marți, 22 noiembrie 2011

Recuperări

Discutam cu toții în birou despre actori și filme. Deseori se nasc la servici astfel de discuții, din aluzii oarecare, din lipsa de chef de muncă sau de concentrare. Unul dintre colegii mei, nou angajat, care-a terminat facultatea acum vreo doi ani, a spus că el n-a vazut Forrest Gump, și, mai mult, nici n-a auzit de el. A cautat imediat pe Net si cînd a vazut anul, 1994, s-a mirat foarte. A zis: “aaa, pai eu aveam doar noua ani pe-atunci!” Lucrul acesta m-a intrigat totuși, deși cunosc profilul, tipologia, și am vrut sa-i zic "și ce dacă?" dar el a adăugat imediat că nu se prea uită la filme. Dar ok, în fond asta nu-i chiar un lucru rău, iar tipul nu-i unul din ăia cu creierul prăjit, ci e genul interesat mai de știință, de matematică în special. Asta în timpul liber, de care se plînge la fel ca noi toti. Serios, chiar i-un tip ca lumea.

Cei care ma enereveaza insa sint aceia care se uita numai la filme proaste, si asta nu de azi de ieri, ci de citiva ani buni, de cind o bagat eredeesu si upeceul net pe banda larga la tot poporul, adica de prin vreo 2004-5 și au dat liber la torenti. La ei, nu am observat absolut nici un progres, nici o dezvoltare, rafinare a gusturilor și îmi imaginez că și peste vreo zece ani vor consuma acelasi tip de junk-uri. Sau cel putin, poate totuși trebuie asteptat mai mult, trebuie avut răbdare, poate,... zece ani, deși un om cu creierul prajit, ramîne cu el prajit, nu cred ca ai ce să-i mai faci, neuronii nu se mai refac. Un coleg, unul din aia prosti, imi spunea despre un serial la care se uita ca nu-i cu pac-pac ci cu vaduvele personajelor din alt serial care-au fost,..., ahem, ma rog, stii, pac-pac-uite. Ce vreau eu sa spun este ca nu mai prea mai cred in progresul uman, sau cel putin il pun serios sub semnul intrebarii.

