În Parma, Ferrara și Modena, în ordine

Amintirile din cele trei orașe mi se cam amestecă în cap (am spus în postul precedent că eram cam obosit fiindcă nu mă odihnisem ca lumea nopțile) așa că cu greu disting locurile unde-am mîncat de exemplu, sau uneori chiar călătoria cu trenul pînă acolo. Toate trei sînt orașe mici, liniștite, cu o arhitectură distinctă, singurul elmement comun fiind porticurile, o invenție care merită salutată, dat fiind căldurile din Italia și soarele. Cam primul lucru pe care l-am vizitat în fiecare oraș a fost Librăria Feltrinelli, situate toate în miezul zonelor turistice, toate cu aer condiționat. Sigur, n-au fost singurele librării în care-am intrat. Și am intrat în catedrale, desigur.

Pama, spre deosebire de Bologna, nu e roșiatică, ci galbenă, ceea ce reprezintă o variație odihnitoare, bine venită chiar, cu un aer parcă ușor provincial, poate ușor somnolent. Rîul Parma e total secat, m-am speriat un pic, dar apoi am citit că lucrul ăsta se mai întîmplă, vara mai ales. Am traversat un pod și m-am plimbat un pic în Parco Ducale, la aer curat. Baptiserul e o clădire interesantă, cam în genul turnului din Pisa, într-o zonă cu pronunțat aer medieval. Privind oamenii o vreme, îți poți imagina, trecînd desigur peste cei care-și fac selfi-uri și îmbrăcați în shorts, o curte medievală, cu intrigi și drame de roman istoric. Da, am mîncat parmezan crud. După-masă m-am plimbat pe străduțele medievale să mă îmbib de atmosfera cu iz de demult, precum și de-a lungul străzii della Reppublica, deși m-am enervat că mai toate magazinele erau închise după-amiaza (așa e peste tot în zona asta, chiar și la Roma) nu că aș fi vrut să cumpăr ceva, dar dă orașului un aer de după-amiază de somn, care parcă mi se transmite. Cel mai nasol lucru a fost numărul mare de negri din oraș (cei mai mulți pe care i-am văzut Italia). Nu știu ce fac (așteaptă oferte de lucru sau pîndesc turiști) , atîrnă în zona gării mai ales, dar și-n centru, pe peluza din fața Galeriei Naționale, în mai multe grupuri destul de dubioase. Din fericire, am văzut suficiente mașini de poliție care-i supraveghează atent, îndeaproape, la intimidare chiar. Efectiv, un grup de vreo șase s-a așezat pe treptele catedralei. Imediat o mașină a poliției a parcat acolo, în apropiere. Am plecat de acolo pe la 4 p.m., și cumva ușurat că a fost Ok.

Țin minte drumul spre Ferrara, cu Frecciabianca (m-am săturat de regionalele cu miros de dezinfectant din ziua precedentă). Mulți turiști mergînd spre Veneția. Simți că te apropii de mare, de Veneția, peisaje plate. Mi s-a făcut iar dor de Veneto, de anul trecut. De la Ferrara spre centru și înapoi am mers pe jos. Mi-au plăcut foarte mult clădirile de pe marginea bulevardului flancat de pomi. Nu știu cînd au fost construite, prin anii 50, 60, cred, în timpul miracolului economic italian. Da, în sfîrșit un castel clasic, înconjurat de apă, mi-am zis, bine c-a rămas în picioare! Așa or fi fost toate în evul mediu? Cu siguranță erau mai mari. Nu? În ultimii ani am reînceput să citesc fantasy și-mi imaginez castele mult mai mari ca acestea, cu o curte avînd sute de oameni. Aici am mîncat (într-un restaurant cu majoritatea meselor neocupate), o pizza cu măsline negre, nu știam că se găsesc din astea în Italia. Pe Via delle Volte e greu să mergi pentru că pe jos nu e asfalt, sînt pietre și chiar cînd mergi cu pantofi se sport prin arșiță le simți și mai dureros. Am intrat la grădina botanică, lîngă Palazzo dei Diamanti, o mulțime de gușteri și zgomot de păsări. Turnul cu ceas, clădiri cu creneluri, magazinele parcă la baza Catedralei și strada pietonală cu umbrele colorate atîrnate deasupra, ca la noi pe Alba Iulia. Nu prea am multe amintiri exacte de aici, am explorat orașul mergînd pe străzi la întîmplare, ghidat parcă de liniile de forță ale istoriei, lăsîndu-mă îmbibat de atmosfera medievală, și m-am simțit bine. La întoarcere am luat un tren local, TPER, un fel de regio, dar care arăta super, un tren special Emilia-Romagna. O adevărată încîntare să mergi cu el! Aer condiționat, super curat, mulți navetiști la costum, preț de regio.

