Discutam cu toții în birou despre actori și filme. Deseori se nasc la servici astfel de discuții, din aluzii oarecare, din lipsa de chef de muncă sau de concentrare. Unul dintre colegii mei, nou angajat, care-a terminat facultatea acum vreo doi ani, a spus că el n-a vazut Forrest Gump, și, mai mult, nici n-a auzit de el. A cautat imediat pe Net si cînd a vazut anul, 1994, s-a mirat foarte. A zis: “aaa, pai eu aveam doar noua ani pe-atunci!” Lucrul acesta m-a intrigat totuși, deși cunosc profilul, tipologia, și am vrut sa-i zic "și ce dacă?" dar el a adăugat imediat că nu se prea uită la filme. Dar ok, în fond asta nu-i chiar un lucru rău, iar tipul nu-i unul din ăia cu creierul prăjit, ci e genul interesat mai de știință, de matematică în special. Asta în timpul liber, de care se plînge la fel ca noi toti. Serios, chiar i-un tip ca lumea.
Cei care ma enereveaza insa sint aceia care se uita numai la filme proaste, si asta nu de azi de ieri, ci de citiva ani buni, de cind o bagat eredeesu si upeceul net pe banda larga la tot poporul, adica de prin vreo 2004-5 și au dat liber la torenti. La ei, nu am observat absolut nici un progres, nici o dezvoltare, rafinare a gusturilor și îmi imaginez că și peste vreo zece ani vor consuma acelasi tip de junk-uri. Sau cel putin, poate totuși trebuie asteptat mai mult, trebuie avut răbdare, poate,... zece ani, deși un om cu creierul prajit, ramîne cu el prajit, nu cred ca ai ce să-i mai faci, neuronii nu se mai refac. Un coleg, unul din aia prosti, imi spunea despre un serial la care se uita ca nu-i cu pac-pac ci cu vaduvele personajelor din alt serial care-au fost,..., ahem, ma rog, stii, pac-pac-uite. Ce vreau eu sa spun este ca nu mai prea mai cred in progresul uman, sau cel putin il pun serios sub semnul intrebarii.
Întotdeauna am simțit nevoia sa recuperez ceva pe lîngă care am trecut prea în viteză fiind ocupat mereu ba cu facultatea, ba cu job-ul și întotdeauna am amînat multe lucruri importante pentru cînd oi avea mai mult timp. Am impresia că parcă niciodată nu mi-am folosit timpul ca lumea. Pînă prin 2004-5, cînd am cam inceput s-avem toti prin casa Internet am tot cautat si iar cautat informatie pe unde-am putut. Îmi amintesc ce greu găseam de exemplu reviste de știință pe la sfîrșitul anilor optzeci, trebuia sa merg la enșpe chioșcuri prin tot orașul, sau reviste de benzi desenate, prin diverse piețe, fiindcă nu se mai găseau, așa cum nu se găseau nici cărți dar din fericire părinții au avut grijă să-mi facă rost de unde puteau și ei: prieteni, colegi de servici, atenții la vreo vînzătoare. Apoi, imediat după Revolutie, am citit ca nebunul orice ziar si orice revista îmi încăpea în mîna. Mama-mi cumpăra și reviste din Franța, se găseau pe la librării, cu cîteva numere în urmă, chiar juma' de an, dar erau bune. Și mă uitam mult, foarte mult la televizor, ca toată lumea de atunci de altfel. Pe-atunci televiziunea difuza multe filme vechi, dar bune, multe alb negru. Mai apoi a apărut cablul, apoi televiziunile comerciale, si atunci am început să vad pe banda rulanta seriale (două-trei episoade pe zi), filme, tot ce însemna cultură pop, să recuperez decenii de istorie contemporană, de filme clasice, desene animate, MTV (care pe vremea aceea se numea Mtv Europe si atît, nu shit-uri românesti de azi), am recuperat mult cu VH1, urmăream emisiuni culturale în care profesori pompoși ne recomandau cărți. Ascultam la radio emisiunile muzicale de și cu puținii mei bani de buzunar dați de părinți și primiți ca bursă (job-uri nu prea se găseau la sfîrșitul secolului trecut) îmi luam și cîteva reviste, unele pulp, altele color, care apăreau și dispăreau repede. Trăgeam casete audio de unde puteam, cumparam copii pirat – și cît umblam după ele! Nu prea se găseau multe cărți bune în primii ani, dar devoram orice găseam – în general SF (care pe atunci