Vacanța 2011. Partea a treia. Întoarcerea. Memory dump

Ziua de plecare. De cu seară am înghesuit totul în bagaje, abia-abia au încăput, bagajul meu de mînă, ca de fiecare dată, plin, burdușit cu cărți, camera video, foto, încărcătoare. Băgăjelul de cală a lui M era plin și el, și doar am folosit multe pungi etuvate. Rugat la recepție să ne comande un taxi, tipa n-a găsit, alergat pînă la stația de la hotelul mai mare din apropiere, negresa care voia și ea să meargă la aeroport și credea că eu sînt șoferul. Sunat la Taxi7, operatoare draguță, voce cîntată, tres simpa și vorbăreață, dat adresa cu cîteva numere mai încolo, sunat din nou, confirmat, așteptat două minute la telefon. Drumul pînă la aeroport, lejer, zi, soare (în toate dățile în care-am mai fost am plecat doar dis-de-dimineață), ne gîndeam ce-o să facem în aeroport pîn' la ora unu, cînd pleacă avionul. Luat un cărucior de bagaje. La Terminalul unu – coadă, una din cele mai mari cozi pe care le-am vazut în viața mea, comparabilă cu cele de la Turnul Eiffel sau Louvre. Era o coadă comună la mai multe zboruri. Pe M am pus-o la coada pentru bagaje iar eu m-am dus la automatele de check-in pentru bilete, probleme la scanarea pașaportului meu (nu-i așa usor ca-n filmulețul de pe Lufthansa dot com, trebuie să-l ții apăsat bine de tot). Noroc că erau vreo cinci, șase check-in terminale. Japonezii care și-au desfăcut la un moment dat bagajul mare, galben, de plastic tare și am putut sa vedem ce au înăuntru: într-o jumătate erau numai plase de hîrtie cu nume de marcă, Gucci, Prada, iar cealaltă jumătate ... paste. De ce oare paste? De fapt, ce să cumpere, haine, ca noi, est-europenii? La ei se găsește orice. O codiță mică și la toalete. Personalul care deservea Lufthansa era foarte, foarte amabil, în ciuda vînzolelii și a unor remarci nervoase făcute de unii pasageri nerăbdători. Și mai puține magazine decît la München, operatorul ne-a oprit cele două pet-uri de apă, pe care a trebuit să le lăsăm acolo, nu le puteam bea, nu mai știam unde-s biletele, erau în buzunarul la jachetă. Uf! Cumpărat un parfum de la duty-free, tot Allure, un pic mai ieftin ca la Sephora și două reviste, Marianne-Le Magazine littéraire, suplimentul cu lecturi de vacanță, și un supliment Nouvelle Observatoire, cu locuri branșate din Paris. Mmm, reviste parfumate, deci se mai fac așa ceva! Francezii nu au doar reviste de muzică dar și reviste grupate pe genuri muzicale: jazz, alternativ, rock. În avion am răsfoit Vivre Côté Paris (pe care mi-am luat-o din oraș). Tînăra pasageră japoneză, draguță, spirit artistic, care stătea în dreapta mea și exersa partituri, stewardesa care a vărsat din greșeală puțină apă pe ea. Mîncat puțin, iarăși ceva dulce, cu stafide, de reamintit să nu mai beau suc de mere sintetic (prea mult zahăr care mi se urcă direct la creier). La Aeroportul din München lucrează mulți oameni în vîrstă, i.e. peste cincizeci, șaizeci de ani. În interior, cam pustiu. Aveam de petrecut șase ore (dar, deh, cum spuneam, biletele erau mai ieftine). Ne-am îndreptat spre terminal. “Later, madame”. ”Later?”