Nocturnă în ceață

Afară e un frig sub minus. E noapte, mă uit pe geam, dar, fiind și ceață, nu se vede prea departe. Atmosfera e mai luminoasă ca-n restul anului, probabil și din cauza luminițelor pomilor de iarnă care sclipesc din miile de apartamente ale blocurilor din oraș. Încerc să profit cît mai mult de aceste zile libere, să stau cît mai mult tîrziu în noapte, să citesc niște articole de pe Internet pe care le-am tot amînat, sau să mă uit în niște cărți, sau să recitesc mai serios niște reviste și să conspectez în carnețel. Și să mă culc abia cînd chiar nu mai pot de somn. And, cum cîntă Billie Holiday, "I've got my love to keep me warm". Sînt în concediu de cîteva zile și în sfîrșit pot spune că mă simt odihnit, că stresul s-a evaporat și că tonusul muscular e normal. În fond asta ar trebui să fie zilnic o stare de normalitate.

O duzină de locații

Un top cu 12 locații unde-aș vrea să locuiesc, sau să merg să trăiesc o perioadă mai lungă. Nu am fost chiar peste tot, desigur, multe repere mi le-am luat din filme sau din emisiunile de la cablu, din reviste ori din cărți.

1. Paris. Aproape în oricare arondisment; să locuiesc pe o stradă mai mică, nu în preajma marilor bulevarde, să am și-un mic balcon. Și nu neapărat într-un bloc de tip vechi, am văzut și clădiri noi care se-ncadrează-n peisaj, de aceeași înălțime. Să pot merge la o cafenea, să știu care terase au cea mai potrivită lumină, să iau masa într-o braserie, să-mi iau zilnic produse proaspete de patiserie, să am în apropiere o piață mobilă. Și nu departe de Sena. Sau chiar într-o suburbie dezvoltată economic, ca Issy Les Moulineaux, Defense sau altele.

2. California, Bay Area. Nu atît San Francisco, cît mai ales zona împrejurătoare, cu Silicon Valley, cu nume de localități după care Intel-ul face platforme pentru notebook-uri. Mult soare, briză oceanică, ferme, firme de tehnologie la tot pasul, moteluri, arhitectură spaniolă, clădiri din adobe.

3. Sudul Franței. Într-o casă pe Coastă, sau într-un orășel vechi, cu un golfuleț, cu un port cu yachturi. Am fost prin satele de pe Route Nationale 7, de ex., remarcînd casele curate, am oprit în bistrouri să bem o cafea, printre localnici simpli, o lume normală. Există și munți acolo, și-am auzit că iarna bate puternic Mistral-ul. Mergeam cu mașina, printre atîtea decapotabile, stăteam prin ambuteiajele de pe coastă, la cîțiva metri de mare, și la un moment dat mi-am imaginat că văd, în depărtare, o corabie, o galeră romană. Sau trecînd pe o autostradă, pe un pod suspendat spre Italia, cu vreo 140 km/h, nu știam la ce să mă mai uit – ca-ntr-un tour de force, aveam Mediterana sclipind în soare în dreapta și dealurile viticole în stînga, știu c-am oprit într-un loc special amenajat, să admirăm peisajul. Apoi San Remo, foarte viu, animat, plin de scutere, cu piețe frumoase, plaje, palmieri mari. Sau în partea, la fel de însorită, dinspre Spania. De fapt aproape-n toată Franța merită să stai. Și cred că și-n toată Spania.

4. Toscana. Într-o casă făcută din pietre amestecate cu mortar, printre dealuri verzi, cu o curte mare, cu pomi, ceva pămînt cultivat. Sau într-un orășel vechi, din evul mediu, cu străzi de piatră, cu balconașe cu grilaj și ghivece cu flori peste tot.

5. Olanda, mai multe locuri. Fie într-un sat cochet, cu căsuțe cu geamuri mari, pînă jos, cu multă apă împrejur – lacuri, canale. Sau într-un orășel ca Veenendaal, cu verdeață, mori de vînt, case fără garduri. Ori într-un oraș ca Utrecht-ul, care îmbină modernul și vechiul, un centru economic și cultural puternic. Cu bicicliști peste tot, oameni relexați. Mă simt foarte apropiat de Olanda. Mi-au plăcut în Rijksmuseum picturile cu peisaje din preajma apelor de exemplu sau arhitectura veche, cu casele ca de turtă dulce din Amsterdam, canalele. Și admir liberalismul lor în gîndire, mi se pare absolut normal și sănătos.

6. Undeva în New England. Melting pot-ul newyorkez, Manhattan-ul din filme, seriale, efervescent cultural, plin de baruri, teatre, expoziții. Sau Brooklyn, ori Queens. Sursa de inspirație: Seinfeld, Friends, sau emisiunea culinară a lui Anthony Bourdain. (Nu știu de ce, dar cînd mă gîndesc la America, mi se face foame.) Sau Long Island, New Hampshire, Vermont, locuri cu vegetație bogată, cu case cu garaj, o Americă așezată, calmă, tradițională.

7. O insulă în Caraibe. Martinica poate fi un exemplu. Case albe, portocalii, cer senin, ape turcoaz, palmieri, cocotieri, oameni colorați, lipsiți de stres, care știu să-și trăiască viața, să se bucure de ea. Și femeile, creole, îmbrăcate sumar, sau în bikini. Și influența colonială franceză.

8. O insulă în Pacific, la Papeete de exemplu, în Tahiti. La fel. Numai gîndindu-mă și deja mă simt departe de griji, de lumea dezlănțuită. În filmul 'Six Days Seven Nights' Harrison Ford are-un dialog cu o turistă care-i spunea c-a venit să caute magicul și să găsescă romance, el replicîndu-i „It's an island, babe. If you didn't bring it here, with you, you won't find it here”. Ah, și ritmurile muzicii!

9. Bretania sau Normandia. Orășele sau sate pescărești, casele solide de piatră cu modele laterale pe ferestre, aer de mare, briza, brînzeturi, fructe de mare, porturi cu iahturi, bărci. Și marea, cu flux și reflux puternic, cu vapoare. N-am văzut țărmul Albionului, cum se spune, poate n-am prins o zi senină, dar poate-i doar o legendă, distanța e mare, oricum.

10. Un city sau town din centrul Statelor Unite. Undeva unde se trăiește normal, autentic american, nu în excesul de pe cele două Coaste. Mă gîndesc de ex. la Tulsa, situat la confluența între Jazz, Blues, Rock'n'Roll și Country. Sau în zona Mississippi, vechiul New Orleans, dac-a mai rămas ceva după uragan.

11. Grecia, la malul mării. Din nou, case albe, mîncăruri specifice, deși cam mulți turiști, dar unde-s mulți turiști sînt și multe utilități, locuri cu mîncare. Măslini, lămîi, chiparoși. Mi-ar place să stau nopțile pe verandă, să privesc în depărtare, să văd un far. Și să mă gîndesc la istoria Greciei, ca leagăn al civilizației, al democrației.

12. Buenos Aires. Un amestec de latinitate, femei cu sînge fierbinte, oameni pasionați și pasionali, pătimași, într-o arhitectură europeană, centru comercial, port, viață culturală, viață de noapte. Am auzit deja, deși indirect, de două persoane care au plecat în Argentina pentru acest spirit, luîndu-și liber, o pauză lungă de la servici, să-și hidrateze sufletul acolo.