mă pasiona) și de aventuri, abia mai încolo au început sa apară și literatură contemporană en gros, în special cu apariția colecției ”Biblioteca Polirom”. Si uite că nici pîn-acum nu s-au tradus in românește toate cărțile importante ale lumii dar cu siguranță sigur sînt în curs de traducere in urmatorii ani. Ce diferență aici față de Occident, unde omul a găsit mereu și găsește peste tot orice cărți. Oricum, eu n-am avut și nu am răbdare. Am comandat și continui să comand cărți de pe Net din străinătate. Adevăratul boom a fost cu Internetul. O avalanșă de informații la care aveam acces cu țîrîita mai demult mi-au devenit dintr-o data accesibile la un click – știu că-i un clișeu, dar aici chiar e potrivit. Mp3-uri, filme (deși încă mai sînt unele pe care tot nu le găsesc), imdb, youtube, torente (în Franța sînt banate). Folosesc FB nu ca să socializez, ci fiindcă acolo pot să mă abonez la site-uri cu știri din domeniu. Continui să citesc multe cărți, romane în special, chiar unele clasice, de secol XIX, sau chiar moderniste, deși acestea din urmă alunecă mult mai greu decît cele postmoderne (spiritul vremii). Și mereu simt că nu am citit destul, ca sînt în urmă. Mi se pare că un occidental are o cultură mult mai largă. Citeam undeva, nu-mi amintesc exact unde, că în State, la terminarea facultății, un absolvent bun trebuie să fi citit cam o mie de cărți. Eu încă n-am ajuns la numarul acela, și sînt foarte sigur de asta. Cît despre cea de-a șaptea artă, continui să vad multe filme mai vechi, pot spune ca mi-am facut oarece cultură cinematografică (deși nu urmăresc asta) și chiar am si citit cărți din domeniu, iar după ce mă uit la un film, urmăresc imediat și comentariile lui pe diverse site-uri, samd. Iar la tv nu prea mă mai uit, doar poate la un TV5 Monde, ca s-aud franceză, la Eurosport-uri și VH1. Nu prea-i cred pe cei care spun că nu se uită chiar deloc, mi se pare o lăudăroșenie. Sau ar trebui să renunț total? În privința radioului, acum am 215 canale de jazz in iTunes. Ce să ascult? Angoasa alegerii. Nu mă consider un information junkie, nici măcar un art junkie. A, și mai trebuie să merg și la servici între timp, să-mi cîștig pîinea, că altfel e mai greu. Deși tocmai asta e. Muzica, filmele, cărțile sînt ca un drog. Mi-au creat o dependență. Dacă nu ascult muzică cîteva zile, simt că nu mai sînt eu. Iar tot citind cărți, mi-am format gusturi, sper să nu mi le stric, se poate întîmpla asta oare? Iar în privința filmelor, văd din ce-n ce mai puține filme bune în ultimul timp. Sper că nu-i un semn că nu mai am mintea flexibilă. Mă gîndesc c-aș face mai bine dac-aș revedea filmele care mi-au plăcut și să recitesc cărți, mă inspiră mai mult la scris. Greșesc? Sînt complexat, sau o folosesc ca o scuză ca să nu mai scriu? Povestea Paul Auster într-un roman de-al său, Palatul Lunii parcă, despre un tînăr care a moștenit peste o mie de cărți și le-a citit pe toate iar la sfîrșit, ca să facă rost de bani, le-a vîndut pe toate unui anticar. O metaforă a necesității renunțării la un moment dat la modele și a alegerii unui drum propriu. Sau a ne-materialismului.
Ce mă sîcîie e că eu credeam că toți au făcut sau fac așa, ca mine, dar am observat că lucrurile stau altfel. Și nu mă gîndesc aici doar la colegul meu despre care vorbeam la început. În general oamenii citesc și se uită știri, se umflă cu știri și nu mai pot interpreta, și cam de asta nu citesc literatură. Reperele culturale le rămîn în continuare necunoscute, ca și cum istoria s-ar fi șters, sau nici n-ar fi existat, ca și cum ar trăi într-un continuu prezent, sau sînt prinși în istoria vieții lor personale pe care n-o pot transcede. Plus deficitul de atenție, dar deja asta-i altă problemă. Simt că la noi în țară oamenii parcă vor fi mereu înapoiați cultural față de Occident, și nu înțeleg exact de ce am presimțirea asta.
