În 2022

Singurul lucru bun pe care l-am făcut anul acesta a fost călătoria din iulie-august. Și ciudat, în același timp. Pentru că am fost în aceleași locuri ca și înainte de panedmie, deci cu trei ani în urmă. Am stat în toată această perioadă în casă, cu același ghid turistic în cameră, pe care-l mai răsfoiam din cînd în cînd, mă uitam la walking tour-urile pe YouTube înciudîndu-mă c-am ratat atîtea lucruri. Am avut pînă și aceiași pantofi de trekking, pe care-i purtam din cînd în cînd cînd mergeam jos să iau un bax cu apă de la supermarket sau în plimbările prin cartier. Și iată-mă din nou aici, mi-am zis, cînd am ajuns în același locuri, stînd în aceleași hoteluri. Acolo nu mi s-a părut extraordinară situația, uneori chiar banală, dar așa se întîmplă uneori în viață, nu-ți dai seama ce ai trăit decît atunci cînd ajungi acasă. A fost interesant, în ciuda aglomerației și a căldurii, sau problemei mele cardiace care mă face să transpir abundent mai des. Am o mulțime de amintiri, distincte de cele de data trecută, am absorbit cît am putut. Asta deși m-am simțit foarte familiar cu locurile, aproape ca acasă. Știam cum anume se ajunge de la punctul A la punctul B, asta în afară de trasee, pe care le-am parcurs în premieră, știam de unde-ți poți cumpăra mîncare sau de unde poți lua un feribot. Nimic neprevăzut, și ăsta a fost și motivul pentru care am ales să vin din nou aici, să nu mai fiu nevoit să-mi fac astfel de griji, aflîndu-ne totuși încă în pandemie astfel că nu aveam chef să merg în locuri necunoscute trebuind să mă orientez de fiecare dată, printre atîția oameni. Per ansamblu am fost super-mulțumit că am călătorit acolo și anul acesta. Pentru anul viitor aș vrea să plec de două ori în călătorie.

În rest, am reînceput să merg la servici, dar doar de două ori pe săptămînă, uneori trei. Și la servici am trecut prin cîteva perioade stresante, nu multe, dar nu înțeleg deloc de ce nu se poate fără stres. Există oare un servici fără stres? Am văzut, în sfîrșit, toate sezoanele din The Office, ambele versiuni, și cea americană și cea engleză, precum și Parks and Recreation, ceea ce cred că a contribuit în mare măsură la decizia de a veni și fizic la servici. Abia anul ăsta m-am abonat și eu la servicii de streaming, astfel c-am văzut și vreo optzeci de filme, mult mai multe ca anul trecut. Bine că se mai difuzează și filme franțuzești mai vechi puțin, nu doar de acțiune, cum credeam inițial, și chiar am mai văzut și cîteva filme italiene și nordice, de care-am fost destul de mulțumit. Și ultimul film a lui Woody Allen tot pe un canal de streaming l-am văzut. Și Obi Wan Kenobi. Și m-am uitat la Toate viețuitoarele, mari și mici - dar acesta pe Epic Drama. De citit nu am citit atît de mult, mai puțin de treizeci de cărți, dar mi-am cumpărat o mulțime de cărți bune, cîteva zeci, pe care chiar intenționez să le citesc curînd. Au apărut atîtea că abia le-am făcut loc în bibliotecă. La Humanitas, două volume din operele complete ale lui Platon, apoi al doilea volum al Eseurilor lui Montaigne, Civilizația romană a lui Eric Grimal. Și toate cele 124 de scrisori ale lui Seneca către Lucilius. Dacă în urmă cu un deceniu citeam literatură urbană, acum am ajuns, iată, la antichitate. De la Paul Auster la Robert Graves. La Cărturești au început să scadă numărul cărților de la Llewellyn, probabil gustul s-a cam stins prin zona asta. Am fost la ambele tîrguri de carte. M-au suprins în mod plăcut Anul meu cu Salinger, de Joanna Rakoff, un memoir care-mi aduce aminte de perioada de la sfîrșitul anilor nouăzeci, și O prietenie de Silvia Avallone, un roman care se petrece în Italia contemporană, exact ceea ce căutam. Acum, de sărbători am citit Circe de Madeline Miller, ceea ce mi-a reactivat gustul pentru mitologie.

A mai fost anul începutului războiului din Ucraina, a morții reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, care a marcat sfîrșitul unei epoci, și a inflației de peste 15 procente, lucruri care m-au ținut ocupat în destul de mare măsură cu urmăritul știrilor, în loc să-mi văd de ale mele. Și chinezoii tot amenință Taiwanul, iar nord coreenii continuă experimentele nucleare. Atîta nedreptate există în lumea asta. Bine că Argentina a cîștigat din nou Campionatul Mondial, ca-n '86, ceea ce m-a făcut să mă simt iarăși copil, în detrimentul echipei Franței, dar nimeni n-a ținut cu Franța, poate doar africanii. (Nu știu, chiar nu le e rușine să se prezinte cu o astfel de echipă?) Și tot anul ăsta au mai fost cîteva lucruri și întîmplări personale, dar asta e altceva, nu am chef acum să scriu chiar totul. Acum prefer doar să stau în pat, încercînd să las departe gîndurile despre servici care-mi tot mai vin din cînd în minte, răsfoind cîteva cărți și reviste pe care le-am cumpărat în Franța, să mănînc Panettone, și să mă uit la cîteva Walking Tour-uri la canalele de pe YouTube la care-s abonat și să dorm cînd am chef. Doar perioada asta a anului trece atît de repede.

Galateea de noiembrie

Mi-am comandat pe Net o carte care-a apărut la noi acum 14 ani, de la o librărie de la care-am comandat ultima dată acum mai bine de 12 ani, și mi-a venit într-o stare aproape impecabilă. E vorba de romanul Galateea de Cervantes. Ce trece timpul, parcă era mai ieri.

De fapt totul a început la tîrgul de carte Gaudeamus din Libertății, de astă-vară. Am fost cu un coleg, ne-am întîlnit, ce coincidență, pe stradă, după program, mergînd în aceeași direcție, și locuind în zone relativ apropiate, amîndoi lucrînd de acasă. Ei, da, mai am și astfel de colegi. El se ducea pentru cărțile de meditații la Evanghelii, ale lui Wilhelm Dancă, acesta fiind prezent pentru o sesiune de autografe într-unul din corturile instalate în piață, și o conferință, la care-am asistat și eu, în mare parte. Ei bine, el și-a cumpărat cărțile respective, iar eu mi-am cumpărat altele, și ne-am întors, vorbind despre cărți, despre servici, ce diferență între lumea prezentă la tîrg și majoritatea colegilor de la lucru, și despre religie, el se gîndea serios să treacă la catolicism, și despre altele. După o săptămînă, mi-a părut totuși rău că nu mi le-am cumpărat și eu, și, de acasă, am decis să intru pe un site și să le comand, dar, intrînd în cont, atenția mi-a fost distrasă, nu știu cum, de Cervantes, traducerile lui Sorin Mărculescu de la Paralela 45, apărute mai demult într-o ediție îngrijită și în plus tipărită pe o hîrtie de calitate, cum destul de rar se găsește astăzi. Așa că mi-am comandat Nuvelele exemplare, care conținea și cîteva texte în plus față de ediția de la CR din anii '80, și care mă interesa pentru că mă pasionează perioada aceea istorică, și în plus voiam s-o recitesc, precum și Muncile lui Persiles și ale Sigismundei, un roman de călătorii, subiect care mă pasionează în ultimul timp de asemenea. Mi-au venit prompt a doua zi și într-o stare foarte bună, apoi, imediat, m-am întrebat de ce nu mi-aș lua și Don Quijote, o traducere diferită de cea de la bpt, de la finele anilor șaizeci, plină de arhaisme, o ediție în patru volume, care aparține mamei mele, și la care țin enorm de altfel, și pe care-am citit-o pe la începutul adolescenței parcă. Așa că mi l-am comandat, sînt două volume și mi-au venit chiar sigilate. Îmi mai lipsea doar Galateea, primul lui roman, dar am zis că nu sînt colecționar și în fond asta e o carte care-a fost într-un fel negată de autor, a făcut parte din autodafé-ul de la începutul lui Don Quijote. Dar nu am mai comandat nimic atunci, mă pregăteam serios de concediu, mi-am făcut o listă lungă pentru asta, apoi a urmat călătoria în Italia, apoi perioada cînd mi-am revenit după căldură și aglomerația de acolo, apoi m-am luat cu lucrul și agitația de la servici cu noul proiect.