Anul trăirii rapide

Mă gîndesc ce repede-a trecut anul acesta. De fapt pe toată lumea pe care-o cunosc am auzit-o mirîndu-se de viteza cu care-a trecut înc-un an: atît colegii de la servici cît și cei care-au plecat în străinătate, și-ai mei la fel. Toți invocă-n primul rînd job-ul, prelungirea și intruziunea lui în timpul liber. Dar există oare o cauză comună, reală? Este oare un semn de trăire intensă, din cauză c-am stat focusați foarte mult pe lucru, uneori peste program, uneori și sîmbăta, cu gîndul mereu la flow-ul proiectului, la viitor și mai puțin pe viața personală? Și asta ne-a făcut să nu mai privim împrejur? Sau este ăsta doar un semn de lîncezeală, de lazyness, care vine odată cu timpul, cu experiența? Poate este legat și de specificul job-ului, unde ești stors efectiv, opt ore, într-o atmosferă de nesiguranță și dezordine. Eu unul, în prima parte a anului am tras destul de tare la lucru, știu c-am fost stresat o perioadă, dar apoi, cam de la sfîrșitul primăverii, am redus puternic turațiile, și-am revenit. But now I think I'm in a kinda downshifting state. Sau, cel puțin, sînt într-o stare de laid-back - am descoperit recent termenul acesta, și-mi place să mă reflect în el, mă duce cu gîndul la semnificația lui relativ la muzica lui J.J. Cale. A sort of playing behind the beat. Alteori mă gîndesc că sîntem prinși într-un soi de manipulare globală, prin mass-media de exemplu, care ne face să fim (pre)ocupați mereu de cîte ceva, să trăim în inquietudine, să muncim mult pentru a cumpăra obiecte, a avea proprietăți, neglijînd timpul liber. Boala fluxului informațional. Sau este un fenomen exterior, cosmic, o concentrare de cîmpuri de forță care ne distorsionează percepția timpului? Dar, indiferent, anul s-a dus ... woop ! La firmă stăm în același birou, lucrăm la același proiect ca anul trecut, am primit același tip de calendare albastre, de birou, și agende, doar că sîntem mai puțini. Și acum stau tot acasă, exact ca acum un an pe vremea asta, în fața laptop-ului, așezat turcește, pe pat, revăzînd pentru a 'n'-a oară 'Mixed Nuts' la TV, înconjurat la fel de cărți, reviste, DVD-uri. Parc-aș fi visat.

Vélizy 01

Cumva automat, ca-n fiecare an în perioada asta, îmi vine-n gînd acel prim decembrie petrecut în Franța, acum cîțiva ani (destul de mulți de fapt). Țin mine și acum de parcă era ieri cum mă uitam fascinat la geamurile mari și iluminate ale clădirilor fără perdele sau storuri, la clădirile funcționale ale firmelor, hotelurilor și depozitelor de marfă de pe drumul de la aeroport pînă-n Défense, unde, la fel, vedeam pt. prima dată-n viață live miile de luminițe ale sky-scraper-erelor. Noaptea Grand Arche-ul era colorat într-o lumină roșie, ca-ntr-un concert al lui Jarre. Nu mă mai săturam de Défense, mă simțeam foarte în largul meu pe Esplanadă. Și atunci, ca și acum, eram în plină criză economică, și de aproape nimic nu părea nou, ba chiar era ușor folosit, dar funcțional și bine întreținut. Nici un lucru nu era extraordinar, mi se părea extraordinar doar faptul că astfel de lucruri puteau să existe într-un mod atît de evident. Mergeam cu mașina la servici, plecam și ne-ntorceam pe-ntuneric, fiindcă-n Paris ziua e scurtă iarna, făceam 1h la dus și 1h la întors, printre oameni calmi la volan, pe autostrăzi și șosele bine semnalizate și îngrijite, pe lîngă fațade curate de clădiri cu ferestrele pînă jos, cu mașini în față parcate-n șir, bară-la-bară, sedii de companii, unele cu nume de mărci celebre, cu birouri cu geamuri mari, unde se vedeau oamenii lucrînd, și dimineața și noaptea, sau pe lîngă Sena, peste poduri, pe lîngă mici terenuri de sport cu nocturnă. Peste tot vedeam oameni, de toate vîrstele, care făceau jogging. Firma nu arăta cine-știe-ce grozav, era puțin cam murdară și pe dinafară și în interior, dar se încadra bine în peisaj, printre altele asemeni ei, însă era bine echipată, cu săli de ședință, locuri de refreshments, camere speciale pentru imprimantă, birouri, cubicule. Mirosul specific din interior însă nu-mi plăcea, amintea de-un garaj; nu înțeleg de ce nu foloseau detergenți parfumați, ca-n magazine. Ni s-au dat la-nceput să studiem niște documente, destul de criptice, cu multe acronime și scheme seci; păreau oarecum vechi dar cele tipărite la imprimantă aveau un aer de lucru nou; soft-ul părea greu de mapat pe conceptele de telecom, foarte modular, granular, cu multe interconexiuni. Oamenii cu care lucram păreau preocupați, serioși dar relaxați, cu o medie de vîrstă mult mai ridicată ca la noi și erau îmbrăcați toți cu o cămașă monocromă, nu în bluze, ca noi. Fiind primii români veniți să lucreze la proiect, trebuia să ținem prezentări, să participăm la short-meetinguri, să dăm feedback-uri. Din cînd în cînd se țineau party-uri de despărțire a unor colegi francezi, precedate de discursuri de vremuri grele; nu știam dacă atmosfera era rezervată din cauza evenimentului sau din cauza firii celtice a francezilor. Atunci am băut prima dată punch, credeam că-i suc și-am luat cu polonicul, iar după ce-am gustat mi s-a părut că-i făcut din conservă de ananas expirată, de-abia după aia mi-a zis Sașa că are alcool. PHC zîmbea amuzat, credea poate că sîntem sălbatici. Îmi amintesc pauzele de masă de la cantină, cu bucătari volubili, vorbăreți și prietenoși (deși am întîlnit și unul cu ego-ul inflamat) cu mîncare sănatoasă (care, deși nu părea, te ținea pînă seara) cu angajații foarte implicați în discuții pe la mese. Seara mergeam pe la hipermarket, abia mai găseam pîine, nu știam prețurile, ni se părea totul prea scump pentru diurna noastră, fiindcă mai voiam să ne-ntoarcem și cu ceva bani acasă. Atunci abia așteptam să revenim în Tm, de Sărbători, și abia anul următor, cînd am fost în seria a doua, a-nceput să ne placă. Și era greu, printre atîtea tentații și mărci străine, să te decizi ce să cumperi. Cum să te hotărăști cînd erai înconjurat de exemplu de sute de mărci de brînzeturi și alte lactate? Și apoi mai erau atîtea magazine în Mall, cu atîtea lucruri faine, de calitate, la care mă uitam ca la muzeu! Îmi plăcea și arhitectura Vélizy-ului, erau în general numai firme de tehnologie, cu parcări pentru angajați, unele aveau petice de verdeță și alei între batiment-uri, cu trotuare pe care chiar dacă mergeai pe ploaie nu te murdăreai, cred că absorbeau apa. Și mai ales oamenii, care-și vedeau toți de treabă, calmul cu care așteptau să reintre cu mașina-n trafic.

Decembrie noros

  Ieri am ieșit cu echipa la prînz în Unirii, la Rustica, ultima dată în această formație, cu Paula. A fost o vreme noroasă, dar caldă. Ne-am simțit bine, am depănat amintiri; în fond ea a stat aici cam 5 ani, nu?, mai mult ca o facultate. Și avem majoritatea cunoștințelor de aici comune. Ea zicea că i-a plăcut Timișoara. Oricum era de așteptat să plece, încă de acum mai bine de-un an. Înc-o despărțire. O, Doamne, a cîta? Mă-ntreb cînd și dacă ne vom mai revedea, sau măcar dacă vom mai ține legătura. Ea nu prea răspunde la emailuri. Apoi am fost la o cafenea, lîngă Dom. Am discutat despre firmă, depre criză, IT, Occident, Finlanda, mentalități, planuri de viitor, despre ce se mai știe de alți colegi. Hm, ce faună mișună pe acolo după ora două! Fete atrăgătoare, îmbrăcate elegant, unele cu diplomat, cu țigara ținută sus, între degetele cu unghii vopsite, cu figuri de tîrfe, patroni sau oameni de afaceri prosperi, cu bluetooth-ul în ureche.

