À la rentrée

C'est la rentrée și ca-n fiecare an în perioada asta citesc cu nerăbdare pe site-urile franceze secțiunile dedicate cărților, downloadez reviste, ezit între a-mi cumpăra Lire-ul sau Le Magazine Littéraire, mă entuziasmez răsfoindu-le (nu citesc toate secțiunile, îmi place mai mult să le răsfoiesc și să citesc de ici-colo, fără o anume ordine) și mă gîndesc c-aș vrea să fiu acum în Franța (n-am fost niciodată în luna septembrie, de altfel nici în octombrie sau noiembrie, sînt trei luni care lipsesc din educația mea), să am cu cine discuta și împărtăși acest sentiment, să chibițez, să aștept decernarea premiilor literare, să mă duc la lansări de carte, la întîlniri cu scriitorii, etc. Să trăiesc pe viu același obicei care există în Franța de zeci și zeci de ani. Și asta-mi face de fiecare dată o și mai mare poftă de citit. Și atunci ce-mi rămîne de făcut? Îmi comand cărți de pe Net. De unde altundeva? Ce pot să-mi (mai) iau din librăriile de la noi? O scurtă răsfoire a siturilor editurilor din RO mă dezamăgește, la fel ca mersul prin librării, care poate deveni de-a dreptul deprimant, nu doar aici, în Timișoara, la marginea țării, unde civilizația e subțiată ca o felie semi-transparentă de cașcaval. (Banatul e un fel de deșert cultural, o Californie, însă fără Hollywood, desigur.) Cărți publicate doar fiindcă sînt traduse gratuit, sponsorizate de diverse instituții culturale, și promovate tot de ele. Un mod dubios de publicare, nu? Ei bine, aici asta-i norma. Nu mă mir că la noi nu se citește. Aiureli non narative, supra-împodobite cu cuvinte, adjective, adverbe, un amestec de vis și realitate, care nu duc nicăieri, eșuînd într-un cul-de-sac. Din motive financiare, nu-mi comand cărțile cu modul de livrare expres, astfel că-mi ajung atît de greu! Ultimele colete mi-au luat aproape trei săptămîni să-mi sosească, deși data poștei scrisă pe ele indica intrarea în țară cu mai bine de-o săptămînă în urmă. Însă ce să le mai zici? Unul dintre oficiile poștale din apropiere s-a desființat, iar cel la care merg a devenit desigur și mai aglomerat. Altceva: cărțile paperback tipărite în UK au o hîrtie de o așa proastă calitate! Scrie negru pe gri. Spre deosebire de cele din Franța, unde arată super, sau chiar din US, deși am văzut că și acolo tiparul poate avea probleme, însă măcar hîrtia e albă. Și iată-mă avînd cărțile lîngă mine, atît de multe, oh!, și încă trebuie să-mi mai comand un lot, am mai văzut ceva! "So many books, so little time". Am căutat pe Net să văd cine spunea asta: Frank Zappa. Și parcă citesc atît de greu! Autorilor preferați de exemplu le savurez fiecare paragraf. De-aș fi unul din acei idle rich aș sta toată ziua în Jardin de Luxembourg sau într-o cafenea, citind.