Și în cele din urmă, luna aceasta, într-o seară, urmărind reducerile de black friday, din nou am vrut să comand o carte, tot de la același site, și cu ocazia asta mi-am zis hai totuși să adaug în coș și Galateea. Măcar pentru introducerea făcută de traducător, fiindcă mărturisesc că nu am de gînd s-o citesc în curînd. Și nu se prea găsește nici în librăriile online din Occident, am observat. Și parcă îmi și lipsea. De fapt toate aceste titluri le mai văzusem eu de-a lungul timpului prin diverse librării din oraș, unele le-am răsfoit chiar de mai multe ori, însă ceva mă făcea să nu le cumpăr. Poate încă nu venise rîndul lor, sau nu eram pregătit, cine știe? În fine, doua zi am primit un telefon de la cineva de la librărie, în care un om bun, cum nu credeam că mai există, mă informa că acea carte este puțin îngălbenită la una din margini, are un fel de pată de la soare. Am zis da, doar e apărută în 2008, dar, ținînd eu mult la cărți, aș prefera ca pe asta să nu mi-o trimită și am s-o caut în altă parte, el mi-a zis că mă înțelege și i-am mulțumit. Așa că am căutat din nou pe Net și am găsit-o rapid în stoc la o librărie online din Craiova, de la care, uitîndu-mă în istoric, am văzut că ultima oară am comandat acum 12 ani, și culmea că-mi și amintesc momentul, erau două romane ale lui Kurt Vonnegut de la Polirom, care nici ele nu se mai găseau în librăriile de aici din Timișoara, nu știu de ce așteptasem atît, poate speram într-o ediție mai bună decît aceea de buzunar, dar oricum, lucrul acesta mi se întîmplă destul de des. Bine că mai există, îmi place continuitatea unei afaceri, în special în domeniul culturii. Iar revenind la prezent, Galateea mi-a venit a doua zi, la un Easy Box din apropiere, altul decît cel la care-am plasat comanda, fiindcă acela era aglomerat, după cum îmi scria în SMS-ul primit, și a trebuit să merg cu autobuzul, venind seara de la servici, încă o stație în plus. Și a sosit într-o stare foarte bună, foarte bine împachetată, deși afară ploua mocănește. Ei, acum mă simt mai bine, deși am altceva de citit pe lista de priorități.

Veronesele meu

Prima mea întîlnire cu Veronese a fost în perioada admiterii la facultate. Era anul 19... (cum se scrie în unele romane), în luna septembrie. Examenul următor avea loc după-amiaza tîrziu, nu mai știu dacă era al doilea sau al treilea, adică ultimul, iar eu mă aflam acasă, neliniștit. Urma să plec curînd spre Universitate. Nu eram mulțumit deloc de cum mă descurcasem pînă atunci. Subiectele erau dificile, cam de olimpiadă, necesitau concentrare și implicau conexiuni pe care nu le prea vedeam. Eram prea surescitat să mai recapitulez ceva, așa că am aprins televizorul. Era unul alb-negru, marca Sport, și am dat peste o emisiune culturală de la Tvr, fiindcă altceva nu aveam, nu exista cablu. Acolo se vorbea despre culoarea Albastru Veronese, nu Verde, după cum aveam să aflu mult mai tîrziu, după ce-am absolvit, și încercam să-mi imaginez cum arată. Erau imagini statice sau cu mișcare lentă din picturile cu scene religioase, care m-au uns la inimă și m-au făcut să mă gîndesc că mai există lucruri frumoase în lume și nu are rost să disper totuși. Ca să nu las povestea terminată trebuie să mai scriu că am intrat, am luat note din ce în ce mai mari la fiecare din cele trei examene, deși efortul m-a cam epuizat.

Cîțiva ani mai tîrziu, mă aflam cu serviciul la Paris. Era într-un week-end, venise ziua cînd am ajuns să vizitez Muzeul Luvru. Mă pierdusem, dar în mod voit, de colegii mei de servici cu care venisem, niște idioți absoluți cu toții. Era prima dată cînd mă aflam într-un muzeu din Occident dar mă simțeam foarte în largul meu, mult ca bine ca în oricare alt loc din oraș pe unde-am fost. Mă uitam la exponate și nu mă mai săturam. Am văzut un mic tablou care mi-a atras atenția, puțin luminat, înconjurat de un semiîntuneric. Era Nunta din Cana a lui Veronese. Pe un panou alăturat scria că reprezintă doar o copie și că tabloul original se află în restaurare pentru încă vreo cîțiva ani. Mi-a părut atît de rău, dar asta e, mi-am promis că oricum voi mai veni la Paris, de care eram fascinat și încă sînt și voi fi mereu, cît de des voi putea. Și mi-am adus aminte de admitere. M-am uitat cu atenție la pictură, se vedea verdele caracteristic iar mulțimile de oameni din tablou mi-au transmis o stare de stabilitate, de încredere, ca de fiecare dată cînd te afli în fața unor valori perene.

Peste cinci ani și jumătate, mă aflam din nou la Paris, de data asta am luat-o și pe Mama cu mine să-i arăt de ce eram fascinat. Am ajuns la Luvru într-o zi ploioasă, și parcă era și mai aglomerat ca data trecută. Am intrat în sala Giocondei, unde era mega-aglomerație, și la care se uitau majoritatea, ceea ce era totuși normal. Însă pe peretele opus al sălii, în toată splendoarea, se afla Nunta din Cana. Restaurarea s-a terminat, așa că era expusă acolo în toată măreția, gloria și splendoarea. Mai erau și alte tablouri frumoase pe pereții laterali ai sălii, însă, din nou, aproape nimeni nu se uita la ele. Nu știam că pictura e atît de amplă, aproape zece metri lățime. Se vedeau clar fețele personajelor, detaliile hainelor elegante, colorate. Privind un tablou, începi să înțelegi istoria. O senzație care te urmărește de fiecare dată de-atunci încolo cînd mergi pe stradă.

Am mai vizitat și alte muzee de atunci, în Italia, Germania, și am văzut alte tablouri ale lui Veronese, chiar anul acesta am fost de exemplu în Genova unde recent, din fericire, s-au redeschis Musei di Palazzo Rosso și Bianco. De fiecare dată cînd văd unul, mă gîndesc la cele de mai sus și la relația mea personală cu el. Păcat că nu găsesc cărți cu reproduceri de pictură ale lui Veronese. Mi-aș cumpăra una cît mai cuprinzătoare în care, stînd pe fotoliu sau în pat, să mă pierd în detalii, dar să conțină și un text consistent. Dar cei de la Taschen parcă îl ignoră, nu înțeleg de ce. La Imprimeria Naţională a Franţei a apărut o carte-album a unei scriitoare italiene, dar în condiții grafice de care unii useri de pe Amazon se cam plîng și care de altfel nu mai e în stoc de mult, iar în rest știu că mai există doar un catalog al unei expoziții care-a avut loc la Londra și cam atît.