  Azi mi-am luat zi liberă. M-am trezit de dis-de-dimineață, fiindcă m-am dus să-mi fac buletinul. Nu-mi place să mă trezesc așa devreme, mai ales cînd plouă, mijgură de fapt. Am fost cu tramvaiul, cu care n-am mai călătorit demult. În liceu și-n facultă mergeam zilnic pe acest traseu. Am observat ce multe clădiri noi au apărut pe Cetății. La Poliție era coadă la intrare, afară, ca de obicei, deși am venit cu juma' de oră mai devreme (se preiau maxim 300 de cereri într-o zi). Am fost al 18-lea. La 8,30 un guard, mai în vîrstă, a apărut să ne explice calm, ca la proști, care-i procedura, unde-i casieria, de unde se iau bonuri de ordine, etc. Normal că unii n-au înțeles nici așa. După 19 ani de la Revoluție n-au reușit încă să pună la punct un serviciu de evidență mai rapid, ca la pașapoarte de exemplu. Abia-n 6 ianuarie pot veni să-mi ridic cartea de identitate. 

  Apoi m-am plimbat cu Mama pe malul Begăi, ne-am uitat la blocurile nou construite de lîngă Ilsa. Ea tot îmi spunea despre cum a copilărit în acea zonă a orașului, locurile ei de joacă, unde mergea la școală, mi-a arătat casa părintească, mi-a povestit despre vecini, istoria împrejurimilor. Apoi am fost prin Piața de Fîn. Hm, n-am trecut de foarte mult timp pe-acolo. Are o arhitectură foarte interesantă. Sînt prețuri mai mici ca-n 700 (cică). Am descoperit aici un strat social pe care nu-l bănuiam, o Românie profundă. De exemplu am aflat că aici vin să vîndă direct țărani, autentici, nu intermediari. Îmi place. Oamenii mi s-au părut politicoși, cu mîinile murdare de pămînt, turnînd din găleți în plase, ajutîndu-se unii pe alții, de exemplu ținînd loc la alte mese în timp ce alții mergeau s-aducă cafea, răspunzînd la întrebări, făcîndu-și meseria. Apoi, cei care fac piața acolo, cumsecade, gospodari, pasionați, experți, femei dar și bărbați, discutînd unii cu alții despre mîncăruri, ingrediente. Se simțea apropierea sărbătorilor, se găseau brazi, beteală, globuri, saloane. Mi-au plăcut miresmele de pătrunjel, morcovi, de mandarine, sau cele venind de la butoaiele cu murături. Era și o brutărie de la care-am luat cornuri. Alt gust, ale mirosuri față de-un supermarket ! Nu se compară. Și mai e și aspectul social al pieței, comunicarea interumană.

Draft Day

Au mai fost zile ploioase cînd s-a ținut Draftul, dar cu siguranță că aceasta a fost prima dată cînd s-au declarat în mod oficial vești atît de neliniștitoare. S-a ținut la Adam Müller-Gutenbrunn. Am ajuns puțin mai tîrziu, fiindc-am adormit (din cauza vremii). Mi-am pus haina pe-un scaun mai în fața sălii, aproape de oaspeți, că locurile din spate se vedea că-s deja ocupate, abia am ajuns să-nfulec o brioșă și să beau o cafea în hol, după care m-am întors, l-am văzut pe RMG ciocnindu-se ușor cu rucsacul de Laszlo Szabo, i-am spus că am un loc liber lîngă mine, și, pînă s-apuce toată lumea să se așeze bine și să se familiarizeze cu atmosfera, cu decorurile (era un pom de Crăciun lîngă ecran), cu vecinii, Marc a deschis ședința. Credeam c-o să fie la fel de plictisitor ca-n celălalte dăți dar speram că veștile vor fi cel puțin tot atît de încurajatoare, chiar dacă asta însemna să fim aburiți frumos. A-nceput Laszlo ca de-obicei. Hm. Părea cam trist, sau doar obosit sau îngîndurat sau și-și ? A-nceput cu cîteva slide-uri cu viziuni/filozofii R&D, unele mi le-am notat în carnețel. Emotional is allowed. (Hm!) Cică se caută individual performance in a full project. A team has at least one member which routinely exceeds the rules. Accentul se pune pe breaking the rules. Că jobul nu înseamnă să urmezi întotdeauna ordinele. Relevant accidents happens every time, like in life-planning și că here statistical is not applicable. Ca întîlnirea perechii, totul se face prin pură întîmplare. Non-linear but holistic. Octopus. Ierarhical but networked, networked but not shared. Not independent but autonomous. Și că nu obții rezultate rezolvînd probleme ci exploatînd oportunitățile. Ok, asta mi s-a părut interesant, recunoașterea individualului. Îmi place că stilul lui nu este ingineresc, adică plat, ci vede firma ca un living organism, cum s-a exprimat în alte dăți. Apoi a ajuns la lucrurile practice, lumești. Cuvinte cheie: criza economică, clienți nemulțumiți, merging, delocalizare. Peste cîteva zile va fi o ședință cu acționarii în care se va anunța noua organizare a companiei iar el nu știe sau nu ne poate spune ce se va discuta acolo, dar se pare că va veni un tsunami de schimbări. Să ne așteptăm la orice. Glup ! Aproape că transpirasem. Jocul cu numărul oarecare din 3 cifre, pe care le permuți, le scazi, iar le permuți și le aduni și tot 1089 iasă, indiferent de nr.-ul ales inițial. Na, ce vrea să-nsemne asta ? Ca un vis urît, dar nici nu începuse bine. Mă uitam înspre ușă, să vină DAB, CEO-ul, să ma refresh-uiască atmosfera, cu ce rezultate bune am avut, în fond vom primi prima de Crăciun. Dar și el, în ciuda faptului c-a făcut pe alocuri lumea să rîdă, ne-a vorbit despre lentoarea construiri unei autostrăzi în Ro, și calitatea și garanția acesteia de 'lapte praf' (zis în românește), problemele cu 'the furnizors', scăderea cifrei de afaceri a firmei în 2008, urmînd trendul pieței, necesitatea unor contracte mari cu statul, despre competiția inegală cu chinezii care dau și pe gratis ca să-și impună produsele, despre cum marketingul și superficialul influențează și chiar stabilește valoarea de bursă a unei companii. Că vrea doar să fim lăsați să lucrăm. Și să ne întîlnim la Petrecerea de Crăciun, că la anul, cine știe, poate o vom ține într-un McDonalds, c-am încăpea ! Asta a fost o lovitură ! E firesc că după asta, în pauza de prînz, nici nu mai aveam o poftă de mîncare deosebită. Mîncarea a fost grea, bazată de porc, prăjeli, cotlet, piftii, mezeluri de casă. Și cam puțină, cum zicea Woody Allen. În pauză am mai intrat în vorbă cu unii francezi, dar erau cam asaltați de boșii locali. Ce drăguță e TPL-a de B10 ! Are un nume care mă face să visez, Raphaëlle, foarte muzical. Femeie adevărată, cum nu prea am văzut pe-aici, tînără, poate un pic mai tînără ca mine, cu părul pînă la umăr, periat, neprins. Feminină, dar sigură, zîmbitoare dar modestă; și calmă, figura ei te liniștea parcă. Avea și o aluniță pe nas, care-i dădea un aer simpatic. Și mă topeam după franceza ei nativă ! Însă păcat că purta verighetă, sau era doar un inel, cine știe, sînt atent la așa ceva, îmi scînteiează imediat cînd ceva nu-i în regulă. A urmat prezentarea slide-urilor cu status-ul firmei, cota de piață în telecom, hm, abia locul 4 în lume, parcă știam că era mai sus, sau cu o felie mai mare; sau au pierdut ? dar cînd s-a-ntîmplat asta ? A, mulțumiri pentru rezultatul audit-ului. Pfff ! Oare ne va mai folosi ? La prezentarea proiectelor n-am fost f. atent, și mi s-a părut c-a trecut repede, cu gîndul în background numai la norii întunecați de deasupra firmei, care era peste drum și care păreau că se adună și deasupra capului meu. B12 e o vitamină, sper s-o mai apucăm! S-au prezentat doar 3 filmulețe. Americanii au trei site-uri, foarte mari; văzute din avion par niște baze lunare autonome. Majoritatea personalului lor, inclusiv CEO-ul, prezent și el în sală, sînt indieni și asiatici, dar născuți în State. Chinezii au tot 3, și nu doar la Shanghai; tocmai au mai angajat 200 de omuleți; dar filmul lor a fost vulgar, umor chinezesc, amenințător, cu împușcături. Cu ce le fac ei spionilor, și că nici extratereștrii nu pot să pătrundă acolo la ei. Și șantajist, cu o doi dansatori, unul o scapă, ea îi cere socoteală și el pac-pac ! Brr, horror !! Liniște în sală. Despre filmul din Timișoara nu mai are rost să zic nimic; a aruncat o lumină de amatorism, ca de fiecare dată. Cînd am ieșit de acolo era întuneric și ploua destul de tare.

