Fragmentarium de ianuarie

M-a impresionat videoclipul lui Adele - Someone Like You. Deși e acompaniată doar de un pian, vocea ei puternică face ca atmosfera sonoră să pară mai densă. Și versurile! Amintiri și regrete. Deloc dulceag: 'sometimes it lasts in love and sometimes it hurts instead'. Da, îmi amintesc cum mă plimbam și eu pe străzi pustii, dimineața, încerînd să mă-mpac cu faptul că prietena mea și-a găsit pe-altul. A fost dureros. Și cadrele alb-negru de pe malul Senei, într-un Paris pustiu, înnourat, opritul pe podul Alexandre III, rotitul cu 360 de grade al camerei. Uneori încruntată, alteori detașată, dar întotdeauna cu feeling. Și finalul, cînd nu vedem exact ce se întîmplă dar e sugerat cu camera rotindu-se repede într-un bar, ea privește într-un geam (sau oglindă) și omul care se îndepărtează pe acea stradă îngustă, după ce s-a uitat puțin înapoi.

Extraordinar ce multe corelații între atmosfera Istanbulului din romanele lui Orhan Pamuk și Timișoara copilăriei și adolescenței mele. Aceleași mentalități, aceiași oameni intoleranți și sălbatici, misogini, corupție, perioade de dictatură. Și textura: felurile de mîncare: pilaf, ciorbă, sarmale, griș, caramele, baclavale, pînă și pizza locală (o tocătură condimentată pusă deasupra unui aluat, care se vinde și la noi pînă prin nouăzeci și ceva cu titlul de pizza), ceai, compot de fructe, dulceață. Interioare de locuințe: bibelouri, milieuri. Oameni adunați în fața televizorului la tot felul de emisiuni, pagini de istorie, retrospectiva sportivă. Străzile aglomerate, prăfuite, pe care circulă maxi-taxi, sau cele pustii de la periferie cu haite de cîini vagabonzi. Cîrdul de ciori care străbate orașul. Pînă și în "Viața cea Nouă", capitolele care se petrec la facultate mi se par atit de familiare de parcă eu eram student acolo. Poate de asta Pamuk a avut (și are) succes în România.

Stroling videos pe Net. Filmatul cu o cameră în mînă în timp ce te plimbi printr-un oraș. De exemplu Parisul. Nu prea găsesc multe, nici măcar despre Paris. Sonorul este dat mai încet, dar subtitrările sînt extrem de interesante. Deși îmi dau seama autorul e american, se vede că e cineva care cunoaște cu adevărat, de mai mult timp, Orașul.

Vise-reper

În general visez mult noaptea. Am avut cîteva vise care m-au bîntuit în ultimii zece, doișpe ani și chiar și mai inainte. Nu stiu ce înseamnă. Cred ca înseamnă ceva, dar nu le pot interpreta.

Pe acesta l-am visat cînd eram în facultă. Deci eram în facultă, dar peisajul semăna cu școala mea generală. Mult alb. Ni se spunea ca e război și că nu putem ieși. Ne uitam pe geam, totși grămadă. Pîna i-am vazut pe unii ieșind în curte. Ne-au facut semn ca e bine. Treptat am iesit și restul. Era ok. Nu mai știam cine ce ne-a spus dar aveam sentimentul că nu trebuia să ascultăm.

Privesc spre o gară aflată la poalele unui munte. Multe trenuri în stație. Cobor dar nu stiu dacă trebuie. Simt nevoia să urc înapoi. Mă uit în departare – atîtea șine de tren care se intersectează. Dar pîna cînd să tot merg? Nu mai țin minte dac-am rămas. Poate că da. Ba da, parcă la un moment dat trenul a plecat (sau nu era al meu?) dar nu m-am neliniștit mă gîndeam c-aș putea lua altul.

Merg prin centru, printre magazinele de la Bega, mult întinse pe mai multe etaje. Cobor. În Piața Operei, lume multă. Ma uit la tarabe, în general la cărți. E iarnă, se înserează. Ma întîlnesc cu bunicul meu. Aici nu mai știu.

În față la Mall de Revelion. Ma uit înspre zona unde locuiesc. Nu e nimeni. Ce fac aici în pustiu? mă-ntreb. Îmi permit sa merg la Mall dar sînt singur, mi-am zis, și aveam o vîrstă destul de înaintată. Mai am și alt vis la Mall, pe acoperiș, tot la o petrecere, nu știu ce căutam acolo, parcă mă ascundeam de cineva, sau pîndeam pe cineva.

Urc cu o telecabină goală. Trebuia să ajung acolo, sus. Era pustiu. Priveam mecanismul care s-a oprit. Ziduri albe. Pădure împrejur. Timp frumos. Știam că nu mai urcă nimeni și că toți sînt jos. Dar eu voiam liniște.

Ies dintr-o pădurice. Apare o zid sau un perete al unei cladiri lungi, care are la bază un trotuar Merg de-a lungul său. Dupa o vreme ajung într-un luminiș /parcare cu terase pline de oameni care au venit în concediu. Sînt obosit. Am mers mult. Intru. Mă simt bine /ușurat.

Simțeam că Parisul e imens și mă copleșește. O zonă de construcții în Centru, o parte din Sena asanată, escavatoare, praf de culoare bej. Ma urc într-un telescaun care străbate Parisul deși mi-e teamă de înălțimi. Dar viteza nu e mare, de fapt observ că merge lin. Mă-ntreb de ce m-am speriat și chiar începe să-mi placă. Privesc de pe Malul Drept înspre cel Stîng. Văd că mai au de lucru pe chei.

Acesta e cel mai recent. Merg prin Defense, trec de Grande Arche, intru într-o zonă industrială, dar sînt și buticuri mici, situate în cîteva căsuțe amplasate pe un culoar/străduță. Merg și mai încolo, ajung la un perete înalt de fier. Știu că nu e voie să trec, dar reușesc să mă cațăr și să vad ce e peste (parcă deschid și o trapă). Un container uriaș ca un petrolier, aflat pe șine, plin cu materiale de construcție, într-o groapa ca cea rămasă la Twin Towers. La nivelul solului, curățenie lună. Simt c-ar trebui descărcat, să nu fie aruncat ce e în interior, să nu se piardă. Aș avea o idee ca să fac, dar nu pot s-o articulez. Mă întorc, mai intru prin buticuri și plănuiesc să revin acolo altă dată, cu scule, pregătit.