. ”Yes, later”. Oricum, sala aceea se închidea pentru cîteva ore. Mîncat un sendvici, o mini baghetă de fapt, abia mai tîrziu am realizat că avea în interior o felie de castravete, mers prin cîteva magazine răsfirate, uitat la cărți, ediții internaționale. Nemțoaica negresă care n-a vrut să-mi vîndă un pet cu apă pînă nu i-am arătat biletul. La terminalul spre Timișoara un românaș îmbrăcat ... ca un românaș, adivă vai-și-amar de capul lui, grăsuț, povestea la telefon, icnind de rîs după fiecare frază, după care a stat încruntat pînă la plecare. Alt tînăr, încrezut, probabil ingineraș multinational pilos, probabil șefuț sau pfș-ist (pupător în fundul șefilor), citea încruntat o carte groasă de Neil Galmann sau Terry Pratchet, nu mai știu exact. S-a anunțat că zborul are o mică întîrziere. Se însera cînd am plecat. În avion, doi tineri, ingineri, proști, ca toți inginerii români de altfel, în stînga mea, îmbrăcați urît, unul cu tricou polo negru, scămoșat, celălalt cu o cămașă țipătoare, povesteau de servici. Începeau frazele cu ”stai”, ”păi nu”, ”deci ăștia vor să”. Unul era ceva testor și povestea cum a testat un tool care face ”pîc, pîc, pîc!”. Și făcea meseria asta de cinșpe ani. Vai de capul lui de idiot! Doamne, sper să nu ajung și eu așa! Sper să mă hotărăsc odată să plec naibii de-aici! Zbor pe înserat, apoi noapte. Vazut luminile unui oras, dar n-am aflat care anume era. Apoi Timișoara, lumini mai multe, se vedea Catedrala și m-am simțit mai bine. M cu băgăjelul de mînă, coborînd voinicește pe scara mică a avionului, nu s-a plîns deloc, draga de ea! De fapt dacă mă gîndesc mai bine nu s-a plîns deloc în toate cele zece zile cît am fost plecați! Eram pe drumuri de vreo doișpe ore. La pașapoarte, în față era un japonez sau nu știu ce, la care-au stat cinci minute, că-mi venea să merg la celălalt rînd. Oricum, bagajele începeau să sosească. Bucuria pe care-o am de fiecare dată cînd îmi văd bagajele sosind pe bandă. Abia am putut să scot în afară mînerul de la geamantanul mare, se blocase. M-am opintit cu M și pînă la urmă am reușit. Afară era cald. Întuneric și cald. Mers la un șofer de taxi cu figură cumsecade, care tocmai condusese pe cineva la aeroport. Ne-a spus că ăptămîna trecută a fost frig dar chiar în ziua aceea a fost cald și că se anunță a fi și mai cald în zilele următoare. În fine, am ajuns, mașina a dat rateuri după ce i-am spus șoferului să meargă zece metri mai încolo. Tîrît bagajele pe rotițe, zgomotos, pe asfaltul românesc zgronțuros, pînă la scară. Mîncarea era aproape gata. Am început să despachetez, întrebîndu-mă cum naiba au încăput toate acolo. Întîi cărțile, pe care le-am pus imediat în bibliotecă. Abia cînd M s-a dus pe balcon și a vazut plantele ei frumoase îngrijite, udate așa cum trebuie și a ridicat mîinile-n sus de bucurie, abia atunci am realizat și m-am bucurat și eu la rîndu-mi, că, totuși, sînt acasă.