Lay in state

M-au impresionat funerariile reginei Elisabeta a II-a. Ca și cele ale Prințului Filip de anul trecut. M-am uitat la acel "lay in state" (expresie pe care nu știu să o traduc), timp de patru zile, de la Westminster Abbey, transmis în direct de BBC News atît la televizor cît și prin cîteva canale de YouTube. Au fost un sfert de milion de oameni care au stat la o coadă lungă de cîțiva km, uneori chiar și 24 de ore, ca să-i aducă un ultim omagiu de cîteva secunde. Și apoi la procesiunile care-au urmat, cortegiul și slujba, iar momentul de maximă emoție pentru mine a fost acea lamentație a cimpoierului.

Regina a trăit 96 de ani. Aproape un secol. Dacă fiecare rege sau regină ar fi tot trăit tot cam pe-atît, ar fi fost doar 10 monarhi de la cucerirea normandă. Dar dacă viața unui om ar fi în medie cam tot pe-atît? Dacă ne gîndim la perioada de acum cîteva sute de ani, ne pare atît de îndepărtată, străină, pare că nu ne leagă nimic de ea, și totuși ne-ar fi putut despărți doar cîteva generații. A, strămoșii mei din secolul XIV, uite niște portrete de-ale lor! Istoria pare că s-a accelerat doar de la finele secolului al XIX-lea, însă de fapt tot timpul s-au întîmplat atît de multe. Nimeni n-a stat liniștit niciunde. Istoria e plină, densă. Nu doar bătălii, așa cum ne învață manualele, dar și viața oamenilor, care pare comprehensibilă dacă ar trăi mult, dacă ai avea mai mult timp să-i studiezi. Ciudat lucru, timpul ăsta.

O regină sau un rege e un model pentru toți cetățenii regatului. De la un model de moralitate, pînă la un exemplu de ținută, de gusturi, de modă, de fapt nu de modă, fiindcă aceasta e trecătoare, ci de reamintirea valorilor clasice, eterne. Cei cu opțiuni politice liberale, sau de stînga, nici nu vor să audă de monarhie. Dar ei sînt atei. Poate de asta stîngismul a cauzat atîtea atrocități, din 1917 și pînă acum, fiindcă umbra a ceea ce a urmat e încă lungă. Ori un monarh e modul în care Dumnezeu ne spune că e inutil să fim necredincioși, că nu doar datorită conștiinciozității și muncii se ajunge sus, fiindcă el oricum pune deasupra pe cine vrea, însă după criterii frumoase. Și dacă ne uităm la monarhiile din Europa, aș zice că aș urma mai degrabă un acest model decît așa zisele modele de președinți și premieri, aproape toți foarte greu de respectat, iar cei care-s mai de treabă nu-s chiar exemple de pus de calapod, ci doar niște oameni banali. Oamenii ar fi mult mai respectuoși dacă ar avea modele în viață.

Un lucru cu care nu se împacă francofilia și italofilia mea este desconsiderația acestor țări față de monarhie, încrederea lor în așa-zisele valori republicane. Poți avea și libertate și egalitate și fraternitate , de ce nu, iar deasupra o regină ca Elisabeta a II-a sau un rege ca Charles al III-lea, avînd și o funcție religioasă. Mereu s-au creat republici, în Franța s-a ajuns a cincea, poate nu va fi ultima, ca diversele dinastii, iar în Italia n-a prins niciodată, nici de pe vremea regilor Romei sau a împăraților romani, de amintirea cărora n-au scăpat. Fără modele e mai mult haos, poate din cauza asta din pdv cultural și științific UK a  avut mai multe mari individualități, scriitori, oameni de știință, și astfel au creat mai multe.

Nu cred că un rege sau o regină a Regatului Unit ar trebui să-și ceară vreodată scuze pentru colonialism, fiindcă acesta a avut un foarte clar rol civilizator. De fapt toate statele din fostele colonii ar arăta mai bine dacă nu și-ar fi declarat independența. India ar fi arătat mult mai bine, în mod clar, și poate n-ar mai fi existat atîția sălbatici, fiindcă acum este o țară de semi-sălbatici. Poate și Statele Unite, deși ele sînt acum mai mult decît prietene cu UK și acolo s-a vrut un model economic mai liberal și atît. Și Irlanda, deși acolo e vorba și de religie și aici poate s-a greșit după moartea reginei Anne în 1714 că nu au vrut să pună regi care-au avut legătură cu catolicismul. De fapt mai cred și că Anglia ar fi arătat și mai bine dacă ar fi rămas catolică, dar e mult mai bine sa fie protestanți decît atei, cum sînt majoritatea francezilor de azi, care-s prea toleranți și prea liberali și uite că sînt amenințați așa zisa religie a arăbeților, care-i cu mult mai rea ca ateismul. Protestantismul și catolicismul ar trebui să se apropie, să învețe unii de la alții, poate chiar să se unească, de ce nu?

Un pic la Menton

Abia așteptam să ajung din nou în Franța, la Menton, capătul Coastei de Azur, chiar și pentru cîteva ore doar, vreo patru-cinci, am estimat eu. Pierdusem numărul zilelor de cînd eram plecat, nici nu mai știam ce zi a săptămînii eram, sau în ce lună ne aflam, dacă trecusem deja în august, așa că trăiam ca-ntr-un week-end permanent, dar nu-mi făceam nici un fel de probleme. După doi ani de pandemie și de stat mai mult în casă, simțeam nevoia vitală a unei decompresări. Călătorisem în aproape toată Liguria, minus orașele mari, începînd de la granița cu Toscana și acum stăteam într-un hotel dintr-un orășel destul de aproape de capătul Italiei, iar Franța părea ademenitor de aproape. Ideea de a petrece cîteva ore acolo mă atrăgea din ce în ce mai mult, așa că m-am decis. Am mers cu un TER de la Ventimiglia, un double deck Omneo Regio 2N (de la 'două niveluri'), construit de compania canadiană Bombardier (a cărei divizie de transporturi a fost recent preluată de Alstom) și proiectat în Franța. Un tren electric, articulat, construit special pentru rutele supra-aglomerate pe distanțe medii și scurte, foarte comfortabil, cu scaune înclinabile, cotiere individuale, extra-spațios, cu vizibilitate mare și în interior și în exterior, prevăzut cu monitore pe care rulează un sistem de informare a pasagerilor și CCTV. Și desigur A/C. Foarte îngrijit, contrar la cum mă așteptam de la trenurile din zona aceea, bineînțeles fără grafitti. Iar nivelul de zgomot și vibrațiile din timpul mersului erau abia perceptibile. Poate/probabil că pe voi nu vă interesează aceste detalii, dar eu sînt pasionat de trenuri de cînd mă știu. Imediat după ce-am trecut de cîteva mici tuneluri, trenul a început treptat să încetinească, apoi s-a oprit. Nu ne aflam într-o gară. Dintr-un difuzor al vagonului s-a auzit o voce feminină caldă, în dulcele grai: "Mesdames et messieurs, bienvenue en France". Ce frumos, iată, mi-am zis. Imediat aceeași voce ne-a invitat să pregătim titlurile de călătorie și actele de identitate. Hm, deci totuși se face vama, mi-am zis. În jurul meu erau niște francezi, printre care și o familie ai cărei copii mari, în timpul scurtei călătorii, au tras în jos pe jumătate perdeaua de pe partea lor, ca să se uite la un film pe smartphone, blocîndu-mi vederea spre mare, probabil niște francezi atipici, mi-am zis, sau melenșoniști, fiindcă unii tipici ar fi citit cărți, nu?, ca orice om inteligent, și care acum care se întrebau agitați care, unde sau cine are pașaportul/cui. Apoi în vagon au intrat doi grăniceri în haine de camuflaj și berete, cu puștile în mîini, și cu una dintre mîini pe țeavă, și care au trecut încet prin mijlocul culoarului, calmi, lejeri, uitîndu-se cînd în stînga, cînd în dreapta. Îmi scosesem pașaportul și biletul de tren din rucsac și l-am așezat pe genunchi, dar nici nu s-au uitat, de parcă nici nu m-ar fi băgat în seamă, deși știam că sînt profesioniști bine antrenați și deci super-vigilenți. De fapt n-am observat să fi cercetat actele cuiva. Altceva căutau ei. Există mulți africani la graniță care tot mai speră să ajungă-n Franța și atunci se ascund undeva în vagon, jucîndu-se de-a v-ați-ascunselea cu personalul de la vamă, dar nu cred că le cam merge, sau cel puțin așa sper.

