Acum cîteva săptămîni, la începutul unui week-end prelungit, mă aflam în fața televizorului căutînd un film pe un canal de streaming, cînd mi-a atras atenția, nu știu de ce, Star Trek: Picard. Mai auzisem de el, desigur, chiar îl urmărisem pe Patrick Stewart în pandemie citind din sonetele lui Shakespeare pe rețelele de socializare. Însă acum de fiecare dată treceam repede peste el cu telecomanda, eu avînd cu totul alte preocupări: istoria, literatura, călătoriile. Pur și simplu nu mă mai interesa franciza, și asta încă din facultate, demult, mă cam plictisisem de el, cu tentele lui didactice, cu întîlnirile cu ambasadori sau ușile acelea care se închideau și se deschideau cu un fîșîit, deși filmul Generations din 1994 chiar mi-a plăcut foarte mult (acela a fost și unul dintre puținele filme pe care le-am văzut la cinema în perioada studenției). Și nici literatură SF nu mai citeam de puțin după ce-am terminat facultatea. Cu cîteva zile înainte citisem ce încîntat era cineva pe FB de final. De data asta însă am zis să încerc. Și m-a prins imediat. Atît de mult încît am terminat toate cele treizeci de episoade în puțin peste o săptămînă (nu voiam să văd mai mult de trei, maxim patru pe zi, ca să las timp să diger ca lumea). Și de-atunci am început să mă uit la episoadele cîtorva seriale simultan, nu doar reluînd seria din Next Generations, multe din care, ciudat, nu-mi prea aduc aminte, dar și cele la care nu m-am uitat deloc: seria originală, Voyager și chiar Enterprise. Ce s-a întîmplat?, mi-am pus întrebarea. Este factorul nostalgic, este un shift al intereselor? Cred că ambele. Dar asta îmi provoacă probleme.
Nu știu de ce m-am lăsat de citit science-fiction după facultate, cu o excepție: Philip K. Dick, pe care am continuat să-l citesc și chiar să-i colecționez cărțile, eu urmăresc scriitorii cu operele lor, nu genurile literare. Am găsit un interviu cu el într-o carte în care avertiza că acest gen de literatură tinde să devină una strict juvenilă sub presiunea mercantilă a editurilor. Astfel s-au scos relațiile complexe dintre femei și bărbați, de fapt relațiile interumane cu totul. Și a avut dreptate. De asta n-au prea apărut mari cărți. Ori, la douăzeci și trei, sau patru de ani, un tînăr se îndepărtează, nu se mai regăsește în ea. Asta s-a întîmplat cred și cu mine, cel puțin pe de-o parte. Mai era și dezamăgirea provocată de intrarea în cîmpul muncii. Societatea ideală pe care o văzusem în Star Trek de exemplu este la mii de ani lumină distanță de realitatea de la noi din țară și din lume. Nici vorbă de replicatoare, teleportare, generatoare de cîmpuri gravitaționale sau nave spațiale cu sute de pasageri care se deplasează cu viteze super-luminice. Poate m-am născut eu prea devreme, ar fi trebuit să mă nasc poate peste cel puțin trei sute de ani, dacă nu mai mult. În schimb, m-am lovit de o societate obtuză, vulgară, mitocană chiar, cu preocupări strict mundane, materiale, în care nu doar că nu puteam doar să avansez, ci abia reușeam să respir. Oamenii care își închipuie că nu ar fi putut face lucrurile mai bine în viață sînt toți încrezuți, chiar psihopați, așa că poate că e ceva normal aici, sînt conștient c-am făcut destule greșeli atunci, și în sensul acesta intervine aici și nostalgia după acele vremuri de dinainte, în care mă uitam la Star Trek, cînd mi se părea că am tot viitorul optimist în față, nu după ce a urmat la scurt timp, ci mai ales după ce îmi imaginez c-ar fi putut fi dacă după aceea aș fi luat decizii mai bune în viață, mai mature, în acea perioadă, în loc să mă las copleșit și să-mi găsesc refugiul în cărți sau în filme sau în cîteva călătorii și să las viața să treacă pe lîngă mine.
În ultimii zece ani am început să fiu interesat de istorie. Totul a început la Paris, apoi a venit Franța și apoi, mai profund, Italia, pe care continui să o explorez (chiar peste două săptămîni am planificat să mă duc la Matera, în Salento și în împrejurimi). Am început de la Renaștere înapoi pe firul istoriei, citind cărți de specialitate, prin Evul Mediu pînă la Imperiul Roman, care continuă să mă fascineaze, dar nu m-am oprit aici cu această călătorie în timp. Am citit în ultimele luni și cîteva cărți de mitologie. Mai adînc în timp nu prea ai unde să ajungi. Dar să revin la subiectul acestei postări. Interesele mele îmi păreau acum ca un arc împins prea mult în spate, în trecut, iar reîntîlnirea cu Star Trek a fost ca o eliberare a acestui arc, către viitor. Dar asta mă pune totuși pe gînduri. Mă face să mă întreb, de exemplu, oare cine sînt eu cu adevărat? Sau: ce este mai important, trecutul sau viitorul? Dacă ambele, atunci cum să le împac pe amîndouă? Aveam planuri/vise de a pleca și la vară undeva, dar acum parcă nu mai am nici un chef, abia de mă determin să mă duc acum, nici nu cred că m-aș mai fi dus dacă n-aș fi cumpărat deja de mult biletele. În schimb îmi vine să stau acasă, să trag draperiile și să mă uit la Star Trek-uri, sau la Northern Exposure, sau la alte filme mai de demult, sau să re-ascult albumele lui Mark Knopfler, ori să iau cîteva din cărțile necitite sau/și citite din bibliotecă, și am cîteva, nu puține, și să mă cufund în ele, sau să construiesc seturi Lego, sau poate să scriu ceva, în fond astea îmi par acum a fi lucruri mai importante totuși decît să călătorești, deși de acolo îmi absorb inspirația, altfel simt cum mă copleșește serviciul, unde, trebuie să recunosc, întîmpin cîteva greutăți la un proiect extrem de dificil care-mi tot dă insomnii de cîteva luni. Așa că nu știu ce am să mă fac.