Vacanța 2011. Partea a doua. La Paris. Memory dump

Camera de hotel avea vederea spre o piață, nu spre curtea interioară, ca data trecută. Vedeam mai multe, dar parcă eram și mai expuși, cu geamurile ale de sus pînă jos. Atît ziua cît și noaptea era destul de gălăgie, din cauza mașinilor care treceau pe acolo, și mai mult cald. Făcut duș, apoi M făcut duș. Despachetînd mi-am dat seama ce puține haine aveam. M-am decis să-mi cumpăr. Am făcut fotografii cu piața și apoi am plecat spre Mall, la cumpărături. Nu știam că e sezonul reducerilor. Eu nu știam. Acum 4 ani fusesem aici la începutul lui August și soldurile mi se păreau în toi. M era bucuroasă. Eu nu. Aglomerație, lumea făcea shopping în mod industrial. Quatre Temps-ul s-a modernizat, s-au făcut reamenajări și arată mult mai bine și mai curat. În unele locuri e chiar parchet pe jos, înconjurat de o mulțime de plante. Ne-am mirat (în 2007 arăta cam jegos). Am stat destul de mult la cumpărături, am intrat în multe buticuri. La intrarea-n Auchan am dat să-mi închidă capetele fermoarelor de la rucsac și dă-mi voie să-ți spun că erau foarte eficiente. Eram obosiți, nu prea dormisem noaptea dinainte de zbor, eu vreo 3 ore, M doar una. Ne-am întors cu plasele tipice, verzi, pline. Nu m-am simțit confortabil. Vedeam cum oamenii ne privesc, am auzit două fete în spate spunînd ceva despre străinii care vin la Paris să-și cumpere de toate. Am mers des în zilele următoare la Mall, mult mai des decît aș fi vrut. Mi-am luat camembert-uri și brie și ciocolată (care acuma văd că se găsește și la Auchan în Timișoara). Nu mai știu exact care-a fost ordinea zilelor următoare, spre deosebire de acum 4 ani, cînd îmi amintesc zi-de-zi, dar am să-ncerc să-nșir aici cîteva amintiri, dezordonate.

Ne-am luat Carte Navigo, aceleași cozi, aceleași ghișee goale. Coborît în spate la Hotel de Ville, coadă al expoziția Parisul în Timpul Impresioniștilor, am lăsat pe altă zi. Exact aceleși pancate de culoare roșie, scris cu alb "Soldes", ca acum 4 ani. Prima zi a fost caniculă. N-am mai prins nicicînd așa caniculă la Paris. M se plîngea, dar bine că n-o mai strîngeau pantofii, de data asta și-a luat cu ea o pereche foarte comozi. Of! În față la Hotel de Ville nu mai era volei pe plajă ci s-a amenajat un spațiu verde, cu mici delușoare, cu copaci în ghivece mari. Am mai fost în față la Centrul Pompidou (din nou am ajuns marțea, cînd era închis la Brâncuși), la Fontaine des Innocents, și, evident la Hale, pentru cumpărături. Halele erau în refacere. Multe porțiuni fără aer condiționat. Eu mers la Fnac (stat cam multișor), M la magazine de haine. Stat cu picioarele-n apă în Curtea Louvre-ului, la Piramidă. Fost la Notre Dame, în față, căutat ca disperatul km zero al Franței, întîlnit doi colegi de servici (se putea?) dar veniseră și ei în concediu. Canicula s-a potolit, exact cum spuneau la televizor. În dimineața următoare-am fost pe Rue Moufettard, să-i arăt lui M cum arată-o Piață agroalimentară stradală. I-a plăcut, deși nu era lume multă și, oricum, era cam cam înainte de prînz. Văzut casa unde-a locuit Hemingway. Băut cafea și mîncat plăcintă cu mere la un artizan boulanger autentic în Place de Contrescarpe – M abia a putut să se urce pe scaunul înalt din față. De acolo mers la iarăși la Rue des Ecoles, apoi Biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais, dar era închis. Magazine pe Saint Germain, intrat pe bulevardul Saint Michel într-o librărie de benzi desenate second hand, la etaj, unde se vindeau și filme iar în față cărți cu 50 de cenți. Mîncat la Acropolis, pe Rue Xavier Privas: mîncare excelentă (mie-mi place bucătăria grecească), vin cu fructe, spațiu răcoros, piatră, plante, muzică franțuzească, un tablou kitchos cu o insulă-n Grecia, dar, hei, eram în concediu și noi! Am mîncat de două