un set de log-uri cu toate actvitatea binarelor noastre pe ultima săptămînă, în full traffic, și-mi cere să mă uit peste ele și să-i zic dacă mi se pare ceva suspect. Fuck, man! Și dă-i cu grepuri, zipgrepuri, vezi cînd s-au făcut takeovere, de ce. Nu mai rezist, man! Spunea un coleg că se simte obosit tot timpul. Altul, mult mai tînăr, îi împărtășea sentimentul, ca să zic așa. Nasol, man! La alte firme se trage și mai greu, știu asta, că am mai lucrat și prin alte părți. Dar nu știu cît voi mai sta aici. Într-o zi îmi voi da demisia. Sper cît mai curînd. Și m-am săturat de țara asta. Și mă voi duce la Paris. Voi închiria o mansardă, cît mai sărăcăcioasă și mai ieftină, dar trebuie neapărat să fie o mansardă, cu vederea asupra mării de acoperișuri. Preferabil și cu o mică grădiniță deasupra. Și într-un imobil cu oameni simpatici, cam ca-n 'Baisers volés'. Am să stau la o măsuță și am să scriu la laptop, știi? Am să scriu trei romane! Dintr-o răsuflare, fără pauze, un an întreg. Am să încep poate cu o culegere de povestiri, ca antrenament, și apoi – trei romane. Postmodernist, dar fluid, cum îmi place. Cred că, dacă ar fi să spun într-un cuvînt care e cel mai important lucru în artă, l-aș spune pe acesta: fluiditate. A, și aș scrie încă un scenariu de film, că acum am experiență, poate pot să-l vînd undeva. Și poate îmi voi găsi o consoartă, scriitoare sau artistă. O fată deschisă, cu bun gust și bun simț, cu care să am un copil. Și chiar dacă nu voi fi publicat, măcar să le scriu. Nu-mi pasă. Și, dacă nu-mi merge la Paris, poate că mă voi duce mai departe, la New York, dacă acolo chiar este capitala culturală a lumii. Măcar să încerc. Asta pînă la patruzeci de ani. Oricum nu mai am mult pînă la middle age, pînă devin un quadragenar. După aia – nici nu-mi pasă ce se va alege de mine. Poate voi muri sărac. Nu voi avea niciodată bani ca mulți dintre colegii mei. Dar voi fi mai fericit și mai împlinit. Și mai uman.