Gînduri după agitație

A trecut și luna august, în care am sperat că voi continua să mă refac, să mă odihnesc, fără să reușesc, din cauza haosului și agitației de la lucru, la care am fost expus constant. Vineri seara am plecat de la servici, dar nu m-am dus direct acasă, ci am luat-o pe malul Begăi și apoi prin Centru. Simțeam nevoia să-mi aerisesc gîndurile, să-mi risipesc stresul. Era cald, soarele strălucea ca-n mizeul verii și după ce-am stat atîta timp în aer condiționat, mă simțeam ca după o lungă suferință. Fiecare gură de aer proaspăt parcă mă dezmorțea, mă hidrata, ca o floare atunci cînd e udată. Aveam în picioare aceeași pereche de pantofi pe care-am purtat-o și la Madrid în primăvară și mă simțeam ca un turist, e drept, familiarizat cu locurile, dar totuși un străin. Din ce în ce mai des am senzația asta, mai ales de cînd lucrez mai departe oarecum de zona centrală, deși nu-s chiar așa de departe. Arată mai bine orașul ca acum zece, cinșpe, douăzeci de ani? Da și nu. Frumusețea unui oraș e dată și de frumusețea locuitorilor săi, ori din acest punct de vedere nu știu dacă s-a schimbat mult. Modele umane de comportament există, chiar și la televizor, sau pe internet, deși mai multe-s negative, în librării sînt mai multe cărți bune și totuși lumea parcă a evoluat prea puțin. Țărănoi au existat tot timpul, acum doar s-au mai rafinat puțin. Confundă materialismul, bunăstarea materială, cu civilizația, ca cei din multinaționale. Fetele sînt parcă mai deschise, nu toate, dar în general. De exemplu la servici sînt cîteva tipe pe care le observ, la care mă gîndesc că poate mi-ar sta bine, însă unele sînt prea tinere, la vîrsta mea, nu știu dacă m-aș potrivi. Altele vorbesc despre ce citesc în site-urile locale de știri (toate tabloide) ceea ce mă face să mă îndepărtez repede, poate prea repede. Par singure, dar nu pot fii sigur. Mi-ar plăcea o fată cu spirit artistic, deschisă la cărți, sensibilă la pictură și la muzică. Aici unde lucrez, poate și din cauza meseriei, oamenii parcă se robotizează, își pierd cumva naturalețea, devin eficienți doar dacă lasă la o parte simțurile și mi-e teamă că unii nu mai ies din starea asta nici cînd pleacă de la servici. Așa că nu prea cred c-aș găsi ceva atrăgător în a fi cu o colegă. Deși poate aș putea să încerc. La asta mă gîndeam cînd treceam prin Centru și traversam Piața Libertății, același traseu pe care-l urmam și cînd eram student, care arată mai îngrijit acum, cu flori, clădiri cu fațade refăcute, cu umbreluțele de pe Alba Iulia. Dar în zona Unirii, pe marginile străzilor pietonale, vederea atîtor terase cu locuri unde oamenii mănîncă, zgomotul tacîmurilor pe farfurii, paharelor ciocnite, discuțiilor, mi-a adîncit sentimentul de turist, de alienare. Partea asta a urbanismului nu știu dacă e considerat progres, sau gerintrificare, sau hipsterism, mă rog, un lucru care poate fi văzut la urma urmei neautentic. Îi înțeleg într-un fel pe localnicii din Veneția sau Florența sau Barcelona care spun că s-au săturat de turiști. M-am gîndit ce bine-ar fi dacă n-ar mai fi nevoie să lucrez, ci să huzuresc cît vreau, să fac ce-mi place, să mă ocup de cărți, să studiez literatura, arta, istoria, să mă reconectez cu eul meu interior. N-aveam chef să văd atîția oameni și cu atît mai mult să mă întîlnesc cu cineva cunoscut. Așa că n-am mai traversat piața, ca atunci, înainte de Sf. Maria, cînd am fost la Dom și am asistat la slujba de seară de la început la sfîrșit, făcîndu-mă să mă simt mai liniștit: preotul în sutană verde, orga, băncile. După o săptămînă de agitație continuă, continuă, continuă, de gălăgie, nervi, stres, tot tacîmul, că nici nu mai vreau și nici nu mai pot să mă mai gîndesc la servici fără să-l asociez cu agitația, m-a ajuns oboseala așa că am decis s-o iau la stînga, pe Gh. Lazăr, pe unde mergeam de atîtea ori cînd lucram prin apropiere, și apoi spre casă.