Modena e mai selectă. Ca și arhitectură e o combinație între Bologna, Parma și Ferrara. Mulți oameni în vîrstă pe străzi. N-am prea văzut negri, poate și din cauză că, în seara precedentă, la RAI a fost un anunț privind ranforsarea pazei obiectivelor turistice din toată Italia, în urma unui alt atac terorist grotesc din Franța. Am intrat într-o piață agro, Mercato Albinelli, acoperită, minunat, minunat! Dar mi-a fost jenă să filmez. Cel mai bun restaurant din lume se află pe undeva prin Modena, poate că se aprovizionează de aici. Ca peste tot, multe femei frumoase, de toate vîrstele, pe bicicletă. Multe străzi înguste, pietonale, dar în același timp foarte circulate, fără grafitti, cu buticuri ca niște mini galerii de artă, cu storuri la apartamentele din edificiile parcă cunoscute, în altă viață poate, și în care nu știi cine șade cum zicea Topîrceanu. Am suprins un moment cînd storurile unei clădiri tocmai erau închise și îmi încercam să-mi imaginez ce se află dincolo de ele: un cărturar sau o pereche care face dragoste sau pur și simplu un om care-și respectă siesta. O atmosferă parcă în afara timpului real, cu oameni care trăiesc parcă în alt timp decît al nostru, într-unul condus după legile calmului, ale ritmurilor lente și al valorilor perene.  Un fel de paradis. Arteziana din fața Palazzo Ducale, în arșiță, cu apa țîșnind din asfalt și copii jucîndu-se prin apă sub cerul de azur, fără nici un pic de nor.

Vacanță în Bologna

M-am întors acum patru săptămîni, dar am fost atît de obosit încît nu mi-a ajuns pentru odihnă nici săptămîna următoare, petrecută acasă. De ce-am fost obosit? În primul rînd pentru că am stat într-o cameră de hotel care nu era bine izolată fonic, și care dădea spre un bulevard circulat pînă noaptea tîrziu iar pe partea opusă era gara. Și camera mea era chiar pe colț, așa că aveam zgomotul venea din două direcții. După două nopți m-am gîndit să mă culc cu aerul condiționat aprins ca să atenuez sursa continuă de zgomot. Dacă eram puțin mai atent cînd am făcut rezervarea și nu m-aș fi zgîrcit, aș fi ales o cameră de tip superior, pentru doar puțini bani în plus. Altă dată, pentru că intenționez să mă întorc aici, așa cum intenționez să mă întorc în toate locurile din Italia pe unde-am fost... A doua problemă, ca de fiecare dată-n ultimii trei ani de altfel, căldura. Mai exact: arșița verii din Italia. Mereu cald, mereu bînd apă, transpirat că mi-au și ieșit coșuri în cap și pe față din cauza igienei. Dar cu asta am-am obișnuit deja. Noroc cu portic-urile, care țineau și umbră și răcoare.

Citisem că Bologna e un oraș plin de studenți, cu o atmosferă tinerească însă abia ajuns acolo, din prima zi, mi-am dat seama ce înseamnă de fapt asta. E plin de tineri, spre deosebire de alte locuri din Italia în care-am fost, în care eu eram cel mă simțeam cel mai tînăr, aici mă consideram multe peste medie, deși se pare că nu prea arăt, pentru că lumea cu care intram în vorbă mi se adresa cu per tu și salve. Am intrat imediat în atmosferă pentru că mă simt atît de familiar cu Italia iar atmosfera tinerească, studențească m-a făcut parcă să mă simt din nou student, să retrăiesc într-un fel perioada de atunci, spun într-un fel pentru că în Timișoara anilor nouăzeci atmosfera era destul de încrîncenată, total opusă de cea de aici, veselă, deschisă, open-minded, yupiștii ar putea spune chiar prea open-minded, pentru că am văzut că unii trăgeau dintr-un joint, fără perdea, la o masă sub portic-uri în zona Universității, spre seară. Hi-hi! Mi s-a părut cool, foarte cool. Fete frumoase, abia ieșite din adolescență, îmbrăcate sumar, sigure pe sine, trăgînd un geamantan mare după ele. Conversații culturale, mult pop. Credeam că, fiind perioada vacanțelor, orașul e mai liber, dar nici vorbă. De fapt nici nu știu dacă era vacanță (eu am fost în ultimele zile din iulie) și doar alegeau ei să stea acolo peste vară, Bologna fiind o opțiune la fel de bună ca oricare alta, mai ales că poate aveau și cazarea asigurată sau chiar aveau cursuri, deși după atmosfera de acolo, mă îndoiesc. În fine.