Audit

E vremea, moda, audit-urilor. După aproape doi ani de la intrarea în UE, au început să vină și aici, la noi. La început auzeam acest cuvînt pe la știri, din ce în ce mai des parcă, dar fără să-i dau importanță. Și Tata mi-a zis că va avea la servici un audit de la o comisie europeană. Apoi am auzit o femeie într-o librărie cerînd o carte despre audit; librara i-a adus una, era groasă și scumpă, 90 de roni. La noi s-a anunțat că vom avea un audit ISO de la o companie mare, TÜV, încă de acum 6-7 săptămîni. Și ”ce mai freamăt, ce mai zbucium” ! Nu se prea știa la început clar despre ce-i vorba. Așa că am început cu făcutul curățeniei prin birouri. Dat prin shredder-e și aruncat documentele obsolete și păstrat numai ultimele versiuni, sincronizate cu DIAMS-ul; și aveam ce arunca: mai aveam prin dulăpioare, pe rafturi, pe sub mese, documente de pe vremea vechiului proiect. Desigur că o parte din ele le-am aruncat anul trecut, înainte de-a pleca în concediu. M-am simțit ușurat după ce am scăpat de ele, de parcă am scăpat de-o povară, de-un complex; în multe din ele nu mă mai uitasem de ”n” ani, fr-uri printate, design memo-uri, doc-uri de high level design; altele însă, pe care le-am folosit mai des, chiar la începuturi, îngălbenite de vreme sau cu pete de cafea, cu însemnări și adnotări pe margini, mi-au trezit amintiri, nostalgii chiar. Eh, pe majoritatea însă le am și-n format electronic, dar pe hîrtie e mai ... drăguț. Apoi a trebuit să facem niște cursuri online, din Virtual Campus. Unul despre Quality altul despre Electrostatic Discharge cu întrebări, exerciții și un examen final, și diplomă pdf trimisă prin mail la secretariat ! Apoi platformele - la asta n-am fost implicat - dar cînd m-am dus pe platformă mi se părea că am nimerit într-o altă companie, sau într-un film. Curățenie, dungi galbene fosforescente pe jos, printre echipamente, căblăraia adunată în fascicule ordonate și marcate cu etichete pe fiecare cablu, totul la locul său, nu ca-nainte, în încurcătura aia ca de spaghetti. (Bineînțeles că totul va reveni la starea inițială în cîteva săptămîni, sînt convins, aici nu-i Germania.) Trebuiau puse la punct documente despre proiect, de la specificații de sistem și de subsistem, la managementul codului sursă pe care-l scriem. Apoi a sosit francezul acela, de culoare, Eric N., care ne-a ținut (din nou) o prezentare, extrem de plictisitoare, în Big Meeting Room, despre fazele proiectului, de la SubDR-0 la MR-6, invenția numită Draft Maturity Model cu certificatele obținute de-a lungul anilor precedenți. Omul ăla are job-ul cel mai sigur din companie - greu de crezut că s-ar găsi un altul mai răbdător ca el într-unul din site-urile ALU din lume să facă lucruri atît de necesare de boring. Între timp, periodic (aproape zilnic, de fapt) ni se trimiteau documente prin email, de la vreo 4-5 oameni din mgt, despre organizarea proiectului, și who's who, toți cu rugămintea de a le citi; de parcă aveai ce să citești! Cînd vedeam de exemplu arborele ierarhic, adînc, al companiei-mamă, atîția oameni plătiți degeaba, mi se făcea silă. În Trash cu ele ! Oricum, scopul auditului e și acela de a detecta slăbiciuni, ajutînd la soluționarea sau optimizarea unor probleme/procese. Păcat ca unii s-au stresat prea tare, ca DGH, care, ca de obicei, face ca porcușoru' isteric de vreo cîteva ori pe săptămînă, și au încercat să strice o parte din farmecul acțiunii. Bine, el se stresează din orice, de la încruntarea la vederea unei căni (chiar dacă spălate!) sau cutii de ceai prin birou, sau a unei foi de hîrtie nefolosite, pînă la obișnuitele crize de nervi la observarea lipsei unui link la un document pe pagina de Intranet a echipei. După ce venea de la cîte o ședință, propaga din ce-n ce mai mult stres iar cînd ne-a zis că (cică) este unu' în comisia de la audit (iarăși!, cică, fără simț al umorului :) ) care va bîntui prin birouri și va întreba la întîmplare angajații despre chestiuni teoretice și acronime, atunci am știut că nu va fi așa, ca nu vom fi implicați direct și că totul ține de modelul românesc, de a ține angajații sub tensiune degeaba. Și am avut dreptate. Iar feedback-ul firmei de audit a fost pozitiv, deși cică (!) au fost surprinși ca un colectiv atît de tînăr (media de vîrstă e f. scăzută față de firmele din Occident, fiindcă mulți pleacă) respectă certificatele ISO de R&D. Oare ce credeau, că lucrăm după ureche ? Scria în mail și că s-au interesat de oamenii cu high technical expertise, despre cum se ocupă compania de ei. Hm, mă-ntreb și eu !

Vibraţii

Îmi place să stau seara pe Pont des Arts, să privesc reflexia felinarelor în apă, să simt briza Senei alunecîndu-mi pe lîngă corp, strecurîndu-se printre haine, aducînd sunetele din depărtate, dinspre spectacolele stradale din Place St. Michel, veselia oamenilor din bistrouri, baruri, sau care ies de la un cinema. Îmi imaginez curenții intrînd apoi în străduțele înguste din Cartierul Latin, trecînd pe lîngă fațadele blocurilor frumos ordonate, pe lîngă boutique-urile sau librăriile deschise pînă tîrziu, pe la terase, prin piețe, îmbrățișînd oamenii. Clima, vîntul, sculptează atît caracterele cît și fețele, fizionomiile. Îmi plac în Paris nu atît locurile, geometria străzilor, cît oamenii, atmosfera deschisă, nu încrîncenată, ca la noi, degajarea - chiar pe o vreme rece și umedă terasele de pe trotuare sînt ocupate, fiindcă au radiatoare care emit caldura de undeva de sus, dedesubtul copertinelor care acoperă mesele, de-a lungul străzilor; cînd treci pe lîngă ele parcă simți căldura oamenilor, nu știam la început despre ce e vorba. Îmi place să ascult sunetele orașului, ciclul regulat al metroului, vocile politicoase din autobuze, de la mese, vaporașele care trec pe sub poduri, oamenii care pășesc cu calm. Trebuie să înregistrez asta odată, cu mp3 player-ul, să fac apoi un colaj, un mix cu zgomotele străzii și frînturi din emisiunile de la radio sau TV, muzică, voci, cum a făcut JMJ în ”Les Concerts en Chine”, pe care apoi le-a introdus în intervalul dintre piese. Sau ca-n filmul ”Crossing the Bridge”, unde un grup de muzicieni s-a dus în largul golfului, pe un iaht, luîndu-și cu ei instrumentele și instalațiile electro-acustice, să compună pe acel fundal sonor. Și-n Timișoara am de exemplu fondul sonor al nopții (cîte un tren care trece departe peste-un viaduct), forfota miezului zilei, cînd lumea, grabită, iese în pauză, sau agitația și muzica săltăreață din fast-food-uri, fondul traficului după-amiezelor tîrzii, sunetul roților de mașini care trec peste asfaltul peticit, zgomotul piețelor și supermarket-urilor, liniștea sîmbetelor și duminicilor calme cînd lumea merge la biserică sau se plimbă prin parc.

