Cele de mai jos s-au întîmplat anul trecut, tot pe la finele lunii mai, dar, deși țin minte foarte bine, aș vrea să le consemnez și aici, fiindcă poate cu timpul mă va lăsa memoria. Am scris despre călătoria pe care-am făcut-o la Salzburg și la Hallstatt și am rămas dator cu ultima parte, ziua petrecută la München. Personal nu sînt un susținător al city-break-urilor, mi se pare o chestie superficială și oricum, eu intru mai lent în atmosferă, dar pe de altă parte mă gîndesc că nici nu am prea călătorit eu atît de mult în afară de Italia, ori în țările germane nu prea e de stat mult timp. Bine, Bavaria este altfel, e tradiționalistă, catolică, are pinacotecă - două de fapt - parcuri și un centru pietonal cu caracter medieval. După al doilea război mondial locuitorii au fost întrebați cum ar dori să fie reconstruit centrul orașului. Cei de aici au ales să fie refăcut. Cei din Frankfurt au preferat în schimb o arhitectură nouă. Cred că asta reflectă cel mai bine diferența de mentalitate dintre cele două landuri și de aici alegerea mea clară.
Am plecat de la hotel dimineața devreme, după ce-am trecut întîi pe la micul dejun, la parter, care, deși copios, dădea semne că se epuizează din cauza unui grup consistent de turiști asiatici. Afară cădea o ploaie fină, care începuse cu o zi înainte pe la ora două și cred că nu s-a oprit toată noaptea. Mă gîndeam că dacă ar fi fost vreme mai bună, aș mai fi avut timp să trag o fugă puțin prin oraș, poate aș mai fi văzut și un muzeu, aș fi luat un covrig și m-aș mai fi uitat la vitrinele acelea atît de drăguț împodobite. Astfel că că am luat-o spre gară, pe jos, cu speranța că poate la München nu va ploua și chiar dacă ar fi așa, aș avea o mulțime de locuri în care să intru. M-am rătăcit, ca de fiecare dată în drumul spre gară, indus în eroare de lucrările în construcții care erau în desfășurare și de blocurile de locuințe asemănătoare. Îmi plac Gările. Forfota de acolo, oamenii energici - călătorii degajă o energie superioară, care se transmite, locurile unde se vinde mîncare, chioșcurile de reviste, librăria. Mirosea totul frumos și era curat. Aveau și un mini-market . Mi-am luat bilet de la un distributor automat DB pentru trenul Der Meridian, care, avînd data și ora trecută pe el, nu mai trebuia validat. Ce simplu pare totul! Trenul nu era plin, dar după două stații a cam început să se umple. Locul de lîngă mine a rămas liber tot timpul, însă în spate s-au așezat doi tineri care au vorbit aproape tot timpul, cu voci groase dar mi s-au părut bine dispuși. N-am înțeles nimic. Ce ciudat că există diferențe între limbile de pe același continent! Pe geam am admirat peisajele verzi, casele cu fațada perfectă, silozuri curate, un depozit cu bușteni, locomotivele ca de jucărie, dar mai ales oamenii din stație - de toate vîrstele, curați, civilizați, întrebînd-mă oare ce meseria au și unde merg, dar n-aveam cum să știu. În total călătoria cu trenul a durat mai puțin de două ore și am ajuns pe la ora zece.
Stînd în Gara Centrală din München chiar îți vine ideea să iei un tren, nu contează care și să pleci undeva, doar de dragul de a călători. Plus că este un univers în sine. Mă uit la trenuri și mă gîndesc că în existența noastră pe acest pămînt, care e ca o călătorie, avem parte de multe gări, de atîtea oportunități. În fine, divaghez. Mi-am lăsat bagajul de mînă într-unul dintre dulăpioarele-seif cu cheie din spate, am făzut și o poză cu numărul, după ce m-am asigurat că nu e nimeni dubios în jur, și chiar nu era, mi-am lăsat la mine doar rucsacul și am pus cheia undeva bine. Pînă pe la ora două, cînd se făcea check-in-ul la hotel. Am avut o strîngere de inimă că a trebuit să-l las acolo. Apoi am intrat la magazinul unde se vindea presă. Ce de reviste din toată lumea! Îți dai seama de nivelul de civilizație al unei țări după revistele care apar acolo. Mi-am cumpărat revista "LiRE:" pe care o am și aici lîngă mine în camera unde scriu, numărul despre Londra, și pe care tot n-am apucat s-o citesc de atunci. Apoi m-am dus să-mi iau o mini baghetă cu pîine bavareză, un cappuccino și un ștrudel cu mere cum n-am mai mîncat pînă atunci. Efectiv era atît de proaspăt că puteai tăia cu lingurița foietajul de jos, cele care atinge farfuria, fără efort. Ce rețetă! Ce gară!