Era deja destul de tîrziu, trecut de zece dimineața. Cum am ajuns aici? M-am trezit devreme, ca de obicei, pe la șase și jumătate, ca să ajung repede la micul dejun de la ultimul etaj al hotelului, de fapt o terasă care avea vedere splendidă spre mare, deși mîncarea nu era grozavă, dar îndestulătoare, după care m-am îndreptat spre autogară, de unde-am luat un autobuz de la Riviera Transporti, sperînd să nu fie prea aglomerat și colorat. Credeam că e companie de turism dar era una de transport în comun, asta nu scria în ghidurile mele. Și din păcate s-a dovedit a fi destul de aglomerat, bine că drumul n-a fost prea lung. Se pare că oricine putea să apese pe un buton iar șoferul de autobuz oprea unde putea, și s-a oprit cred de vreo cincizeci de ori. Pasagerii erau jumătate localnici, de toate vîrstele, ceea ce mi-a plăcut, iar restul din păcate erau indieni sau pachistanezi, nu-mi dau seama, ceva pe-acolo, precum și negri. Bine că nu erau și arăbeți. Unii chiar purtau mască de protecție FFP2, conform legii. S-au înmulțit în ultimul timp în așa măsură sau abia acum, cînd am avut ocazia, îi observ eu? Dacă sînt atît de mulți șomeri în Italia, mai ales în regiunile din Sud, de ce mai trebuie să importe mînă de lucru din țări cu un grad scăzut de civilizație? Am mai văzut același mix în La Spezia de exemplu, cu cîteva zile în urmă. Nu erau deloc fioroși, cel puțin nu la ora aceea a zilei, mai degrabă amărîți, dar am cam înțeles cred de ce Spezia e considerat un oraș gritty. În fine. În Ventimiglia n-am mai zăbovit, aș fi vrut să apuc măcar să dau o raită prin acest oraș cu nume sonor, dar m-am îndreptat spre marea gară, capăt de linie pentru multe trenuri, atît de mare viteză cît și regionale, din ambele țări. Am stat la coadă la bilete, agentul de vînzări mi-a spus să mă grăbesc că trenul pleacă imediat, m-am uitat în sus la monitorul Partenze/Departures, într-adevăr mai aveam puține minuțele, astfel că am luat-o la pas alergător, făcînd slalom printre cîteva sute, poate mii de turiști care se holbau la panouri sau ascultau informațiile periodice despre traseuri emise de la difuzorul gării, neuitînd să validez tichetul en passant prin pasajul subteran spre peronul corespunzător. Era o mega-aglomerație, dar de atîta timp de cînd călătoram eram deja obișnuit, nu mă deranja, pe lîngă francezi și italieni se aflau mulți turiști americani, unii în grupuri mari - nu se mai poate spune că nu s-au re-întors în Europa după pandemie, dar și cîțiva turiști asiatici, aceștia destul de puțini dar ca întotdeauna extrem de politicoși. Mai bine l-aș fi luat de la Sanremo, la ora aia poate deja aș fi și ajuns. La intrarea în gara din Sanremo de exemplu există un monitor cu mersul trenurilor spre Franța cu plecarea din Ventimiglia. Dar nu mai există alt tren direct pe acea rută, Thello s-a desființat anul trecut, există unul doar mult mai la Nord, de la Milano.

Gara din Menton se afla în renovare, așa că n-am putut remarca absolut nimic din cauza șantierului în derulare. Bine că avea un chioșc Relay deschis, de unde mi-am luat o revistă de care n-am mai auzit, Rail passion, și o apă Evian. Cum ziceam și în postarea precedentă, simți cînd treci dintr-o țară în alta, deși arhitectural și chiar și culinar Menton își revendică în mod îndreptățit ascendența italiană. Franța este mai ordonată, clădirile sînt mai îngrijite, nu au aerul acela romantic-jerpelit, parcurile sînt aranjate după forme geometrice, oamenii sînt mai eleganți, vezi mai puține tatuaje și mai multe sandale Birkenstock (pentru care am sentimente amestecate), vitrinele mai strălucitoare, deși nu ajunsesem încă în zona de lux și nu-mi aduc aminte să fi văzut scutere. Memorasem harta orașului, și-mi fotografiasem pe mobil cele cîteva pagini dedicate orașului, dintr-un mai vechi Guide du routard al Costei de Azur. Am intrat înt-o librărie care vinde mai mult reviste decît cărți, acestea din urmă mai mult de turism. Ah, ce de reviste! Sînt la fel de pasionat de reviste ca și de cărți. Nu știam ce să iau mai întîi, toate îmi păreau interesante. Știam că-mi voi lua Lire Magazine Littéraire și numărul special din Rétroviseur, dar mi-am luat și altele. Fascinant. Aș fi stat acolo la fel de mult cît aș fi stat într-un Feltrinelli. Am ajuns repede în Centro storico/Vieille ville. Am băut o limonadă destul de scumpă, m-am clătit ochii în magazinele de suveniruri, mi-am luat un săpun de Marsilia și unul de lavandă, am mîncat, desigur, o înghețată cu alune și citron meringuée și apoi de la o tarabă mi-am cumpărat o/un arancino, ca Stanley Tucci în Searching for Italy – episodul de pe CNN despre Sicilia, fiindcă de atunci tot aveam poftă, deși nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva chiar aici, cu sos 'bolognaise', adică ragù, și mazăre (mai aveau și cu jambon et fromage, ca să vezi francezii nu se lasă pînă nu adaptează ingredientele). Am intrat puțin în mica, foarte densa și gălăgioasa piața agroalimentară. Bine c-am prins zi și aici de piață. Am ajuns și la Basilique Saint-Michel Archange, din păcate era închisă, și la mica piață din față umplută cu scaune pentru un eveniment ce avea loc seara. Din piață pleacă niște străduțe pitorești, medievale, pietruite, ca-n mai toate orășelele italiene din Liguria, din păcate toate în pantă, trebuind să urci și iarăși am transpirat și iarăși am băut apă. Am mers pe drumul destul de aglomerat de lîngă plajă, și apoi prin fața plajelor frumos amenajate, cu un stil arhitectural unitar, în culoare bej. M-am plimbat pe lîngă terasele de la intrările la plajă, și m-am uitat pe tăblițele pe care erau trecute cu cretă meniurile, prețuri destul de piperate, și pentru prima dată m-am gîndit că poate am supraestimat valoarea primei primită anul ăsta, dar nu m-am așezat. Asta e, cînd ești singur e puțin mai greu, cum cînta Laura Stoica. De fapt nicăieri cred în Europa turiștii solo nu sînt priviți bine sau cel puțin nu sînt îmbiați să se așeze la o masă întinzîndu-le de exemplu meniul în față, acesta e un lucru de care cred că restauratorii trebuie să țină seama și să-și schimbe mentalitatea, fiindcă e un lucru destul de întîlnit și nu e absolut nimic dubios, chiar dacă italienii sînt sociabili și poate nu-și pot închipui că cineva poate veni la ei și se poate simți bine singur. Am încercat să-mi fac selfie-uri cu clădirile acelea vechi și frumos colorate, de care nu mă mai satur să le privesc, dar era prea cald și nu-mi puteam ține ochii deschiși, îmi intraseră picături de sudoare și-n ochi și mă usturau, și continuam să transpir, aveam pete de transpirație pe tricou, iar în zona gîtului eram ud. Cam la fel la plaje. Poate aș fi intrat doar să fac o baie, deși fiind încălzit riscam cred un stop cardiac. Dar cum să faci stop cardiac în Paradis? N-am mai ajuns în niciunul din parcurile celebre de care-am citit, simțeam că mă topesc, că iau foc, mă transform în energie. E=mc². Impresia generală este că Menton este un loc minunat, perfect pentru familiști, ceea ce din păcate eu nu sînt. Poate asta m-a făcut să mă decid să mă întorc. Mai aveam de mers în ziua aceea și la Bordighera, de care știam că e mai pustie, doar mai fusesem acolo cu trei ani în urmă. Am mai intrat din nou pe Rue St. Michel, am mai dat o tură, apoi pe niște străzi neaglomerate, și m-am îndreptat spre gară.