Simulare

În timpul exercițiului de simulare a unui caz de incendiu, de la servici, cu tot MRC-ul adunat în curtea interioară, plus trei mașini de pompieri, au fost cîțiva voluntari care-au trebuit să stingă focul aprins de la niște cartoane, folosind diversele extinctoarele a căror funcționare ne-a fost arătată la instrucția periodică. Fără experiență și foarte tineri, băieții, veseli, mai mult au ațîțat focul, în ”încurajările”, aplauzele și rîsetele de fapt, colegilor noștri de pe margine, tineri și ei, și oarecum imaturi, sau cel puțin care caută să vadă în toate un doar un mijloc de distracție; mă rog, de ce nu? În schimb, echipa de pompieri, care păreau toți oameni simpli, cam de la țară, serioși, stătea pe partea opusă nouă, aliniați perfect în fața mașinilor, cam la un metru distanță unul de altul, cu mîinile (parcă) drept, sau la spate, toți cu privirea fixă spre cei doi care încercau să stingă focul. M-am uitat cu atenție la fețele lor, nu zîmbeau deloc și parcă erau un pic îngrijorați de ce se întîmplă. M-am gîndit atunci pe loc, uite, există niște îngeri păzitori, există totuși o ordine, Universul este totuși guvernat de niște legi, legi care lucrează dincolo de aparențele vieții de zi cu zi. Panoramă cinematografică: o rețea de linii luminoase, de raze laser, intersectate, perpendiculare, întinzîndu-se în spațiu, ca-ntr-o simulare a unei suprafețe dintr-un software de proiectare, mapată peste zona virană din spatele curții firmei, și peste lumea noastră.

Inspiraţie la servici

Dezvoltarea de soft implică-n primul rînd inspirație. Sînt momente, uneori trec zile întregi cînd o tot caut și n-o găsesc. A writer's block. De exemplu toată săptămîna trecută m-am gîndit la o problemă apărută la un feature la care-am lucrat prin vară, înainte de concediu, și la care-au apărut acum niște condiții noi care nu erau prevăzute inițial, lucru des întîlnit, din păcate, pe la noi, fiindcă există o proastă comunicare între spec și dev. Era legat de propagarea switch-ului pe stand-by ca să nu se întrerupă call-ul după take-over. Evident că pe lîngă asta am mai lucrat și la altceva, problemele de ss7 sau alte fault-report-uri apărute pe comunicația cu bsc-ul de la chinezi, ca de obicei, fiindcă rareori lucrezi doar la un singur lucru. Bine că francezii au fost în concediu 3 zile de Armistice Day și asta s-a simțit în mod pozitiv, presiunea nefiind prea mare. Chestia e că trebuia să găsesc soluția, o "simțeam" că e undeva pe-acolo. Am luat la periat cîteva mii de linii de cod, am găsit apoi, discutînd și cu ANE, două posibile soluții, dar nu-mi plăceau nici una, erau doar compromisuri, fiindcă implicau mărirea mesajului de transmis, creșterea timpului de encodare-decodare, și uneori putea duce la întreruperea comunicației. M-am apucat totuși de codat, încercînd să și optimizez părțile existente, dar nu eram deloc, dar deloc, mulțumit de perspective, nu eram convins că va merge ca lumea. Și mă gîndeam mereu la o alternativă. Mă uitam pe geam la clădirile în curs de construire, de după linia de cale ferată, la macaralele aurii care se întorceau uneori încet, alteori amețitor de rapid, vedeam muncitorii pe schele. Ce inspirație le trebuie lor, sau ei au oare nevoie ? Priveam trenurile care veneau și plecau, marfare lungi, personale cu acoperișul ruginit, acceleratele și rapidele spre București, cu vagoane de clasa I și restaurant. Mai spre stînga, după maidanul din curte, Gh. Lazăr colț cu Circumvalațiunii, trafic asiduu toată ziua și chiar și seara, pe la 6-6 jumate cînd ies, și cînd e noapte de fapt. Gîndul nu-mi dădea pace nici cînd mergeam la cantină sau la Mall; am fost și la McDonalds de două ori, ca să mai văd fețe noi. Dar ultima dată, la o masă de lîngă mine s-au pus niște țațe, tinere și foarte sigure pe ele, de la mine din firmă, din alt departament, și au început să turuie cum aud de obicei, despre terenuri, viloace, mașini și apoi despre restaurantele la care-au fost și se mai duc. Dar nu spuneau de ce nu le-a plăcut sau de ce le-a plăcut o anume mîncare, sau ingredientele, doar simplă polarizare, plus sau minus, gîndire binară. Ce stil, ce snobism ! Nici aici nu mai scap, nu mai văd oameni normali ?! Cînd fac pauze de lucru și cobor la bufet, la fel, aud colegi vorbind numai de lucruri de genul ăsta. Plus ”faze”, plus filme proaste, plus discuții despre mersul la alte firme. În general nu ai cu cine vorbi despre programare sau despre IT măcar, în general, măcar în stil editorial dacă nu despre muncă. Mai ascult și muzică, e foarte important, nu doar inspirator dar și ca o supapă fără de care, recunosc, nu aș rezista. ”Nowhere to run, nowhere to hide / No way to relieve this feeling inside” de J.J. Cale a fost melodia care m-a marcat în ultimele zile. Îmi place interpretarea din Live in London. Totuși, uite, bine că au angajat-o pe GRG, cu care pot discuta atît despre IT, cît și despre filme și muzică, tocmai am făcut schimburi de mp3-uri cu jazz și blues-uri. Vineri a fost o zi cu un soare lăptos și cam rece. Am ascultat muzică de dimineață, de cînd am sosit. Ideea mi-a venit după prînz. Soluția era acolo, ascunsă și mi s-a relevat la un moment dat. Inițial nu mi-a venit să cred, nu eram sigur adică, mi se părea o iluzie, apoi o minune chiar, dar am verificat și într-adevăr așa era. Nu out-of-the-box, cum se spune, ci cumva în același spațiu; ca-n suprafețele acelea din matematica superioară, care ocupă aceeași poziție dar nu se suprapun. Am șters partea la care-am lucrat cam toată săptămîna și am rescris-o pe baza noii idei, refolosind o structură internă deja existentă. Am stat pînă tîrziu la lucru, am apucat să și testez unul din mesaje și am văzut că merge. Pînă la livrarea de vinerea viitoare va fi gata ! Tot anul am lucrat în general numai la dezvoltare de feature-uri noi, și acum parcă începe să se vadă cheia de boltă. Chiar, ce repede-a trecut anul ! N-am prea făcut maintenance, oricum nu-mi place să cobor pe platformă, printre cabluri și ventilatoarele care huruie și vîjîie. Într-un fel e ok, deși n-am prins nici o ieșire, nu pot spune că e job-ul ideal, dar cu criza asta economică, care chiar mă-nervează, cică e greu. Și păcat însă de atmosfera prea impregnată cu stress de la servici, care trebuie schimbată. Asta aș vrea s-o schimb, să găsesc o soluție, nu doar glumele pe care le fac și care, hm!, ciudat, după reacțiile colegilor, chiar mi se pare că-mi ies, cam de fiecare dată! Sau poate că-mi ies tocmai pt. că atmosfera e așa de apăsătoare. Dar de fapt eu ... eh!, aș vrea să schimb multe!