ori aici. Shakespeare and Company (pentru prima oară mi-am cumpărat cărți, pe care mi-au pus ștampilă). Păcat că lui M i s-a făcut frig și n-am stat să mai vedem pe editorul de la Granta și cărțile pe care le prerzenta (am găzt imagini pe FB de la eveniment după aia). Mergînd spre Place e la Sorbonne am intrat la un magazin de haine fain, Jules și, mai mult să scap de gura ei, mi-am luat două cămăși colorate, în carouri mari. N-am prea văzut carouri prin Franța, nu pot fi făcuți nicicum francezii să poarte carouri, dar totuși se vînd. Sau, mă gîndesc, poate nu prin Paris, dar cînd merg în concedii? Și din nou gîndul la concedii, sper să mă relexaz și să nu-mi pară rău că n-am fost într-o vacanță la mare sau la munte anul ăsta. Lacătele de pe Pont D'Archeveche. Mi-am cumpărat "Le spleen de Paris" de Baudelaire de la o buchinistă drăguță și tinerică de pe Quai de Montebello. Iată-ne în sfîrșit și pe calma și alba Île Saint-Louis. De acolo în Marais, am intrat pe Rivoli pînă la Saint Paul, de acolo pe Saint Antoine, animat, aglomerat, magazine peste tot, plin de mîncare, haine, francezi grăbiți, în timpul serviciului sau venind de la lucru. Stat pe o bancă-n Place des Vosges, la umbră, privit copii jucîndu-se, familii odihnindu-se pe iarbă, filmat cam un sfert de oră bun, Casa lui Victor Hugo, ajuns la un bulevard, mers pînă-n Place de Bastille (stația de metrou era închisă). Am uitat să vizitez Port de Arsenal, și, oricum, sînt sigur că pe M n-ar fi interesat-o. În fine. Altă dată. Cinematograful de pe Rue Saint-André des Arts unde rula filmul lui Godard, "Vivre sa vie". La Odeon, cel mai recent film a lui Woody Allen, "Minuit à Paris".

A urmat Versailles-ul, în altă zi. Cu tramvaiul 2 din La Défense pînă la Sèvres, prima stație stat în picioare, apoi M a găsit un loc jos, apoi și eu am găsit unul. Nu prea se vedea mare lucru, în dreapta clădiri pe dealuri înalte, în stînga zidărie. La stația Sèvres am urcat puțin pînă spre pod, am luat autobuzul. Multe stații. La un moment dat au urcat o grupă de copii de grădiniță însoțiți de un educator, tînăr, foarte atent și de încă două educatoare. La ieșire i-au numărat ca pe oi, Un, deux, trois... Am făcut destul de mult pînă la Palat. Orășele bine echipate, funcționale, Sèvres, Chaville. Clădiri noi alături de clădiri vechi. Mulți pensionari. Turiștii pare-se au ales să meargă cu RER-ul (mai rapid, dar mie nu-mi place, pls că voiam să-i arăt lui M și cum arată o suburbie faină). La Versailles am luat niște decizii neinspirate. Puțin zis neinspirate. Întîi, că am stat la coadă, în soare. Ajunși la intrare, am aflat că nu de aici se cumpără biletele. M-am dus la altă coadă. Nu știam că grădinile sînt gratuite și de fapt pe noi nu ne interesa interiorul castelului ci doar grădinile. Care în ziua respectivă se închideau mai repede, la patru (noi am ajuns acolo pe la 11 jumate). Apoi am stat iarăși la coadă la intrare (M mă aștepta, dar n-am avut tupeul să mă bag în față; așa-s io). Am trecut prin fugă prin cîteva camere. Am ieșit. M era deja nervoasă. Praf alb pe pantofii mei maro. Soarele alterna cu nori. Ne-am luat două sendviciuri, tari și seci. Un alt calcul greșit: am crezut că pot ajunge repede la Triannon, dar m-am întors și am luat un minicar (după ce-n prealabil am mai stat la o coadă la bilete) din care n-am prea văzut mare lucru. M-ar fi plăcut să cobor la lacul din centru, dar M n-a avut chef. Mie mi-a plăcut plimbarea, a ținut cam juma' de oră. Întîlnit niște români și făcut poze unii la alții. Flori frumoase. M-a ars soarele cam tare. Odihnit pe o bancă într-unul din labrinturile umbroase. Regretul de a nu fi fost pîn' la lac. Nervi. Certuri. Băut o cafea, mîncat o tarte au pommes și mers la toaletă. Bosumflări în drumul spre autobuz, care ne-a lăsat la cîțiva metri de gura de metrou.