Întotdeauna am simțit nevoia sa recuperez ceva pe lîngă care am trecut prea în viteză fiind ocupat mereu ba cu facultatea, ba cu job-ul și întotdeauna am amînat multe lucruri importante pentru cînd oi avea mai mult timp. Am impresia că parcă niciodată nu mi-am folosit timpul ca lumea. Pînă prin 2004-5, cînd am cam inceput s-avem toti prin casa Internet am tot cautat si iar cautat informatie pe unde-am putut. Îmi amintesc ce greu găseam de exemplu reviste de știință pe la sfîrșitul anilor optzeci, trebuia sa merg la enșpe chioșcuri prin tot orașul, sau reviste de benzi desenate, prin diverse piețe, fiindcă nu se mai găseau, așa cum nu se găseau nici cărți dar din fericire părinții au avut grijă să-mi facă rost de unde puteau și ei: prieteni, colegi de servici, atenții la vreo vînzătoare. Apoi, imediat după Revolutie, am citit ca nebunul orice ziar si orice revista îmi încăpea în mîna. Mama-mi cumpăra și reviste din Franța, se găseau pe la librării, cu cîteva numere în urmă, chiar juma' de an, dar erau bune. Și mă uitam mult, foarte mult la televizor, ca toată lumea de atunci de altfel. Pe-atunci televiziunea difuza multe filme vechi, dar bune, multe alb negru. Mai apoi a apărut cablul, apoi televiziunile comerciale, si atunci am început să vad pe banda rulanta seriale (două-trei episoade pe zi), filme, tot ce însemna cultură pop, să recuperez decenii de istorie contemporană, de filme clasice, desene animate, MTV (care pe vremea aceea se numea Mtv Europe si atît, nu shit-uri românesti de azi), am recuperat mult cu VH1, urmăream emisiuni culturale în care profesori pompoși ne recomandau cărți. Ascultam la radio emisiunile muzicale de și cu puținii mei bani de buzunar dați de părinți și primiți ca bursă (job-uri nu prea se găseau la sfîrșitul secolului trecut) îmi luam și cîteva reviste, unele pulp, altele color, care apăreau și dispăreau repede. Trăgeam casete audio de unde puteam, cumparam copii pirat – și cît umblam după ele! Nu prea se găseau multe cărți bune în primii ani, dar devoram orice găseam – în general SF (care pe atunci mă pasiona) și de aventuri, abia mai încolo au început sa apară și literatură contemporană en gros, în special cu apariția colecției ”Biblioteca Polirom”. Si uite că nici pîn-acum nu s-au tradus in românește toate cărțile importante ale lumii dar cu siguranță sigur sînt în curs de traducere in urmatorii ani. Ce diferență aici față de Occident, unde omul a găsit mereu și găsește peste tot orice cărți. Oricum, eu n-am avut și nu am răbdare. Am comandat și continui să comand cărți de pe Net din străinătate. Adevăratul boom a fost cu Internetul. O avalanșă de informații la care aveam acces cu țîrîita mai demult mi-au devenit dintr-o data accesibile la un click – știu că-i un clișeu, dar aici chiar e potrivit. Mp3-uri, filme (deși încă mai sînt unele pe care tot nu le găsesc), imdb, youtube, torente (în Franța sînt banate). Folosesc FB nu ca să socializez, ci fiindcă acolo pot să mă abonez la site-uri cu știri din domeniu. Continui să citesc multe cărți, romane în special, chiar unele clasice, de secol XIX, sau chiar moderniste, deși acestea din urmă alunecă mult mai greu decît cele postmoderne (spiritul vremii). Și mereu simt că nu am citit destul, ca sînt în urmă. Mi se pare că un occidental are o cultură mult mai largă. Citeam undeva, nu-mi amintesc exact unde, că în State, la terminarea facultății, un absolvent bun trebuie să fi citit cam o mie de cărți. Eu încă n-am ajuns la numarul acela, și sînt foarte sigur de asta. Cît despre cea de-a șaptea artă, continui să vad multe filme mai vechi, pot spune ca mi-am facut oarece cultură cinematografică (deși nu urmăresc asta) și chiar am si citit cărți din domeniu, iar după ce mă uit la un film, urmăresc imediat și comentariile lui pe diverse site-uri, samd. Iar la tv nu prea mă mai uit, doar poate la un TV5 Monde, ca s-aud franceză, la Eurosport-uri și VH1. Nu prea-i cred pe cei care spun că nu se uită chiar deloc, mi se pare o lăudăroșenie. Sau ar trebui să renunț total? În privința radioului, acum am 215 canale de jazz in iTunes. Ce să ascult? Angoasa alegerii. Nu mă consider un information junkie, nici măcar un art junkie. A, și mai trebuie să merg și la servici între timp, să-mi cîștig pîinea, că altfel e mai greu. Deși tocmai asta e. Muzica, filmele, cărțile sînt ca un drog. Mi-au creat o dependență. Dacă nu ascult muzică cîteva zile, simt că nu mai sînt eu. Iar tot citind cărți, mi-am format gusturi, sper să nu mi le stric, se poate întîmpla asta oare? Iar în privința filmelor, văd din ce-n ce mai puține filme bune în ultimul timp. Sper că nu-i un semn că nu mai am mintea flexibilă. Mă gîndesc c-aș face mai bine dac-aș revedea filmele care mi-au plăcut și să recitesc cărți, mă inspiră mai mult la scris. Greșesc? Sînt complexat, sau o folosesc ca o scuză ca să nu mai scriu? Povestea Paul Auster într-un roman de-al său, Palatul Lunii parcă, despre un tînăr care a moștenit peste o mie de cărți și le-a citit pe toate iar la sfîrșit, ca să facă rost de bani, le-a vîndut pe toate unui anticar. O metaforă a necesității renunțării la un moment dat la modele și a alegerii unui drum propriu. Sau a ne-materialismului.

Ce mă sîcîie e că eu credeam că toți au făcut sau fac așa, ca mine, dar am observat că lucrurile stau altfel. Și nu mă gîndesc aici doar la colegul meu despre care vorbeam la început. În general oamenii citesc și se uită știri, se umflă cu știri și nu mai pot interpreta, și cam de asta nu citesc literatură. Reperele culturale le rămîn în continuare necunoscute, ca și cum istoria s-ar fi șters, sau nici n-ar fi existat, ca și cum ar trăi într-un continuu prezent, sau sînt prinși în istoria vieții lor personale pe care n-o pot transcede. Plus deficitul de atenție, dar deja asta-i altă problemă. Simt că la noi în țară oamenii parcă vor fi mereu înapoiați cultural față de Occident, și nu înțeleg exact de ce am presimțirea asta.