La bileteria de la gară era coadă, o femeie în fața mea a discutat cu tipa care vindea biletele cam douăzeci de minute, de parcă erau bune prietene, deși se adresau una alteia cu 'vous'. Ea dorea o rută ieftină peste cîteva săptămîni, iar agenta aia de vînzări i-a tot căutat diverse și diverse configurații într-o aplicație soft pe care i le arăta pe rînd pe monitor. Interesant era că avea un cățel undeva jos în cabină care lătra din cînd în cînd, se auzea la microfon, și clienta i-a spus 'a, deci nu sînteți chiar singură' iar la final i-a mulțumit pentru eficacitate. Ah, sentimentul acesta al fraternității între francezi! Aici iarăși am făcut o greșeală, trebuia să mă gîndesc că există și automate de vînzare de bilete, pînă la urmă am mers la unul, care nu avea terminal cu touch screen, trebuia să învîrți o rotiță la consolă că să ajungi la un meniu iar acolo selecția o făceai cu un alt buton. De asta m-am prins mai tîrziu. Cineva cu o jachetă de la SNCF ne-a spus că a deraiat un tren undeva și vreo oră, două nu mai circulă nimic în ambele sensuri. De fapt pe monitor, sus, scria că trenurile următoare sînt toate anulate. Ok, se pare că Franța nu mă lasă să plec. Hm, ce să fac între timp, m-am întrebat? Fiind într-un orășel mic, m-am întors, dar n-am ajuns prea departe fiindcă am intrat în alt magazin, Maison de presse, unde-am zăbovit mai mult și iarăși mi-am luat cîteva reviste. Rucsacul începea să devină destul de greu, cred că aveam mai bine de două, trei kg de reviste. M-am întors la gară, tipa de la SNCF nu mai era acolo, și o fată, japoneză cred, m-a întrebat care e trenul spre Cannes, i-am recomandat să urmărească pe monitor liniile cu destinația Grasse. Hei, aș putea practica cred meseria asta! Aglomerația maximă a fost însă cînd am ajuns în gara din Ventimiglia. N-am mai văzut în viața mea peroane atît de aglomerate. Practic am fost stors de masa de oameni dimprejur. Americani cu rucsaci și trolere mari, chemîndu-se unii pe alții, strigînd unii la alții, unii dintre ei destul de nervoși chiar, pronunțînd cuvîntul cu 'f' de exemplu. Nimeni nu purta mască în exteriorul trenului. Și eram încă în pandemie, erau mai bine de un milion două sute de mii de cazuri active în Italia la acea dată. La Bordighera din fericire nu era aglomerat deloc, măcar atît, și m-am simțit puțin mai bine.

Concediul 2022. Cîteva amintiri

Cred că nicicînd n-am fost mai bucuros că m-am întors dintr-o călătorie. Cînd m-am văzut acasă, cu Mama care mă aștepta, cu biblioteca mea, patul meu mare, frigiderul plin, parcă abia atunci am început să mă relaxez și să mă simt cu adevărat în concediu. Bine c-a mai urmat o săptămînă liberă, doar de stat în casă, pentru că mai aveam zile rămase și de anul trecut, deci relaxare maximă, în care doar am dormit, am mîncat și m-am uitat la niște filme și am citit ceva ușor, dar n-am reușit să mă refac întru totul. Am fost plecat unsprezece zile obositoare, în care nu pot spune că m-am simțit prea grozav. În primul rînd din cauza căldurii mediteraneene, dublată de umezeala cauzată de apropierea mării, și de faptul că toate stațiunile, satele și orășelele erau în pantă și tot trebuia să urci și să cobori. Și cum eu am și puțin cu inima și iau pastile pentru reducerea tensiunii și pulsului, din momentul în care începeam să urc, începeam și să asud. Eram aproape întotdeauna transpirat, iar apa pe care-o beam parcă îmi accelera transpirația, și în scurt timp eram acoperit cu o peliculă de sudoare, care uneori îmi intra și-n ochi, usturîndu-mă, iar gelato și limonadele aveau un oarecare efect însă foarte limitat ca durată. Apoi a fost mega-aglomerația, parcă din ce în ce mai mare în fiecare an care trece. Nu știu ce se întîmplă cu turismul de masă și unde va ajunge, dar ceva e-n neregulă. Străzile erau inundate practic de șuvoaie de turiști de-o zi, iar de la sosirea trenului într-o gară pînă la coborîrea în stațiune dura cam un sfert de oră în care oamenii mergeau umăr la umăr, unii coborînd alții urcînd aceleași trepte. Și în perioada aceea în Italia erau peste un milion de cazuri de covid active. Mi-am zis: mare minune dacă nu voi lua ceva de aici. Și din fericire n-am luat. Am intrat în toate bisericile, sanctuarele și oratoriile pe care le-am văzut deschise mulțumindu-i lui Dumnezeu că am ajuns cu bine pînă în locul respectiv și rugîndu-L să aibă grijă de mine și de-atunci încolo.

Am plecat acasă în 28 iulie la patru fără douăzeci dimineața și am ajuns la hotel la ora cinci după amiaza. Cu o zi înainte avusese loc o grevă a personalului de la sol al Lufthansei în Germania și zborurile au fost anulate, și am avut mari, mari emoții că s-ar putea continua și ziua următoare. Am luat un taxi, în aeroportul din Timișoara era deja formată o coadă, deși check-in-urile nu începuseră, dar nu era voie să stăm pe scaune în sala de așteptare pînă nu ajungeam la check-in, apoi am luat două avioane, cu escală în aglomeratul aeroport din München, cu întîrzieri, pentru că în perioada asta toate zborurile din lume au întîrzieri, mai ales din cauza grevei din ziua precedentă, apoi de la Genova am luat un autobuz pînă la gara Porta Principe, acolo am luat un tren regional, că la InterCity n-am mai prins loc (nu mi-am făcut rezervare online fiindcă nu știam cît va întîrzia zborul). În tren am stat în picioare pentru că era super aglomerat. La Sestri Levante am schimbat trenul și după un timp am găsit un loc dar tot trebuia să fac mereu loc cu bagajele oamenilor care se tot plimbau de colo-colo prin tren. De la gara din Monterosso am mers pe jos cu cele două bagaje destul de grele până la hotel, m-am cazat și am făcut un duș, am luat cina la ora șapte, care-a durat cam o oră, apoi am ieșit să mă plimb puțin prin oraș, pînă în centrul istoric și pe faleză, se înnoptase bine deja, dar era tot zăpușeală și destul de multă lume peste tot. Dar lume bună. N-am stat mult, că am zis să mă odihnesc pentru a doua zi, cînd nu știam exact ce planuri voi avea. Dar nu am să scriu aici pe zile ce-am făcut, ar fi prea mult, doar în această primă zi, care de fapt a dat și tonul pentru ce a urmat.