În altă zi am fost în zona Grand Magasins. Aglomerație maximă. Nervii mei întinși. M întreba de ce n-am stat la Quatre Temps, oricum erau aceleași magazine. Nu erau chiar aceleași. Aici erau multe de lux, deci nu pt. noi. Însă treptat, atmosfera între noi s-a mai calmat. Sau, poate m-am consolat cu gîndul că n-o să facem mare lucru, că de fapt ea a venit pentru shopping. Eau de toilette și eau de cologne, ambele Allure, de la Sephora Haussmann. Plimbat apoi pe lîngă Operă, spre Madeleine, căutat buda (aia faină era închisă), găsit un McDonalds pe Rivoli și ne-am ușurat. În Jardin de Tuilleries, după șase seara, culori saturate-n galben, portocaliu, plimbare lejeră, odihnit pe scaune la bazinul octogonal, în care nu mai erau rățuște ci pești destul de măricei. Cam în fiecare dimineață trăgeam o fugă la Quatre Temps, înainte de plecare. Odată am lăsat-o pe M acolo vreo 4 ore, să se sature și eu m-am dus singur în oraș, să mă simt liber. Dar a trecut repede și imediat mi s-a făcut dor de ea.

Am fost din nou în Montmartre, coborînd din metrou la Abesses. Impropriu zis, coborît. Urcat mult (nu știam de lift). Zidul cu "Te iubesc" scris în toate limbile. Străduțe în pantă. Trebuie să fii atent la negrii de la intrarea la funicular, în special la faza cu ața. Nu era nici un agent de pază acolo să vadă (?) Caldură mare, moncher. Încercat să mergem numai pe la umbră, e și asta o artă, nu? Place du Tertre, luat o înghețată, mers pe străduțe înguste. Mimi: o tipă înfășurată-n bronz care turna încet apa dintr-un ibric într-un ceaun, încet, încet, cu ochii-nchiși. Admirat concentrarea ei. M-am gîndit să scriu o povestire despre. Turiști proști pozîndu-se cu ea în fundal. Montmartobus. Văzut Moulin de la Galette, Maison Rose, Lapin Agile și via, din păcate doar din autobuz. Din fericire, avea aer condiționat. Frumos cartier. Mers pînă cînd șoferul ne-a anunțat Terminus, apoi am luat altul, am filmat, dar cam zdrăngănea (piatră cubică peste tot) și ne-a întors tot pe la Abesses, unde eu am mîncat o crêpe fierbinte. Champs-Élysées și aglomerația de negri dubioși plecînd de la un concert care tocmai se terminase și în care am intrat și era să ne sufocăm (unii-au leșinat). Mers așa de la Arcul de Triumf pînă la Roosevelt cu o pauză la magazinul Virgin și la Galerii și de acolo pe luxoasa Av. Montaigne (hoteluri, mașini scumpe, paznici în livrea) pînă la Alma, la Diana, apoi metroul pînă la Trocadero, unde-am făcut poze cu Turnul Eiffel. Găsit buda de la unul din picioarele turnului. Mers prin arr 7 pe Rue Saint Dominique, pîn la Ambasadă, apoi pe Avenue Bosquet - clădiri mari, înalte, solide, perfecte. Mă imaginam că trăiesc acolo. Metroul. Am mai fost odată, în altă zi pe Champs, zic să nu rămînem cu această amintire negativă și a fost mai bine (M a intrat în niște magazine și n-a găsit mare lucru, dar în rest a fost OK).