Repetare

Repetarea unui lucru, unei acțiuni, over and over again, creează și poate duce la dezvoltarea de acuități deosebite. De exemplu repetarea unei piesei de către actorii care-o joacă, de atîtea ori cît trebuie pînă reușesc să intre-n pielea personajului. Sau a unui melodii, care-și dezvăluie treptat înțelesul și apoi forța ascunsă. Sau exercițiile de tai-chi făcute de chinezi în fiecare dimineață. Sau o Mantra. Sau multe alte exemple. Mă gîndesc că am lucrat la un proiect, dar unul uriaș, care implica atît dezvoltare, în principal, cît și asistență clienților, cam 5 ani și jumătate. Dar nu consider asta un lucru negativ, dimpotrivă. Într-un fel, a ajuns să-mi placă proiectele mari, să nu mă mai simt complexat de ele, fiindcă ajungi să-ți formezi o viziune panoramică și foarte clară asupra unui sistem, de la minuțiozitatea implementării lui într-un limbaj de programare, interacțiunea lui cu toate componentele implicate, trecînd peste milestone-uri, peste fazele de validare și acceptanță la client și pînă la maintenanța continuă. Procesul este unul lin, ca la jocul de curling, în care piatra e aruncată de unul din player-i, și ceilalți îi netezesc/conduc drumul pe gheață cu măturica. Unora acest proces le pare lent, dar este eficient și scutește de nervi și de neplăceri/surprize atît clienții cît și oamenii care lucrează la el. Software-urile mari care operează-n timp real, sînt și foarte fragile, și de asta unii operatori preferă să-și angajeze proprii programatori așa-zis ”pe field”, și cunosc astfel de cazuri în domeniul bancar, nu doar în telecom. Într-o firmă de telecom e mai multă gălăgie decît într-una de IT. But anyway. Ce vreau să spun de fapt e că timp de 5 ani consecutivi am venit la servici în același loc, la aceeași adresă, făcînd acceași rutină cu peak-uri de intensitate dar și low-uri; am schimbat doar poziția birourilor în clădire precum și (mai ales) faptul c-am cunoscut un batalion de colegi care s-au perindat prin firmă. Mă gîndesc că eram ca Bill Murray în ”Groundhog Day”, nevoit să-și trăiască over and over again aceeași unică zi. Și salvarea lui a venit după ce s-a perfecționat într-atît încît a înțeles că singura schimbare vine din interior și asta e tot ce contează în fond, și nu schimbările superficiale ale lumii înconjurătoare, ale vremurilor. Hm. Deși unul din mesajele filmului ar fi că trebuie să-ți cultivi o mulțime enormă de calități extraordinare ca să poți mulțumi o femeie. Eh! C'est la vie!

Toamnă indiană

Era cam 12:30 cînd am ieșit în oraș. Am luat-o întîi prin 700, pe lîngă tarabele cu mîncare, printre mirosuri de prăjeli, printre oameni de tot felul. Pe lîngă personalul obișnuit al Pieței - țărani, pensionari, precupețe, bișnițari, semi-bețivi, colegi de la Alcatel, etc., am observat, de cînd au apărut clădirile noi, și tipologii noi, de exemplu muncitorii care lucrează pe mini-șantierul de acolo, pe schele, murdari, prăfuiți și îmbrăcați în uniformele și culorile șantierului, sau noua middle-upper class care s-a mutat într-una din construcțiile de birouri noi, oameni la costume, tineri în general, fete machiate, care-și fac loc printre mașinile noi din parcare și care-au ieșit să-și ia ceva de mîncat pentru birou. Trec pe lîngă piața de alimente, pe lîngă Casablanca (oameni triști, ca de obicei), ocolesc Piața de flori, o iau la stînga și intru-n zona de străduțe-nguste din Unirii. Îmi place să-mi iau o baghetă cu pui de la Traiteur-ul de pe Gh. Lazăr. Apoi, în continuare, trec pe lîngă Lenau și ajung în Piața Unirii. Vremea e caldă, sînt vreo 21-22 de grade, sînt îmbrăcat într-o cămașă și o jachetă ce pare croită special, cred, pentru astfel de vreme, de toamnă sau de primăvară; normal, o am de la Paris! Lume multă, ca de obicei. Mă așez pe unul din scaunele grele de lemn, cu margini de fier, lîngă fîntînă, dinspre Dom. Mă uit la oameni; e o atmosferă destinsă, observ multe fete frumoase, foarte tinere, eleve de liceu sau studente, îngrijite, finuțe, drăguțe, fără figuri. Mame cu copii care se joacă, porumbei, cîțiva oameni cu laptop-uri (wireless-ul e free în zonă), alții care discută și se bucură de soare, oameni pe la terase. Piața pare împărțită-n două, cam două treimi (parcă) în soare, și restul la umbră. Mmm! Ce bună e bagheta ! E încă fierbinte, are carne de pui, salată, maioneză, cașcaval, măsline verzi, și detectez și altceva, nu știu exact ce, dar fără de care-ar avea un gust sec. Dar e delicioasă! Mă gîndesc la fete, dar și la servici, îmi tot vine-n gînd ședința de dinainte. Nu-mi plac ședințele din MRC. Probleme, ambalări, termene fixe, schimbări de șefi, criza financiară, cost-reduction, și, mai ales, oameni anxioși, epuizați, dezumanizați (da, avem și așa ceva). I don't know. Poate-ar trebui să-ncerc să caut și-n altă parte; sau poate nu, nu încă, mai bine stau aici să pot să m-ocup de proiectele mele personale. Îmi place aerul de aici, din Unirii, vîntul care suflă ușor și mă odihnește, soarele care îmi încarcă bateriile, fețele senine ale oamenilor. În fine. Trebuie să plec. O iau pe Mercy, pe lîngă Cărturești și Humanitas, dar nu intru că n-am timp, apoi spre magazinul Bega, mă uit la buchiniști și o apoi iau prin Parc (Civic) pe o alee. Un covor de frunze galbene care miros a toamnă - o mireasmă (flagrance) care seamănă cu cea de mere coapte și struguri. Din nou văd fete drăguțe, oameni pe bănci, poate în pauză de masă, ca și mine. Merg încet, nu mă grăbesc. Mă uit din nou la cărți, traversez repede aglomerația din centru, mă uit la afișele mari de la Operă - vine un teatru de Revistă de la București (a, tiens!, nume mari, Stela și Arșinel!). Intru-n labirintul de străduțe din zona străzii Paris, cu clădiri înconjurate de liniște, ce respiră un aer romantic, pe care mă plimbam și mă plimb de atîtea ori. Apoi o iau pe Brediceanu, pe sub viaduct și re-intru la servici.