Am luat-o pe jos pe bulevardul aglomerat, spre centru, prin Karlplatz. Nimic turistic pînă acolo. Senzația că toată lumea e cu treburi prin oraș. Am văzut o clădire parțial demolată, în care se vedeau pereții despărțitori ai încăperilor, și care mi-a dat puțin fiori. Am coborît în pasajul de acolo, foarte aglomerat, ca să traversez apoi am urcat și am ajuns pe lunga pietonală, încadrată de atîtea magazine cu nume și sigle internaționale arhi-cunoscute, multe fiind de gamă superioară. Cînd eram mic, mă uitam în cataloagele Neckermann și Otto mă visam în Germania cumpărînd jucării și electronice și acum iată-mă aici dar cu alte interese. Am intrat la St. Michael Kirche, o biserică renascentistă, situată pe o stradă cu vad comercial maxim - erau ceva oameni înăuntru, chiar și turiști. Am mai intrat și la Frauenkirche, Notre Dame-ul lor, dar n-am urcat în turnuri și apoi și la St Peter și m-am simțit mai liniștit, poate și fiindcă îmi amintea de Italia. La Marienplatz am apucat să văd jocul marionetelor de pe ceasul cu glockenspiel al clădirii primăriei, de la miezul zilei și de acolo am sunat-o pe Mama pe WhatsApp care imediat s-a uitat împrejur și a zis că e frig și să-mi cumpăr o jachetă groasă, dar n-am avut timp de asta. A început să iasă și soarele, la un moment dat mi s-a părut chiar orbitor, apoi peste puține minute s-a înnorat și a început să plouă puțin brusc și a ținut-o tot așa. Am mai apucat să mă învîrt puțin prin zonă. E ciudat ce apropiate unele de altele îmi păreau obiectivele: Platzl de exemplu, unde niște turiști, ruși parcă, se pozau, dar n-am găsit nici un unghi bun, din cauză că era un mic șantier. De fapt nu lucra nimeni. Bine, a doua zi era joi și era sărbătoare națională și urma probabil o zi-punte. Am mai mers la logia de la Odeon și prin Hofgarten, care sînt gradini inspirate din Renașterea italiană. Italia e peste tot! Dar mai ales în locul în care mi-a plăcut cel mai mult: Viktualienmarkt, unde-am ajuns într-una din reprizele cu soare. Chioșcuri unde se servea mîncare - parcă toată lumea avea un senvici cu un fel de parizer gros sau un wurst care-ți lăsau gura apă efectiv cînd îi vedeai acolo cum sfîrîie pe grătare. Lume multă, mă gîndesc că era pauza de prînz. Mi-am luat și eu un bratwurst cu muștar, foarte sățios. Multe brînzeturi saturate, cașcaval, măsline, ca-ntr-o piață din Italia, chiar am fost surprins. M-am mai învîrtit pe acolo prin zonă și împrejurul Marienplatz-ului, apoi am luat metroul și m-am dus iar Gară să-mi iau bagajul și apoi înapoi spre hotel unde am făcut check-in-ul. Aveam o cameră mică - avea un sigur pat. Am făcut un duș și apoi am calculat că din fericire mai am timp de vizitat un muzeu.
Dacă în prima parte a zilei obiectivele turistice mi s-au părut apropiate, în partea a doua, drumul către Alte Pinakothek mi s-a părut extrem de lung. Mă cam grăbeam și am mers pe jos mai repede ca de obicei, că mă dureau gambele. Am trecut pe lîngă Pinakothek der Moderne, o clădire lungă, interminabilă, care avea aerul unei universități austere și cam pustii. Iar clădirea mi s-a părut mare, înconjurată de gazon pe care se jucau copii. Mi-am lăsat rucsacul la vestiar și mi-am propus să stau maxim o oră jumate - două. Știu, cam puțin, dar era deja trecut de ora trei. Mai era o expoziție: despre Utrecht, Caravaggio and Europe - broșura o mai am și acum lîngă mine care cuprindea tablouri împrumutate special pt. acest eveniment de la muzee din Europa și America. Cel care mi-a vîndut biletele mi-a sugerat să încep cu partea de muzeu, pt. că se închide mai repede, iar expoziția Caragaviștilor aveau deschis pînă mai tîrziu. Lume bună, mai ales la ultima, nu turiști de duzină care vin doar să bifeze ceva, ca-n Italia. Mult personal de pază. Muzeul e mult mai mare decît mi-am imaginat. În principal e o hală lungă, formată din mai multe încăperi unite între ele, dar mai are și pe lateral un hol cu picturi în format mai mic. Iar în fiecare astfel de încăpere, pe tabureți, ghiduri groase despre picturile afișate. Ce-mi place că în muzee fiecare pictură cîte are o plăcuță explicativă, care are un caracter relevant. În unele locuri lumina din tavan cade prea tare peste tablourile agățate mai sus și trebuie să ții mîna streașină la ochi. Cum spuneam, n-am petrecut mult timp, dar m-am încărcat energetic. Ca și acum aș fi băut o cafea spirituală. Cred că de cîțiva ani am devenit dependent de artă, ca de cofeină.