Mall-ul din Défense era deschis și duminica. Femeia care mi-a ținut ușa cu mîna, în timp ce vorbea la telefon și eu eram cu plasele încărcate (nu mi s-a mai întîmplat niciodată așa). Totuși, prea mult timp petrecut cumpărături. Am mai mers și prin Courbevoie puțin, am intrat și prin magazinele de acolo. Haine, sau, cum le spunea M, cîrpe. Și genți. Și ne-am plimbat pe niște străduțe liniștite. Săraca M! Ea vroia să vadă mai multe case, dar case vezi mai mult în exteriorul Parisului... A, în penultima azi am aflat că era un Carrefour într-un spațiu comercial, nu mai trebuia să mergem în fiecare zi la Auchan să cărăm apă și alte chestii. Am fost și la Ritz într-o zi în care ploua ușor, data trecută mi-a scăpat. Dar ploaia se oprea repede. Ne-am plimbat iarăși pe Rivoli. Am stat pe o bancă în spate la Notre Dame, ca data trecută, am băut o grămadă de lichide, am intrat în vreo douăzeci de librării și mi-am luat multe cărți. Trebuia să-mi iau mai multe cu Paris-ul și mai puține de literatură, dar a fost cam invers. N-am convis-o să mergem în Parcul Monceau. În fine, n-a vrut, n-a vrut și pace! Nu știu cum au trecut zece zile. Coadă mare la intrarea la Notre Dame, ordonat, nu stiu cine-o gestiona, dar functiona. Intrat înăuntru la Saint Suplice, stat pe o bancă, sentiment răcoritor, filmat înăuntru. Din nou magazinele mici din Cartierul Latin. Aglomerația de la prînz de pe Esplanadă. Elegantul McCafé din colț, în stil art deco, cu vedere spre Grande Arche, unde beam un expresso dublu, mîncam croissanți pufoși, plăcinta cu mere și budincă (sau un fel de brînză, cum zicea M). Ca și la patiseriile Paul. Ah, și cursurile de dans, seara, pe Esplanadă. Fascinant.

Niciodată nu dormeam parcă îndeajuns. M se scula prima și trebăluia prin camera, se uita la televizor la emisiunile matinale. Micul dejun: un piept de pui prăjit, de care M spunea ca are mirodenii cu E-uri, și pasta de guyas pe care-am adus-o din țară, despre care, spunea ea ca n-are așa multe E-uri, desi eu nu cred deloc asta, brînzeturi (camembert învelit în scoarță de copac, brie), roșii, nectarine, baguette, dejeunette, croissanți (care nu mai sînt deloc buni a doua zi, chiar daca-i țineam în frigider), pain au chocolat, apa Evian si Cristaline, și parfumata Volvic cu Citron, care nu se găsesc defel în țară. În congelator, în fund, apa putea îngheța și așa o luam cu noi în oraș, în rucsac, ca să țină. Odată camera de gunoi de la parter era închisă femeia care facea curatenie pe hol, ne-a spus să-l lăsăm la ea în săculețul de la cărucior. Zilnic, același drum pînă la Esplanadă. Clădiri în refacere. Oameni care lucrează.

Și impresia că toți francezii fac parte dintr-o mare familie, toți sînt atît de politicoși între ei. Și vorbesc atît mult! Regîndit la ideea de a merge în Franța pe o perioadă mai lungă, dar ramîn francofil.