Acum 12 ani

Lucram într-o firmă situată într-un apartament al unui bloc aflat lîngă COȘ (Casa Oamenilor de Știință), aproape de Parcul Rozelor. O zonă liniștită, cu destul de puține figuri dubioase pe stradă, cu multă verdeață, într-o atmosferă provincială, deși aproape de centru. Pe aceeași scară mai erau: un dentist, un avocat, o firmă de turism și încă una care nu am aflat cu ce se ocupa. Nimic nu indica numele firmei la care lucram, dar cui îi păsa din moment ce clienții erau în State și în plus, salariul era "gri" (adică o parte legal, minim pe economie, iar cealaltă (pînă la 350$) mi-o dădea în mînă economista cînd venea pe la sediu). Oricum altceva mai bun nu găsisem. 2001 a fost cel mai prost an pentru job-uri din toată cariera mea. Firma la care lucram înainte a dat chix în luna mai și apoi am stat pe tușă în vara aia vreo trei luni. E drept că refuzasem pe atunci să mă înregimentez într-una din cele două corporații multinaționale care dominau piața muncii pe atunci în oraș și încă mai credeam că pot sta deoparte de ele. Cînd m-am angajat bănuiam (sau speram) că voi avea o oarecare libertate de expresie, puțină creativitate și un orar mai flexibil. Eram în total cinci oameni (cu tot cu mine) în două camere plus o bucătărie, plus o cămară cu cărți de la care avea cheie doar șeful echipei. Fostul asociat al firmei își luase tălpășița, am aflat, cu cîteva luni în urmă, și-și luase cu el și echipamentele de calcul, calculatoarele, plus imprimanta, telefonul. Patroana era o o tipă plecată de aici peste Ocean și care voia să-și facă milionul de $ după care să se poată retrage din afacerile astea (asta am aflat-o de la o cunoștință). Jobul nu s-a dovedit atît de OK pe cît părea inițial. Patroana era o acritură care ne ținea pînă seara tîrziu (din cauza diferenței de fus orar) ca să-i dăm raportul pentru fiecare lucru mărunt în parte. Aveam Internet abia de o săptămînă, și ăla cu țîrîita, doar cîteva ore pe zi, căci se deconta fiecare minut, la fel ca și fiecare telefon pe care-l dădeai. Am avut o criză existențială, mă gîndeam: uite ce-am ajuns, lucrez într-un apartament (înainte lucram la o firmă de peste 50 de oameni, făcusem team-building, etc), cu doi colegi încă studenți, fără nici o alternativă de a pleca altundeva, pe scurt: perspectivele erau absolut nule. În pauze mergeam cu team-leader-ul la cîte-un restaurant mai ieftin la marginea orașului (la capătul căii Șagului). Oricum, pentru mine, care lucrasem doi ani și mai bine într-o zonă destul de izolată a orașului asta reprezenta o variație mai mult decît binevenită, dar cam asta era tot. Începeam să-mi revizuiesc convingerile privind multinaționalele. Prietena mea de atunci... Eh, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre 9/11. În camere (să le spun birouri?) se vorbea mult și nu doar despre servici. Site-urile de știri nu aveau conținut video și nici nu erau actualizate în timp real ca azi. Așa că atunci cînd unul din colegi a zis că a primit un telefon de la soră-sa cum că un avion a intrat în World Trade Center-ul din New York am tratat evenimentul întîi ca pe-un simplu zvon, apoi ca pe un lucru mărunt, încă una din nebuniile care se întîmplă în State. Cînd a fost vorba și de celălalte avioane, am zis că sigur ceva nu-i în regulă, ori e o exagerare pe-undeva ori o farsă. Cînd șefa a anunțat că e blocată într-un aeroport în Canada și că nu are acces la Net, mi-am zis ce bine că putem pleca acasă mai devreme să ne uităm la CNN. Pe drum priveam oamenii, care păreau că n-au nici o treabă. N-or fi aflat? Oare o fi adevărat? Îmi amintesc că și-n 22 decembrie 89 în tramvai oamenii aveau aceeași figură, te făceai să te întrebi dacă chiar știau ce se întîmplă sau nu vor să știe sau sînt împotrivă sau sînt pur și simplu idioți? Evident că acasă tv-ul mergea și m-am uitat cu Mama cum blocurile se prăbușeau, lumea se surpa, realitatea parcă se scufunda, ca și viața mea, care părea și ea un mare moloz. Poate și asta a contribuit și la schimbarea job-ului (oricum, afacerile au rămas blocate mai bine de-o săptămînă după aia). Și cred că și la renunțarea la a mai emigra. Cam asta a fost.

Filme "de artă"

Pentru mine, filmele reprezintă entertainment, nu artă. Nu mă convinge deloc conceptul de "filme de artă". Cărțile însă, da, se pot încadra în ambele categorii. Asta nu înseamnă că găsesc entertainmentul un lucru neimportant, din contră, în societatea stresată și bolnavă în care trăim, care caută să te tragă-n jos, să te aducă la același numitor comun, un film te poate reconecta cu viața, te poate pune din nou pe șine. Însă filmele așa-zis "de artă" par că vor cu tot dinadinsul să te afunde. În primul rînd, nu-mi place că se concentrează mai mult asupra decorurilor, asupra scenografiei, de multe ori kistch-izată, edulcorată, sau asupra îmbrăcăminții decît asupra personajelor, care par doar manechine care vorbesc și se mișcă, țepene și înfofolite. Actorii se exprimă mai mult prin priviri lungi, hipnotice, prin tăceri îndelungate, fără să știi prea clar ce gîndesc personajele, deoarece voice-over-ul este interzis conform unei reguli idioate a scenaristicii moderne. (Îmi place voice-overul, am nevoie de voice-over!) Apoi apare suprapunerea asta între vis și realitate, totul e atît de ambiguu încît ajungi să nici nu mai știi unde de afli de fapt. Filmele de artă exploatează ad nauseam existențialismul. Personajele au de regulă coșmaruri. Ele nu muncesc sau au tangențe artistice, dar par totuși nu le lipsesc mijloacele de a trăi. De obicei omul este scos din context (nu merge la servici sau nu interacționează de nici un fel cu societatea), și e plasat într-un loc izolat, de exemplu o stațiune, sau într-o clădire izolată sau într-un loc nedeterminat unde e mult întuneric iar personajele se mișcă în încăperi întunecoase, ca niște umbre, încît abia le mai distingi. Oamenii nu au un trecut, eventual cîteva amintiri din fragedă copilărie prin scurte flash-back-uri, și nu ni se indică de ce au ajuns/decăzut în starea asta. Este fie tăcere, fie dialoguri teatrale, deși puțin cam abstracte pentru gustul meu, fie o muzică în cheie amenințătoare. Dragostea e văzută ca ceva dureros, ceea ce e nu doar nefiresc, dar și contra naturii. De fapt toate personajele principale au ceva masochist în ele, toate sînt fataliste. De regulă totul se termină cu o înfrîngere, și deseori cineva moare la final. Cred, sînt convins de fapt, că acest filme au un mesaj subliminal, inoculîndu-le spectatorilor că tot ce fac e zadarnic sau că oricum va ieși prost, așa că lăsați orice speranță cînd vă uitați la astfel de filme. Multe sînt filme europene, create ca un reacție/protest la cele americane, deși americanii au ajuns să-i copieze uneori pe europeni, crezînd că asta reprezintă de fapt artă.