Finiș de ciclism

Întotdeauna m-a enervat finișul curselor de ciclism. După cîteva ore bune de pedalat pe șosea, de cățărări, de coborîri, pe serpentine, făcînd slalomuri printre marcajele cursei, rond-point-uri, după ce cicliștii au înfruntat de-a lungul traseului fie ploile, vîntul, frigul ori arșița de pe cîte-un munte sau străbătînd o cîmpie, după ce s-au alimentat și au băut doar minimal, doar ce le-au dat oficialii, dozîndu-și fiecare efortul după propriul său ritm interior, să nu le plesnească inima-n piept, căutînd mereu momentul potrivit să evadeze din pluton, fiind atenți la mașinile și motocicletele oficiale, la oamenii de pe margine, la pietrele de pavaj, să nu alunece, să nu se accidenteze, să nu facă pană, etc. în final cîștigă nu cine a fost cel mai bun, ori constant pe parcursul cursei, ci cine a profitat în final de slăbiciunile celorlalți, cine a presat sau a stat înadins la cutie, eventual a lăsat un iepure, cum se spune, în fața lui și a mărit demonic ritmul abia cînd a mai rămas puțin înaintea liniei de sosire, ca un obsedat numai de locul întîi pe podium. Cu alte cuvinte, ce-și zice ciclistul, lasă-l pe ăla-n față să tragă trena, io mai aștept, îmi văd de treaba mea, și eventual îl atac cînd și dacă simt că pot, cînd mă voi apropia la cîțiva kilometri, apoi mai vedem, poate prind o poziționare bună și trag un sprint în final, și cine știe, poate chiar cîștig. Nu știu, dar mi se pare o atitudine cam lașă. De asta și mulți rutieri sînt antipatici. Și, desigur, pentru că mulți, majoritatea dintre ei iau substanțe anabolizante. Dar asta-i o altă poveste. Mă gîndesc că așa este de fapt peste tot în societate, sînt premiați numai învingătorii, doar cei care ies în față într-un moment decisiv, nu cei care țin ritmul pe parcurs, și în nici un caz cei care-și fac doar treaba conștiincios, sau aleargă doar pentru propria-i plăcere, și am putea spune, generalizînd, de ce nu?, că așa este însăși viața. Ca-n cazul unui examen la facultate: l-ai luat cu bine? OK, nu l-ai luat, sau n-ai fost în formă în ziua respectivă, nasol, asta e. Și atunci înseamnă că ideea de competiție este nedreaptă sau că regulile sociale sînt greșite? Este într-un fel o competiție, ca-n ciclism: întotdeauna altcineva trece înainte, cineva care poate nu părea inițial cine știe ce speranță. Apar mereu curente artistice noi, scriitori peste ale căror cărți se pune praful după cîțiva ani, alții care sînt descoperiți abia după ce dispar, vedem cazuri de muzicieni repede uitați, hituri care țin un sezon, mode care se schimbă anual sau chiar de cîteva ori pe an, sau vedem companii super cotate la bursă și care păreau să fie prezente în topul pieței mereu și de care auzi mai apoi că au dat chix sau că abia mai fac față competiției altora, nou apărute, sau vedem artiști care păreau să se țină în top list etern, și care ajung într-un con de umbră chiar dacă pentru asta își schimbă, rușinos, stilul, echipe sportive care într-un an cîștigă campionatul iar în altul sînt pe la mijlocul clasamentului sau luptă la retrogradare, ori politicieni pe val într-un an electoral coboară abrupt în sondaje sau nu mai ajung deloc la putere, și alte exemple. Numai că, spre deosebire de ciclism, în cursa vieții nu există un învingător final, pentru că nu există practic nici un final, nici un scop precis, există doar clipa prezentă sau spiritul timpului.