De fiecare dată cînd ies de la un muzeu, mă simt un alt om. Conectat, dar nu în sensul rețelelor de socializare, ci în sensul de, cum să zic, legat de umanitate. Simt că înțeleg lumea din jur și văd un sens în toate. La lucrurile astea mă gîndeam cînd am ieșit și hoinăream pe străzile din cartierul acela cu clădiri impersonale, ca de institut. Lumea ieșea de la servici. Oameni bine îmbrăcați, bărbați la sacou, femei elegante, miros de fum de țăgări și de parfum, cîte-un bar deschis din care se auzea jazz, nu ca la noi, behăieli disco. Am intrat și într-o librărie mare, avea și scări rulante, și m-am uitat la cărțile apetisante. Și nemții știu să marketeze cărți, ca italienii, francezii, spaniolii, și hîrtia pe care sînt tipărite este de calitate mai bună, și coperțile mai atrăgătoare, nu ca la noi. Nu înțeleg de ce. Nu știam cu exactitate unde sînt, dar nu-mi păsa, nu puteam fi departe de centru, vedeam turnurile bisericii Frauenkirche în apropiere și oricum mi-am propus să hoinăresc, ceea ce numesc eu free-style. Începea și să se însereze. Am mai intrat în cîteva magazine, căutam fie o jachetă fie niște pantofi dar n-am găsit, sau n-am găsit că n-am avut răbdare, fiind cu gîndul ce-am văzut și la ce-aș mai putea vedea, la cărți, la viață. Am traversat centrul, apoi știu c-am mers pe o stradă pietonală și ajuns la Sendlinger Tor, dincolo de care fie din cauză că arhitectura interesantă s-a terminat, fie din cauză că eram obosit, am decis să mă întorc. Noroc că hotelul meu era în centru, dar cînd am ajuns lîngă el mi-am zis hai să mai dau o tură, și iar m-am plimbat, iar am intrat în magazine. Cred că m-am întors pînă aproape de nouă. Eram frînt, mi-era dor de-un duș fierbinte și mi-era și un pic teamă să nu răcesc și vroiam, de ce să nu recunosc, să zapez la televizor, să mă uit la ce se uită nemții, ceea ce am și făcut.
A doua zi, după micul dejun, la fel de copios ca la Salzburg, cu mini wurst, cașcaval, fructe, miere de albine în faguri, mini croissant, 'marmeladen', unt în cutiuțe, felii de 'n' sortimente de salam, felii de ananas, și multe altele, ordonate frumos, (oare vor mai exista mini bufeturi după pandemie?) am făcut check-out-ul și m-am dus spre metrou, dar am ocolit puțin pe străzile pustii și am ajuns iar în Viktualienmarkt, însă de data asta era pustie, cum spuneam era sărbătoare națională, Înălțarea. Așa că am luat metroul, m-am dus din nou la Hauptbahnhof, mi-am lăsat bagajul, apoi mi-am făzut un abonament pe o zi valabil pînă la aeroport și am luat un U-bahn înapoi (avionul pleca puțin după ora trei). Am vizitat încă o biserică, Theatinerkirche, cu interiorul său baroc alb, (oare n-au mai avut mijloace s-o coloreze sau și-au dat seama că arată mai bine așa?), m-am bucurat că era deschisă și avea și cîțiva turiști înăuntru. De fapt am văzut mai mulți turiști prin oraș, poate și din cauză că ieșeau mai mult în evidență, lumea fiind deja în concediu. Dar cei care ieșeau cel mai mult în evidență erau nemții aceia care purtau pantaloni pînă la genunchi, ciorapi trei-sferturi de lînă și pălărie cu o pană într-o parte (în expoziția caravagiștilor am învățat că femeile ușoare erau reprezentate în picturi avînd pene). Și de toate vîrstele, și prin oraș, și la gară, unde am văzut destui bărbați de vîrstă mijlocie bînd bere deși era dimineață. Mi-am luat bagajul, am mîncat ceva în gară privind trenul și oamenii, apoi am coborît la S-bahn, unde era extrem-extrem de aglomerat, și am plecat spre aeroport.