Și doar m-am pregătit din timp, nu pot spune că nu. În primul rînd mi-am reînnoit pașaportul, m-am înscris pe listă puțin după începutul războiului din Ucraina, și am așteptat aproape două luni. Apoi am început să mă aprovizionez: mi-am cumpărat bancnote de 5, 10 și 20 €, destul de greu pentru că nu se prea găseau, nu înțeleg de ce, mi-am luat pantaloni, o pereche de blugi de la C&A și bermude de la Decathlon, o jumătate de duzină de tricouri, două cămăși (ah, ce mult am căutat o cămașă de in albastră, care nu se calcă, în final am găsit una în Mall, dar de un material nu prea grozav), o pereche de pantofi de sport mai faini, un mănunchi de ciorapi, lenjerie, măști FFP2 (foarte-proaste, toate s-au rupt acolo), medicamente, loțiune pentru piele sensibilă cu factor de protecție solară 50, mi-am comandat ghiduri turistice de pe Amazon pe care chiar le-am citit, am urmărit pe YouTube clipuri din locurile unde aveam să merg, m-am tuns să arăt bine, tot, ce mai. Bine că pantofii de trekking au rămas aceiași ca data trecută – nu credeam c-o să-i mai port vreodată prin aceleași locuri. Singurul lucru pe care l-am neglijat a fost pregătirea fizică. Deși mă mișc totuși, doar am început după Paște să merg la servici, la sediu, două zile pe săptămînă, restul lucrez de acasă. Dar ce să faci, poate e și vîrsta, în fond tot timpul transpiram vara în Italia, dar poate și acești doi ultimi ani de stat în casă, de lockdown și-au spus cuvîntul. Și au mai fost lucruri pe care nu le poți prevedea: întîrzieri ale unor trenuri, autobuze pe care le-am preferat în locul trenurilor, cînd de fapt trebuia să fac invers, ca de exemplu cînd am fost cu Riviera Transporti de la autogara din Sanremo, care nu e o companie de turism, ci de transport local, pentru localnici adică, dar nu știam, la Cervo într-o altă zi, unde țineam neapărat să ajung, și-am și ajuns dar greu, pentru că autobuzul a oprit în vreo sută de locuri, se pare că doar trebuia să apeși pe un buton și se oprea într-un loc adecvat, și în altă zi am mers în sens opus, către Ventimiglia, tot cam la fel.

Cele mai faine lucruri pe care le-am făcut au fost: traseul Alta Via pînă la Porto Venere, unde parcă mă îndreptam spre capătul pămîntului, apoi excursia de o zi în sudul Franței, la Menton, unde chiar simțeam că mă aflu pe Coasta de Azur, adică într-un loc mai ordonat și mai curat și puțin mai luxos decît sînt obișnuit, dar unde-am prins zi de piață, dar despre asta am să mai scriu altă dată, apoi traseul între sanctuarele Soviore și Reggio, mare parte pe la umbră dar cu marea mai mereu în cîmpul vizual, apoi a fost Portofino, unde de fapt am mai fost și data trecută, adică acum trei ani, tot cu vaporașul, dar abia acum am mers pînă la Castello Brown și la Far (abia anul trecut am văzut și eu filmul The Enchanted April) și Santa Margherita Ligure cu farmecul ei de vechi, chintesență a șarmului începutului de secol XX, am fost puțin (cîteva ore) și la Camogli, un orășel cu un aer relaxant, provincial, nealterat atît de mult de turism, apoi a fost din nou Bordighera, la care mă tot gîndeam cînd eram în pandemie, și unde m-am plimbat de două ori pe aceleași străzi mărginite de conace gîndindu-mă ce bine-ar fi dac-aș locui acolo, măcar o perioadă, sau măcar dacă aș avea o mașină și aș sta cu familia într-un hotel de pe înălțimi, apoi a fost piața agroalimentară  și portul din Sanremo, apoi cele trei muzee din Genova, inclusiv Palazzo Rosso unde am văzut trei picturi de Veronese, unul dintre ele era în Palazzo Bianco. Și a mai fost excursia cu trenulețul Genova Casella, la care nu mai speram să ajung dar am avut noroc, cel puțin la dus, fiindcă trenul tocmai se pregătea să plece și casieria era închisă, și i-am făcut cu mîna din alergare conductorului să mă aștepte, dar la întoarcere nu m-am uitat la orar și tot l-am pierdut, așa c-a trebuit să aștept două ore următorul tren, dar am putut zăbovi departe de aglomerația de care am tot avut parte, și bine c-am apucat și să mănînc acolo la o tratorie neaglomerată, o mîncare bună, nu meniu turistic, în fond Casella e pentru italieni doar, un oraș liniștit cu o piață volantă cu de toate, și mîncare și haine și aer curat. Deja mi-e dor. Oare-o să mai ajung vreodată acolo?

Descurajare

În ultimii trei ani mi-am tot făcut planuri de călătorie, pe care a tot trebuit să le amîn pentru cînd va fi posibil. Am citit o mulțime de cărți de călătorii, am răsfoit ghiduri turistice, am urmărit în mod regulat mai multe canale pe YouTube precum Rick Steves' Europe, Wolters World, France with Véro, Still Wanderer | Italy in 4k, Prowalk Tours, Les Frenchies, Simply Railway și ocazional și alții. Acum două luni și jumătate mi-am făcut rezervări la avion și la cîteva hoteluri iar acum, în sfîrșit, iată-mă în fața unei aventuri mult-așteptate. Și cu toate acestea mă simt descurajat. Dar extrem de descurajat. Au apărut pericole suplimentare: sîntem în plin val al șaselea al pandemiei, care iată a sosit mult mai repede, în iulie, față de cum s-a prevăzut (septembrie). Traficul aerian suferă perturbații, peste tot auzi de zboruri anulate, și nu doar low-cost-uri. Lufthansa de exemplu a anunțat anularea a două mii de zboruri în Europa pentru lunile iulie și august. Iar întîrzierile sînt ceva obișnuit. În zilele astea un val de caniculă traversează continentul și a ajuns și la noi, nu știu cînd se va termina. N-aș mai vrea să trec prin aceleași probleme cu căldurile ca acum trei ani în Liguria (tot acolo voi merge și acum). Și îmi mai pun tot felul de întrebări: cum se manifestă acolo criza alimentară? Dar cea energetică? Și influența politică: azi premierul Italiei a demisionat, președintele a dizolvat parlamentul și va convoca alegeri anticipate. Și nu pot să nu mă îngrijorez de costuri, estimez că de data asta vor fi mai mari ca data trecută, mai ales la transport și la mîncare. Dar cel mai mult mă gîndesc la faptul că voi călători solo. Asta nu mă mai stimulează. Parcă mă copleșește, nu mai am încredere în mine, nu știu de ce. Poate că tot ce s-a întîmplat în ultimul timp în lume, toate știrile alarmiste despre pandemie și război și criză economică, mi-au cam erodat entuziasmul. Mă gîndesc uneori că abia aștept să mă întorc cu bine, ca să mai stau după aceea o săptămînă acasă, să mă odihnesc cu adevărat, să citesc cîteva cărți, să mănînc înghețată proastă cumpărată de la supermarket, care evident nici nu se compară cu gelato italian, să mă uit la un film francez sau italian vechi și prost, sau, ciudat, tot la un canal YouTube de călătorii în Italia sau Franța, țările mele atît de mult iubite.