vineri, 11 noiembrie 2011

Clienți și ghișee

Intru atît de des prin anumite magazine încît agenții comerciali de acolo au ajuns să mă cunoască, să mă salute, sau uneori chiar să-mi știe obiceiurile (de exemplu, dacă plătesc cu cardul, sau că nu cumpăr și o plasă odată cu cartea ci o duc în geantă ori în buzunar). Îmi place mult să merg prin librării, să mă uit la îndelung la cărți și, din cînd în cînd, să-mi cumpăr cîte una. Știu pe de rost cum sînt aranjate cărțile în fiecare librărie din oraș, ordonate pe genuri, pe autori sau pe edituri și locația unde se află ele. Am memorie foarte bună zic eu pentru așa ceva. Mi-ar plăcea să fiu librar, asta dacă vor mai exista cărți în viitor. Pînă atunci, cred că-i o meserie ușoară, sînt clienți puțini și civilizați. Dar nu-mi place să fiu recunoscut. Prefer anonimatul. Nu intru-n vorbă cu librarii. Nici nu prea am timp (în general merg în pauza de masă) dar și din cauză că așa sînt eu, mai retras, solitar. Totuși, cum spuneam, librarii mă recunosc. Mă refer la cei care stau mai mult în același post, puțini, fiindcă și aici schimbarea personalului e la fel de frecventă ca-n firma unde lucrez. Mi-am comandat cărți via Internet, care-mi vin la Poștă. Evident că și operatoarele de acolo mă recunosc, nici nu-mi mai cer cartea de identitate. Poate sînt singurul care comanda de la bookdepository.co.uk sau Amazon ori anticariate online. Stau oare într-un cartier de inculți? Sau poate am eu o față ușor recognoscibilă. Aveam un prof la facultă care i-a spus unui coleg că nu l-a prea văzut la cursuri și cînd colegul i-a spus că a fost, profu s-a uitat pe tabelul de prezență și a văzut că așa e și i-a zis: ”Mă, tu ai fi bun de spion!”. Ei bine, eu nu sînt bun de spion, deși, cum am spus, îmi place să trec neobservat, cel puțin uneori. Nu și cînd e vorba de fete. De exemplu anul acesta, la Paris, am intrat într-una din librării de trei ori și deja vînzătorii mă salutau, dădeau din cap cînd mă vedeau (”A, bonjour monsieur!”). Ok, acolo aveam un motiv în plus să nu mă simt în largul meu, știi cum se uită francezii la cei care au alt accent. Așa că murmur, un ”merci”, ”bonjour”, și ”au revoir” și mă grăbesc spre ieșire. Iar dacă, la supermarket sau la casă la patiserie mă întrebau ceva mai complex, rapid (ce fel de tartă cu mere vreu, alsaciană sau de cealaltă sau să-i dau adresa ca să-mi facă un cupon de reducere la promoția de săptămîna viitoare, mă pierdeam, mă bîlbîiam și abia-mi mai găseam cuvintele). Așa-s eu. La Sephora de exemplu, știi cum e, toți vin să-ți ofere mostre să le miroși, să te ajute să alegi printre zecile de mii de sticluțe, vorbind încontinuu, mitraliat. La magazinul de electronice, există un agent care te ajută, alegi, efectiv te ajută. Nu vii ca țăranul est european și-i ceri exact modelul și submodelul de aparat foto. Nu-i politicos. Trebuie să conversezi. Apoi, se spune că la ei chelnerii sînt nepoliticoși. Dacă-i privești în ochi și dialoghezi cu ei, și nu să te duci la tersasa de la colț ca la supermarket, atunci te respectă. Oricum, acolo trebuie întîi să saluți vînzătorii, să-i privești în ochi, să le zîmbești chiar, nu ca la noi. Țin minte, cînd m-am întors în țară după prima mea ieșire în Franța, acum vreo zece ani, că am venit cu aceste obiceiuri și mi s-a părut că vînzătorii păreau suprinși, dar totuși răspundeau pe același ton, politicos. Relațiile cu oamenii de la ghișeu erau dure în ”L'ancien régime”. Eram doar un copil pe atunci. Tin minte că oamenii trebuiau să-i zîmbească măcelarului ca să le pună o bucată de carne mai fără grăsime. Sau să-și încerce norocul cerîndu-i aprozaristului un kg de banane-n plus, fiindcă se dădea doar două kile la fiecare om de la coada de o sută de metri. Pe atunci vînzătorul de la casă era rege. La clienții mai în vîrstă mentalitatea asta nu s-a schimbat, încă mai observ astfel de instincte. Oameni care cînd merg la poștă le tremură mîna cînd întind o foaie cu un mandat tipei de la ghișeu sau persoane care, după ce efectuează o operațiune la o bancă particulară (particulară!), simt nevoia să lingușească pe tipa de acolo, să-i spună că e foarte mulțumită de serviciile băncii și alte lucruri de genul ăsta. Oricum, eu unul niciodată nu m-am simțit bine cînd a trebuit să mă așez în fața unui ghișeu. Poate din cauza timidității mele, poate din cauză că funcționarii sau agenții de vînzări păreau că nu mă plac, sau că, văzîndu-mă cinstit sau naiv (în românește-s sinonime) li se părea că-s o victimă sigură, un debușeu pe care să-ți verse frustrările. Situația s-a mai schimbat, desigur, între timp, de cînd m-am mai maturizat și de cînd a început să mi se rărească părul și de cînd ochii-mi sînt mai obosiți și de cînd arăt sau chiar sînt mai deprimat. Le-o fi teamă sau oamenii s-au mai civilizat pe ici pe colo. Herta Müller spunea într-un interviu cu Liiceanu că în anii optzeci i se părea nu doar că regimul era ostil, dar și că oamenii erau ostili între ei și înrăiți. În ziua de azi în unele instituții ale statului (la buletine, la oficiul de cadastru, în spitale, la vamă etc.) aceste obiceiuri rezistă. În Franța nu am avut treabă cu funcționari ai statului, așa că-n privința asta nu prea pot să mă pronunț.