Filme "de artă"

Pentru mine, filmele reprezintă entertainment, nu artă. Nu mă convinge deloc conceptul de "filme de artă". Cărțile însă, da, se pot încadra în ambele categorii. Asta nu înseamnă că găsesc entertainmentul un lucru neimportant, din contră, în societatea stresată și bolnavă în care trăim, care caută să te tragă-n jos, să te aducă la același numitor comun, un film te poate reconecta cu viața, te poate pune din nou pe șine. Însă filmele așa-zis "de artă" par că vor cu tot dinadinsul să te afunde. În primul rînd, nu-mi place că se concentrează mai mult asupra decorurilor, asupra scenografiei, de multe ori kistch-izată, edulcorată, sau asupra îmbrăcăminții decît asupra personajelor, care par doar manechine care vorbesc și se mișcă, țepene și înfofolite. Actorii se exprimă mai mult prin priviri lungi, hipnotice, prin tăceri îndelungate, fără să știi prea clar ce gîndesc personajele, deoarece voice-over-ul este interzis conform unei reguli idioate a scenaristicii moderne. (Îmi place voice-overul, am nevoie de voice-over!) Apoi apare suprapunerea asta între vis și realitate, totul e atît de ambiguu încît ajungi să nici nu mai știi unde de afli de fapt. Filmele de artă exploatează ad nauseam existențialismul. Personajele au de regulă coșmaruri. Ele nu muncesc sau au tangențe artistice, dar par totuși nu le lipsesc mijloacele de a trăi. De obicei omul este scos din context (nu merge la servici sau nu interacționează de nici un fel cu societatea), și e plasat într-un loc izolat, de exemplu o stațiune, sau într-o clădire izolată sau într-un loc nedeterminat unde e mult întuneric iar personajele se mișcă în încăperi întunecoase, ca niște umbre, încît abia le mai distingi. Oamenii nu au un trecut, eventual cîteva amintiri din fragedă copilărie prin scurte flash-back-uri, și nu ni se indică de ce au ajuns/decăzut în starea asta. Este fie tăcere, fie dialoguri teatrale, deși puțin cam abstracte pentru gustul meu, fie o muzică în cheie amenințătoare. Dragostea e văzută ca ceva dureros, ceea ce e nu doar nefiresc, dar și contra naturii. De fapt toate personajele principale au ceva masochist în ele, toate sînt fataliste. De regulă totul se termină cu o înfrîngere, și deseori cineva moare la final. Cred, sînt convins de fapt, că acest filme au un mesaj subliminal, inoculîndu-le spectatorilor că tot ce fac e zadarnic sau că oricum va ieși prost, așa că lăsați orice speranță cînd vă uitați la astfel de filme. Multe sînt filme europene, create ca un reacție/protest la cele americane, deși americanii au ajuns să-i copieze uneori pe europeni, crezînd că asta reprezintă de fapt artă.