Vacanța 2011. Partea întîi. Spre Paris. Memory dump

Drumul pînă la aeroport într-un taxi care mirosea a benzină, orașul noaptea, pustiu, firme luminoase de pe marginea drumului. Aeroportul aproape gol, fiindc-am ajuns mult prea devreme. Tipa a cărei vîrstă nu o puteam determina, dar atrăgătoare, oricum există un interval, cam între 32 și 42 cînd nu prea-mi mai dau seama ce vîrstă are o femeie. Înaltă, îmbrăcată-n negru, cu sandale cu talpă joasă, vorbind românește fără accent, dar cu o conjuncție nemțească, și despre care n-am aflat exact ce voia, poate doar să-avem grijă puțin de bagajele ei. Tot mergea de colo-colo, ba ieșind pe-afară, ba înăuntru, prin cafenea. Sala s-a umplut treptat. Check-in-ul la bagaje a început cam tîrziu, după low-costul spre Bologna, cu oameni care arătau cam jerpe. Coadă la ghișeul UE. Nemți simpatici. Autobuzul care ne-a dus doar douăzeci, treizeci metri pînă la avion. Decolarea normală, (avionul era Bombardier), vedeam cum se iveasc zorii. Aterizarea la München. Am fi preferat să mergem prin Viena, ar fi fost doar o oră cu un avion mic din Timișoara, nu o oră jumate, dar biletele via München, cu Lufthansa, erau cu aproape 400 de euro mai ieftine, probabil și din cauza așa-zisei crize a castravetelui, așa că n-am mai stat pe gînduri. Aeroportul din München este spațios, parcă avioanele au spații mai mari de andocare, iar în interior, aerisit, sau mai exact rarefiat, are cu mult mai puține magazine, dar parcă găsești mai multă mîncare, comparînd cu Viena. Uitat la oamenii dimprejur, să știu cum să comand, mîncat pentru prima oară Panini, ospătari de toate naționalitățile, chinezi, negri, parcă n-ai fi în Germania. Cafea și ceai gratis de la Trip Advisor. Benzi rulante de zeci de metri. Nemți serioși, înalți, trași la costum, trăgînd după ei băgăjele mici cu rotile. Observat pe unul din panourile electronice de zbor că terminalul de plecare s-a schimbat (și doar cu o zi înainte făcusem check-in-ul pe Internet). Am avut timp destul. M-aș fi prins că e poarta spre zborul spre Paris și fără să mă uit: alte tipologii, o femeie care citea o Livre de poche, cîțiva africani și francezi îmbrăcați mai modest decît băștinașii, în blugi, și mai mici de statură. Nu-mi amintesc multe de zborul pînă la Paris. La aterizare era foarte cald și eu aveam pe mine jacheta de primăvară-toamnă cumpărată de la Celio* acum patru ani. Am mers ceva timp prin sistemul de benzi rulante, printre niște tuburi de plastic transparente, sinistre, jegoase, fierbinți, apoi am intrat într-un tunel ca de metrou în ne-am deplasat atît orizontal, cît și wobble și apoi în sus. Bagajele noastre au ajuns printre ultimele, dar au ajuns. Am mers către stația de taxi, am evitat, cum am citit că trebuie să facem, un negru dubios care-și făcea reclamă la firma lui de taxi, și am am ajuns la stația oficială de taximetre, unde am fost programați de o dispeceră, la un șofer serios, toți de culoare. Drumul spre oraș a fost fain, era soare, miezul zilei, dar mașina avea aer condiționat (și GPS) stația de radio prezenta știrile profesionist, parcă și clădirile pe lîngă care treceam – depozitele, sediile de firme, motelurile, lanțurile hoteliere, Stade de France, și chiar și blocurile – arătau mai bine ca data trecută și am observat parcă pentru prima dată peisajele faine de pe cheiurile Senei, în special clădirile de pe Île de la Grande Jatte, înconjurate de verdeață, și cu geamuri și terase mari, etajate. De notat să vizitez mai multe insule de pe Sena. La intrarea în Courbevoie, am simțit că am intrat într-o atmosferă pariziană tipică: terase, terase, terase! Teraserie serioasă, pline cu fete cool, cu ochelari de soare, îmbrăcate monocrom, calme, discutînd, stînd pe scaune de răchită, cu spătarul curbat la mesele rotunde. Abia atunci mi-am dat seama ce mult mi-a lipsit Parisul și imediat m-am simțit relaxat.