Triplă alienare

Pe de o parte cultura populară în care am trăit, de exemplu muzica de la MTv pe care-o ascultam în anii nouăzeci, post la care mă uitam destul de mult deși îmi cam dădeam seama că nu era grozav, dar doar asta era ceea ce aveam pe atunci și ceea ce mai găseam gratis și mă uitam la clipuri pe care le consider și azi capodopere, și radioul, dar doar seara, fiindcă ziua era mereu întrerupt de știri, și casetele audio pe care le procuram cu greu dar pe care chiar le ascultam de la început la sfîrșit. Apoi filmele de atunci în care mai găseai și oameni adulți, bărbați îmbrăcați la sacou și femei în rochii, nu doar tricouri și pantofi sport, (l-am văzut pe Liiceanu, luna asta, destul de nervos,  ca toți conaționalii săi de altfel, la BookFest, în tricou). Serialele, la fel de proaste dar care mai aveau și ceva relații între bărbați și femei, nu ca acum în care contează doar acțiunea cool (acest cuvînt există în Dex). Apoi citeam revistele cumpărate de Mama, care se vindeau și la noi, apărute cu cîteva luni în urmă dar nu conta deloc. Și mai erau și benzile desenate franțuzești apărute cu un deceniu în urmă, deși nici asta nu conta. O cultură care acum pare că a dispărut și a fost înlocuită cu ceva nou și aseptic. Divertisment facil și direct. Totul este acum imagine și imaterial. Muzica e doar zgomot de fond. Iar cărțile se citesc din ce în ce mai rar.

Pe de altă parte este cultura mare, literatura pe care acum îmi pare că doar puțini oameni o mai citesc, sau cel puțin așa văd la cei cu care mă înconjor, pentru că din păcate doar cu cei extrem de tineri am de a face, asta e meseria, cei de vîrsta mea au plecat altundeva, sau nu-i mai văd eu, deși nici ei nu erau prea citiți. Deși totuși văd că se mai vînd cărți, doar apar atîtea titluri, încît nu știu de fapt ce să mai cred. Multe titluri noi, ce se citesc ușor (unii consideră că ușurința citirii este o dovadă a calității), și în general de non-ficțiune și mai ales de self-help, adică non-cultură. Destul de greu găsești clasici. Poate cititul vine cu vîrsta și cu mediul chiar și la oamenii proști. Am avut colegi atît de idioți, grobieni, dar care la contactul cu o cultură superioară, trăind ani și ani buni într-o țară din Occident, mai mult de un deceniu, au început să citească și cărți, ceea ce nici n-aș fi sperat de la ei. Mai rar, nu la toți, dar se întîmplă. Eu însă am citit încontinuu, și continui s-o fac și mă gîndesc că poate dacă aș fi mers în Occident, cine știe, m-aș fi alienat poate și mai mult. Așa măcar mi-a rămas timp mai mult pentru citit.

Apoi mai e orașul, care s-a schimbat și el. Zona Unirii a devenit plină de localuri și de terase, o mîncătorie în aer liber, după moda occidentală dar cu iz românesc (cerșetori, hăhăieli, mutre de șacali),  iar comercianții en detail au cam dispărut de acolo. Cine-și mai amintește librăriile din Libertății și din Unirii, Humanitas, Noi, de la Bastion, care apoi s-a mutat și în cele din urmă a dispărut, sau chiar librăria All, din Bazar? Apoi Zona Universității de Vest, unde s-au mai construit atîtea clădiri că n-a prea rămas nici un loc liber pe care să-ți odihnești privirea. Zone industriale în care clădirile s-au demolat și în care s-au construit blocuri sau centre comerciale. Iar zona de la Mall, cu acele parelelipipede înalte de oțel și sticlă, ca un fel de La Défense, care atrage localnicii ca un magnet, care astfel merg din ce în ce mai rar prin zonele centrale, din păcate. Lumea s-a schimbat, și nu pot spune că în bine.

Încet, din nou la sediu

Începînd de luna trecută am început să vin de două ori pe săptămînă la servici. Nu mai avem alocate aceleași mese la care lucram înainte, și nici nu mai sînt prevăzute toate cu două monitoare, pentru că unii colegi și le-au luat acasă de acum doi ani și nu le-au mai adus înapoi, nu încă, unele n-au nici cabluri de docker, așa că mă scol de dimineață mai devreme ca de-obicei, la șapte și zece ca să-mi ocup un loc potrivit. Orarul îmi cam dă peste cap bioritmul, obosesc repede, transpir, mai ales că trebuie să merg pe jos, cu rucsacul în spate, care conține laptop-ul, încărcătorul, plus tastatura. Uneori îmi mai iau cu mine și o apă plată, fiindcă cea de la sediu miroase a clor. Cafeaua la unele dozatoare e gratis, la altele costă doi lei. Gradul de ocupare înăuntru e cam la jumătate dar, fiind gălăgie, desigur, fiindcă mulți angajați își petrec ziua de lucru fie discutînd pe Teams fie socializînd, locul pare plin. Periodic lumea iese afară să fumeze, numărul de fumători este mare, indiferent de vîrstă. În pauză nu am multe opțiuni, multe restaurante de apropiere s-au închis, mai trag o fugă la Mega să-mi iau o mini baghetă, dacă am noroc, sau un sandvici din acela triunghiular învelit în plastic, cu prea multă maioneză pentru gustul meu. La așa-zisa cantină de lîngă, mîncarea s-a scumpit mult, și e cam la fel de rea, cartofi sleiți, carne cu zgîrciuri, supă cu vegeta, foarte sărată. M-aș duce mai încolo puțin, peste Bega, dar nu am cu cine, pentru că dintre cei vechi nu prea vine nimeni la sediu sau efectiv nu mănîncă nimic la prînz, fiind ocupați, iar dintre cei noi angajați, foarte tineri, toți comandă prin Tazz meniuri fast food, în general burgeri sau aripioare picante, McDonalds sau Kfc, pe care prefer să le ocolesc. Și proiectul la care lucrez - nu știu ce viitor are aici. Mulți colegi au plecat din firmă, pe salarii mult mai mari, deși mi se pare riscant, s-au angajat doar pe perioada proiectului și atît, iar noi nu reușim să angajăm atît de mulți pe cît avem nevoie, așa că poate se mută dincolo, la un alt site, ceea ce ar fi păcat pentru că eu pentru acesta m-am transferat aici, nu mi-ar plăcea să mă întorc la ce făceam înainte. Eu sper să rămînă așa cum e. Nu-mi plac schimbările. Am ales să vin la servici, puteam să n-o fac, puteam foarte bine să continui în telemuncă pînă-n toamnă, dar am zis să mă re-obișnuiesc cu oamenii, și să mai văd orașul, care nu arată bine deloc. Frumusețea unui oraș înseamnă în primul rînd frumusețea locuitorilor lor, iar Timișoara stă foarte prost la capitolul ăsta. Pe străzi, în centru, dar și în cartiere, este plin de cerșetori, dar nu din aceia care stau jos și cer, ci din aceia ambulanți, care merg pe stradă și întreabă pe unii și pe alții, în stînga-dreapta, unii destul de agresivi, te și înjură pe la spate dacă nu le răspunzi. Un fenomen de care primarul și alții care ar trebui să se ocupe de managementul orașului n-au habar, ei trăiesc în sferele lor înalte, vorbesc despre absorbția fondurilor europene, și au pierdut contactul cu strada. De scîrbă, prefer să iau autobuzul, acum două  săptămîni mi-am făcut abonament pe toate mijloacele de transport în comun, și acesta s-a scumpit cu o treime față de cît era la începutul pandemiei, deși acestea miros ca naiba, și de la dezinfectant și de la papornițe. Și-s destul de aglomerate pentru că au luat autobuzele articulate și le-au pus pe linia tramvaiului patru, al cărui traseu, cu tot cu bulevardul Cetății, se află tot în refacere de vreo trei ani și lucrările parcă stagnează. Deci nici un progres.

Totul s-a făcut

Am văzut pe YouTube un interviu cu Van Morrison pentru revista Time, în care, fiind întrebat dacă mai există printre muzicienii din ziua de azi vreunul care să-l exalte, el răspunde: "Nu. Absolut nimeni." "Nimic?" îl întreabă mirat și surprins reporterul. Și el răspunde categoric: "Nothing, nothing, nothing... Cuz guys... it's all been done".