Bologna e considerată capitala culinară a Italiei. Restaurante fără fițe, cu mîncare ieftină, ca pentru studenți. Unii luau masa stînd pe butoaie special amenajate. Am intrat într-o librărie din Cadrilater (care e un fel de Cartier Latin) în care se putea servi și mîncare și care la etaj se vindeau alimente. (Un fel de Cărturești dar nu cu ceaiuri, ci cu mîncare.) Multă șuncă de porc, acasă n-aș fi mîncat în ruptul capului așa ceva. Dar nu doar jamboane, deși sînt și din astea agățate de cîrlige cîte vrei, ci din aceea sintetică, sau cel puțin așa pare, Mortadella, de exemplu. Acolo însă e considerat un antreu comun și vezi oamenii cum se servesc cu scobitorile dintr-un platou cu răcituri, mîncînd cu poftă acompaniați de un pahar de vin sau Aperol. Tot în zonă se află piețe agro în aer liber și nu numai, în care se vinde de la legume la caracatiță (și mirosuri în concordanță).

Universitatea e considerată ca fiind cu cea mai mare vechime din lume. Nu e cea mai veche, Sorbona și Oxford-ul sînt cele mai timpurii, dar acestea două au avut întreruperi, pe cînd cea de aici din Bologna a funcționat non stop. Și la început n-a existat un singur sediu, am citit că studenții mergeau la cursuri la profesori acasă, abia mai tîrziu au apărut și clădirile dedicate. Acum are mai mute sedii, neimpresionante ca arhitectură, dar cînd te uiți cine-a studiat și a fost profesor aici: de la Dante, Petrarca, Copernic, Dürer, Goldoni, pînă la Marconi sau Umberto Eco, mai că-ți vine să faci o reverență.

Bologna nu e străbătută de nici un rîu ceea ce mi s-a părut un pic ciudat, dar am citit că și-a dezvoltat încă din Evul Mediu un sistem de canale, luîndu-și apa din două rîuri care încadrează orașul, unul la est, altul la vest. Se mai vede puțin din canale, la unul dintre ele m-am dus chiar în prima zi, încă înainte de-a ajunge în centru, numit la Finestra sui Canali, un pod cu porticuri de pe care, la est, se vede un rîu flancat de clădiri vechi, ca-n Veneția sau Padova, iar la vest aceeași priveliște dar văzută doar printr-o ferestruică.

În centru e aglomerație pînă și sub porticuri. Foarte multe ziduri mînjite cu grafitti, prea multe. Clădiri roșcate. Poate de asta mi-a plăcut mai mult în Toscana, unde erau galbene și cafenii, parcă mai odihnitoare, pentru gustul meu cel puțin. Și Bologna e și puțin mai poluată, din cauza bulevardelor cu autobuze și mașini de aprovizonare. Magazinele au reduceri și sînt la fel de asaltate ca-n Paris pe vremea asta. Piața Maggiore s-a transformat într-un cinematograf în aer liber, scaune peste tot, dar n-am stat seara să mă uit, erau filme bune, nu americane. Puteai să te așezi pe treptele Basilicii San Petronio să privești oamenii dar te puteai așeza și pe scaune dacă vroiai să stai mai comod sau să schimbi unghiul, chiat că te simți chiar ca la un cinema și te uiți la oameni reali. Există foarte multe evenimente organizate, de la expoziții temporare la concerte - pentru mai multe există un site de turism al Bolognei care împreuna cu site-ul de turism al Emiliei Romagna, îți arată nu doar atracțiile principale (muzee, etc.), dar și evenimente din sezonul respectiv, și nu sînt deloc puține. Îmi pare că se investește enorm.

Fontana del Nettuno era în refacere așa că n-am putut s-o văd. Așa a fost și anul trecut la Roma, cu Fontana di Trevi. Nu știu de ce tot ratez fîntînile. Dar cel mai rău îmi pare că n-am apucat să stau în Bologna de dimineață pînă seara, non stop, pentru că-n fiecare zi plecam undeva, cu trenul, în alt oraș din Emilia-Romagna și mă-ntorceam abia după-masă tîrziu sau seara. Dar despre asta în altă postare. În ultima zi am tras chiar o fugă cu Frecciarossa la Florența, fiindcă mi-era dor de ea. Stația e la nivelul minus trei al gării centrale și-mi amintesc cum era să pierd trenul fiindcă, odată ajuns pe peron în fața lui, nu găseam unde să compostez biletul, așa că am fugit din nou sus (ca un coșmar, am vrut să iau liftul, care nu mai venea, am urcat pe niște scări rulante apoi pe altele, apoi iar pe scări) după care am coborît și am reușit să-l prind cînd erau mai puțin de cinci minute pînă la plecare. Însă cel mai interesant și mai important lucru pe are l-am făcut a fost pelerinajul la Santuario din San Luca, dar și despre asta aș vrea să scriu mai pe larg, însă nu azi.