Tăcerea din filme

Mă gîndesc la tăcerea din filmele franceze din perioada anilor '6o sau '70, la filmele cu Alain Delon, Lino Ventura, Jean-Louis Trintignant, Belmondo. De fapt Belmondo nu; el vorbea încontinuu. Erau minute întregi de linişte, în care atenţia era îndreptată doar asupra acţiunii (de exemplu scenele cu mașini din "Un homme et une femme") sau a unor amănunte ca aprinderea ţigării, ritualic, (ce-mi plăcea asta, mă făcea să vreau să fumez și eu), privitul pe geam, condusul mașinii, cititul ziarului, băutul cafelei, panorama orașului, atracția (din "Ma nuit chez Maud" de ex). Expresivitate și atît. Mi se pare mie sau majoritatea filmelor de atunci aveau loc toamna sau primăvara, poate din cauza hainelor (purtau sacouri, impermeabile) sau a climei; sau poate toamna se filmau pentru că așa era planificat. Sau a culorilor cenușii sau pastelate sau datorită decolorării peliculei. Patina timpului. De fapt noul val asta a spus în primul rînd, nu?, că noutatea stă în felul cum privești. Am observat asta și în unele seriale polițiste de acum. Oamenilor le place să se identifice cu polițiștii, le place să vadă alți oameni în timpul serviciului, să-i vadă prinși în probleme complicate, urîte; majoritatea personajelor din serialele polițiste au probleme personale, cu soția, sau fosta. Și doar cuvintele nu pot rezolva o problemă. Ce bine-ar fi dacă oamenii ar știi să tacă, dacă nu ar considera asta anormal, dacă nu ar considera esențială vorbăria, falsa comunicare. Acum atracția prin cuvinte, a da din gură sincron fără a spune nimic, este considerată o formă de comunicare obligatorie ca fundament esențial pentru căsătorie. Se spune că un prieten nu este o persoană cu care ai ce să vorbești împreună, ci o persoană alături de care poți să taci împreună.

Jarre-sque

Întotdeauna mi-am închipuit un artist lucrînd în salturi, alternînd perioadele, scurte, de activitate cu cele de inactivitate, de lazyness, mai lungi. În special muzicienii, chiar și cei cu succes de box-office, mă rog, ei fiind mai popularizați, îi pot observa mai bine. În ultimul timp, m-am interesat mai amănunțit de viața artistică, de exemplu, căutînd să-mi umplu IPod-ul, prin muzica lui Jean Michel Jarre. M-am uitat pe paginile lui de web și pe blog-ul său și am văzut că are o viață, o agendă, foarte plină. Pe lîngă seria lungă de concerte pe care le-a susținut anul acesta și care va continua, mai are timp să participe la tot felul de expoziții, să meargă prin muzee (de exemplu povestește despre "Sacrul în arhitectura contemporană" - interesant), să se întîlnească cu alți artiști tineri, să asculte muzică, să mergă la un film (a văzut Wall-E), să descopere instrumente noi în călătoriile pe care le face și să se joace cu ele apoi toată ziua, etc. Adică nici gînd vacanțe goale, perioade de "far niente". Oare se plimbă și el prin Paris, stă la o cafenea, intră intr-un bistro ? Zicea într-un interviu că este gurmand, așa că de ce nu ? Nu cred că s-a pus vreodată problema să se plictisească, cum se întîmplă la noi, care vrem să ne schimbăm job-ul sau domeniul de activitate.

Am descoperit niște piese de-ale lui pe care nu le-am mai auzit, discuri cu rarități, piese compuse pe la-nceputul carierei, sau cele scrise pentru alte formații, pentru reclame, sau muzica din documentarele lui Cousteau. Sau de exemplu secvențe din concerte neintroduse pe CD, sau concerte pt. care nu s-a scos vreun CD (eventual o casetă video) sau înregistrate în sală. Apoi interviuri cu el la radio, la TV, secvențe de cînd era tînăr și nu avea un studio - vizualizate pe Youtube. O secvență m-a impresionat, dintr-un concert recent, indoor, cu instrumentele analogice (care, culmea, totuși sună cică mai bine decît cele digitale!) care l-au trădat la un anumit punct, iar el se străduia să refacă linia melodia tot învîrtind încolo și-ncoace de diferite butoane și unul din muzicienii din spate a introdus, în background, un sound asemănator, ca umplutură. Și pe măsură ce se chinuia el la pupitru, lumea din sală îl încuraja aplaudînd în ritmul melodiei. Era Oxygene 2 parcă, da, și toată lumea o cunoștea, dar interpretarea live trebuie să fie totuși diferită. Pe blogul său JMJ povestește întîmplarea și îi mulțumește prietenului său că a intervenit cînd trebuia.

Mi s-a părut interesant cînd a declarat că nu-i pasă dacă piesele sale sînt copiate de alții. Normal, cine să-i egaleze bogăția și profunzimea sound-ului ? Oricum, mi se pare că înveți mult copiind maeștrii, îți creezi o bază pe care să te dezvolți. Și repetiția unui lucru, chiar dacă nu devine ritual, duce la percepții nebănuite pînă atunci. Deși el spune că în "Oxygen" nu repetă nici un acord, și că și cele care seamănă, ca un refren, sînt diferite, poate imperceptibil, dar diferite. Varianta "New Master Recording" sună foarte crisp. Sau de exemplu diferitele versiuni ale piesei Oxygene 4 cîntate prin multe concerte, de fiecare dată sună altfel. Noutatea poate veni atît de la interpretare cît și de la ascultător. Cred că valoarea unei opere stă și în aceea că o poți revedea, reauzi (în diferite interpretări), iar la o carte - reciti. Altfel eu personal mă-ndoiesc de calitatea a ceva ce nu-ți mai vine după aia să retrăiești. De asta lumea se duce la concerte, sau la teatru, Operă, (nu?) sau își cumpără CD-uri sau DVD-uri cu filme.

Prietenie sub Linux

Sîntem sau nu prieteni? Lucrăm împreună 8 ore pe zi, uneori luăm și masa de prînz împreună, mai mergem la o pauză de cafea la bufet, vorbim despre pasiunile, planurile noastre, apartament, case, mașină, viitoare business-uri, filme, fotbal, politică, evident și lucruri legate de servici dar ... cam atît. După program însă, fiecare din membrii echipei merge pe la casa lui, sau își face cumpărăturile, sau se-ntîlnește cu proprii cunoscuți. Nu ieșim niciunde în timpul liber, în week-end-uri. Cu alte cuvinte, ne simțim bine între noi, mă rog, cu unele excepții, dar marea parte a zile ne-o petrecem separat. Hm. E vina cam tuturor, într-o măsură. Mă gîndesc ce mulți oameni Ok am întîlnit la Alcatel de-a lungul a șapte ani! Și că n-am petrecut destul timp împreună cu ei, nu m-am bucurat suficient de prezența lor. Mă simt vinovat parcă într-un fel că n-am depus efort de a-i înțelege mai bine, de a ne maturiza, de a comprehenda împreună viața asta, de-a ne cunoaște mai mult. Mereu pleca cîte unul, și nu doar din firmă, ci în Vest, de unde șansele de a ne revedea sînt foarte mici. Parcă părea un act de trădare într-un fel, așa mi se părea la început, dar, pe de altă parte, cam asta e o parte a meseriei de developer, nu? Sau pleci spre o lume mai deschisă, cum cea de aici nu este și nici nu va fi prea curînd. Timișoara mi se pare un oraș mort din pdv cultural, cu oameni preocupați doar de partea materială, de bîrfe, un oraș cuprins de somnolență. Și din motivul ăsta îi înțeleg perfect pe cei care caută să evadeze. Dacă nu ești de aici, dacă nu ai o familie alături de care să te simți dorit. Sau dacă nu ai o imaginație hiper-activă. Sau dacă nu-ți pasă.

Mă întreb cu cine dintre ei mă voi mai revedea, asta dacă mă voi re-ntîlni cu ei vreodată. Uneori sînt optimist. Mă gîndesc cum ar fi să mă mai întîlnesc cu Eigel, de exemplu, să povestim, să agațăm fete prin baruri (a, normal, sper cu mai mult succes decît atunci), să stăm la o cafenea în Paris, sau, ca-n "Sideways", că se cam apropie vîrsta mijlocie, să mergem cu mașina prin California, să degustăm vinuri, să cunoaștem femei, dar femei adevărate, fără fițe de vedetă, să admirăm peisaje, să mergem prin restaurante bune. Gînduri goale. Nici nu mai conversez cu majoritatea din foștii colegi prin mail, din păcate. Sau cu Ermil - mare caracter.

De fecare dată cînd cineva pleacă din firmă, mă simt, I don't know, ciudat. M-a pus pe gînduri de exemplu săptămîna asta faptul că Paula a plecat în concediu, fără plată, pentru o bucată mare de timp, vreo lună jumate. Mă întreb ce planuri are. Tot povesteam cu ea în ultimul timp să planificăm o ieșire, cu mai mulți colegi, la un bar sau la un film în Mall. În fine. Mult de lucru, cînd unul cînd altul trebuia să stăm peste program. Probabil că va pleca și ea, definitiv, în curînd. Normal. Și mă voi simți mai prost. Și pe Cipi-l bate gîndul să-și ia un concediu fără plată mai lung în care să se gîndească la planuri de carieră, să facă altceva, e normal, dar el se cramponează în teorie. Și eu am planuri și nu fac destul ca să mi le realizez. Caut prea mult la alții, întîi vreau să văd (prea) multe filme, să ascult (prea) multă muzică, să citesc (prea) multe cărţi.

La cantina "întreprinderii"

Ce aglomerație e la cantină ! Mîncarea e la fel ca pe vremuri, uneori proastă, alteori acceptabilă. E însă plin de oameni noi, tineri și foarte tineri, de la departamentul financiar,dar și inginerași, cu multe fete drăguțele, aranjate, șpițate. Gălăgie. Agitație. Peste zgomotul de fond se suprapun boxele care împrăștie melodii de la radio-urile FM și reclame. Coada poate ajunge pînă la ușa de la intrare. Cînd mă așez la coadă și văd atîta lume împrejur, mă neliniștește gîndul că poate nu voi mai găsi niciun loc liber la vreo masă. E ca o un coșmar. Mă imaginez cu tava într-o mînă, încercînd cu cealaltă să mănînc, într-un colț. Sigur, nu mi s-a-ntîmplat, și nici n-am văzut pe cineva care să pățească asta, pentru că mereu unii se ridică, tăvile se strîng, vin imediat alții în loc. Dar pe măsură ce avansez la coadă, care mai e și situată central in sală, mă uit îngrijorat la cîte-un locșor virtual liber care să nu aibă pe spătarul scaunului vreo haină sau poșetă, sau chiar la cei care se pregătesc să plece sau au ajuns la desert. Eu nu-mi las lucrurile singure, deoarece coada șerpuiește și pierd pentru cîteva minute contactul vizual. Mai schimb/prind priviri cu domnișoarele care mănîncă... Discuţii puerile pe la mese. Shopping, mall, maşini, fotbal, imobiliare. Vedete TV. Faze. Cam atît. Încruntaţi sau veseli. Nici o stare intermediară. Eu nu folosesc niciodată cuvîntul "fază". Mi se pare superficial. Toată lumea poate să observe "faze", adică ceva deosebit de grozav pentru ei, chiar dacă nu o verbalizează (de asta se tot reiau la meciuri, nu?) Mie-mi place însă să vad fluxul, mișcarea lucrurilor, în ansamblul lor, nu punctual. Punctuale sînt amănuntele, pietrele peste care apa trece. Săptamîna asta cînd stăteam la o masă cu încă 3 colegi de echipă, am văzut, în aglomeraţia şi hărmălaia aia o tipă citind ziarul, netulburată. Parcă era o eroare in Matrix. Apoi, cînd ies de la cantină în aerul de afară, mă simt... nu știu cum, ușurat, parcă atunci începe pauza adevarată, simt că mi se deschid atîtea drumuri, Centru, librării, Unirii, 700, cafenele. Chiar să merg înapoi lucru să prind o oră de acalmie, în care să nu fiu întrerupt sau deranjat sau stresat.

Arhitectură 70

Cînd mă gîndesc la anii '70 îmi vin în minte mai multe lucruri. În primul rînd mă gîndesc la arhitectură. Acea arhitectură, născută de exemplu din art deco, de beton cu unghiuri ascuțite, sefeistice, care parcă plănuiau să înlocuiască toate construcțiile viitorului, birouri mari, locuri de mîncat generoase, spații de locuit largi, luminoase, care lasă loc însă și perspectivei, panoramei adică (lucru foarte important), cu pomi în fața clădirilor, etc. Mă imaginez și-acum că aș (ar?) trebui să trăiesc într-un astfel de spațiu.

În Timișoara există puține astfel de locuri; de exemplu Universitatea; cînd eram student aveam cursuri în astfel de săli și-mi plăcea să stau mai în spate în amfiteatru ca să mă uit din cînd în cînd și pe geam în depărtare, să-mi odihnesc privirea pe zona Universitară. Sau zona Casei Oamenilor de Știință, sau clădirea de birouri de pe strada Paris. Acum se construiesc încă trei astfel de clădiri în Piața 700. Și mă plimb deseori pe aici.

Am văzut însă multe astfel de clădiri în Paris, în zona Défense de exemplu, nu doar esplanada cu sky-scrapers, ci și împrejur, în Courbevoie și Nanterre. Cartiere de locuit, cu blocuri albe, nu f. înalte, 4-6 etaje, cu geamuri pînă jos, cu părculețe între ele, cu mici alei, băncuțe, cu verdeață deloc neglijabilă, chiar cu flori pe alocuri. Anul trecut cînd am fost la Paris am avut ocazia să mă plimb diminețile pe acolo; era vară și era cam pustiu, doar mame care-și plimbau copiii cu căruciorul, sau oameni mai în vîrstă, cîte-un autobuz trecînd. Și era liniște și pace. Iar zona era gîndită foarte bine, cu utilități, magazine, brutării, mini-market-uri, cafenele, firme de mici întreprinzători, grădiniță, cabinet medical, cabinet de conducere auto și tot felul de birouri și birouașe, cu deschidere spre stradă, cu nelipsitul McDonalds, chiar și un restaurant japonez in zona Pieții Charras, unde am stat. Plus suburbiile "bune", Meudon, Vélizy, pline de firme de tehnologie, unde vezi numai oameni serioși. Dar m-am îndepărtat. Apoi, chiar în interiorul Parisului, la Maison Radio sau Clădirea Ministerului de Finanțe de la Bercy sau blocurile care se văd din Turnul Eiffel înspre sud-vest, care mi se par încadrate foarte bine în arhitectura clasică locală. Simt cumva că astfel de clădiri degajă o energie specială, care catalizează munca și creativitatea și viața.

Umanitate radioactivă

Mă gîndesc la o atmosferă infestată cu aer radioactiv, Pămîntul de pe care oamenii pleacă şi sînt încurajaţi să emigreze, ca-n "Do Androids Dream of Electric Sheep", suburbii pustii, blocuri părăsite, în care doar unii, rămaşi datorită job-ului, reuşesc să păstreze un aer de umanitate, să continue, în tradiţia civilizaţiei, să trăiască normal. Şi liniştea. Nu cred că m-ar deprima liniştea. Trebuie să-mi iau o pereche de căşti cu noise cancelling. Apoi, mă gîndesc la Wall-E. O poveste care poate continuă romanul lui PKD. Aici "se vede" atmosfera, un aer gălbui, se aude parcă şuieratul vîntului printre zgîrie-norii părăsiţi şi roboţelul care-şi face treaba pentru care a fost programat - colectarea şi compactarea gunoiului - şi care ascultă muzică şi se uită la filme romanţate. Şi cumva aflăm la final că există frumos şi aici şi că ne putem găsi pe noi înşine chiar aici, în aceste condiţii.