Acuma, nu știu dacă doar pe măsură ce îmbătrînești ai din ce în ce mai des astfel de opinii, lucru pe care îl observ uneori și la mine, trebuie să recunosc asta, sau e un simbol al timpurilor noastre postmoderne, fragmentate, în care se glorifică superficialitatea și în care e din ce în ce mai greu, imposibil chiar, să mai găsești ceva nou și în același timp și de calitate. Și totuși, mergem mai departe cu viața și ducem cu noi muzica și arta din trecut, care indiscutabil chiar avea suflet.

Nu doar asculți un cîntec, la fel cum nu doar te uiți la un tablou al vechilor maeștrii, ci îl și simți reverberînd în adîncul sufletului. Și totuși trăiești în prezent, într-o lume care dă semne că o ia razna din ce în ce mai mult, sau trăiești în trecut, care se dovedește astfel un izvor nesecat, ca la Marcel Proust? Se mai spune că arta poate opri timpul, dar timpul poate s-a oprit de mult.

Gînduri crude

M-am întrebat în ultimele săptămîni ce-aș face dacă ar veni și la noi războiul? Probabil m-aș înrola, și asta fără nazuri. Dar nu pentru apărarea unui popor prost ca al nostru, ci pentru apărarea Europei și deci implicit și mai ales a civilizației. Acum cîțiva ani aș fi gîndit altfel, probabil c-aș fi făcut orice ca să fug din țară. Poate că atunci eram mai optimist și cu mai multă voință de a rămîne în viață. Acum sînt obosit și pesimist. Pentru că deși ai liber arbitru, sau cel puțin așa cred, sau sper, nu te poți opune sorții finale, în fond. Și moartea este tot o fugă, altundeva, în altă lume, nu știm unde. Dar aș putea ucide oameni? Cred că da, cine poate spune cinstit că n-a avut măcar o dată gînduri din astea? Există destui oameni pe acest pămînt care nu merită să mai trăiască. Aș ucide rusnaci, dar doar soldățoi și menestreli de-ai lui putin, aș mai ucide arăbeți radicalizați, țigănoi, apoi toți membrii și simpatizanții partidelor extremiste de la noi din țară, cîțiva pesediști, pe un fost manager pe care l-am avut mai demult la o firmă, și poate pe un orc cu care-s încă din păcate coleg, deși nu mai interacționez deloc cu el. Poate că asta face războiul din om, reactivează ura latentă, animalică din fiecare. Există mai mulți oameni care mi-au făcut rău în viață dar m-am intersectat cu ei doar punctual, pentru perioade de timp foarte scurte, trecătoare, așa că i-am iertat. Pentru că și eu am fost crud uneori fără un motiv serios și chiar fără să vreau, deși nici pe departe atît de crud cum au fost alții cu mine. Războiul însă e absurd, deși e organizat. Are reguli, deși nu toate se respectă. Propaganda, adică minciuna, patologică în cazul rusiei și altor state totalitare, face parte dintre ele. Au oprit presa liberă și acum se mint pînă și pe ei înșiși. Ei nu recunosc că au început un război, nu recunosc că bombardează blocuri de locuințe, că trag în civilii care merg la piață, se fac că nu văd cum se adăpostesc familli întregi cu copii mici care plîng, bătrîni, în subsoluri sau la metrou. Incredibil ce siguri sînt de logica lor împuțită dictatorii lumii, n-ai cum să te cobori la mintea lor ca să le dai replică prin cuvinte, e și periculos, interpretează oricum așa cum vor. Mai e și amenințarea cu armele atomice, care pot fi activate la nevoie, venită tot de la blestemata de rusia care mi-a umbrit copilăria și acum, deși n-aș mai fi crezut, îmi umbrește din nou viața. Ce regulă e asta? Sper să nu se aplice, și să vină odată pacea, deși după aceea vom mai vedea urmările, criza economică, începută deja, dar în primul rînd să fie pace.

Traseu cu oameni cumsecade

În vara din ultimul an pre-pandemic, mă aflam în concediu pe un traseu între Vernazza și Corniglia. Un val de căldură cuprinsese atunci toată Europa de cîteva săptămîni iar eu mă aflam de-abia în a doua zi de cînd sosisem cu avionul. Cu o zi înainte mă aflam la servici și acum iată-mă aici, total neantrenat pentru trekking. Am plecat pe jos din Monterosso spre Vernazza, și, ajuns acolo am mîncat o focaccia,  am băut o limonadă, am vizitat puțin străduțele pitorești, am urcat la turn și mi-am uscat tricoul pe pietrele fierbinți, m-am mai odihnit puțin, și am decis să plec mai departe spre Corniglia, deși deja trecuse de amiază. Trecusem prin multe în acea zi, de dimineață mi-am luat bilet integral de la centrul turistic, pentru accesul la traseul de coastă și pt. trenul întoarcere, apoi apă, cum am fost sfătuit de o tanti de acolo, apoi la primul urcuș m-a prins și un cîrcel care m-a oprit vreun sfert de oră, dacă nu chiar puțin mai mult, am stat la o parte uitîndu-mă cum oamenii coboară și urcă, dar mai mult a fost nu panica, ci dezamăgirea care credeam că se prefigurează, pentru îmi ziceam uite cîte planuri mi-am făcut și acum să renunț la ele, dar în sfîrșit, mi-am masat piciorul, am făcut niște excerciții fizice de încălzire a mușchilor, cum fac atleții înainte de cursă, așa că că am putut continua fără probleme. În grabă, la hotel, căutînd să prind cît mai mult din răcoarea dimineții, nu mi-am mai dat cu loțiune anti solară de la genunchi în jos, am zis că acolo nu-i grav, așa că acum, după prînz, am observat că gambele mi se înroșiseră, deveniseră permeabile la praf și urmau să se transforme în ceva urît pt. care nu aveam cremă specială acolo. Nu m-am așteptat la asta, așa cum atunci cînd pleci undeva, oricît de mult te documentezi și te pregătești, apare mereu ceva neprevăzut, ca o grevă de tren de exemplu, cum a și fost cazul apoi într-una din zile. Treceam printr-o zonă aflată în majoritate ei în bătaia soarelui, la o altitudine de peste o sută de metri, cu marea în dreapta, cu foarte puține zone cu copaci și mă opream din cînd în cînd cîte puțin să-mi trag răsuflarea, deși asta-mi cam tăia din ritm. În timp ce stăteam la umbra unor pîlc de copaci, în afara cărării, m-a ajuns un grup de trei excursioniști ruși, două femei și un bărbați, toți cam de vîrstă mijlocie, bărbatul asuda încontinuu, ca și mine, dar femeile erau mai rezistente, cum se întîmplă în societățile matriarhale, cum e cea rusă. Una dintre femei s-a apropiat de mine, mi-a făcut semn cu mîna spre gambe, o-ou, abia acum observasem și eu că erau roșii, și mi-a întins un tub de loțiune solară. Am zîmbit, am zis ceva, "thank you, it's ok" și am făcut semn că nu-i nimic, dar ea a insistat și apoi s-a aplecat și m-a uns ea puțin, apoi mi-a dat tubul, i-am mulțumit încă o dată, ce era să fac, apoi m-am dat și eu cu cremă. Lucrul acesta m-a impresionat peste măsură și cred c-o să-l țin minte toată viața. Și atunci, acolo, în peisajul acela mediteranean, sub cerul senin, între cărarea prăfuită și marea sclipitoare, mi-am zis "deci și așa pot fi rușii" și apoi toate judecățile și prejudecățile formate de-a lungul timpului, din școală, din istorie, din mass-media, mi-au dispărut atunci.

Cîteva zile mai tîrziu, eram în trenul regio de la Genova la Bordighera. Un tren fără aer condiționat, pe care l-am preferat săgeții albe, care pleca puțin mai tîrziu, pentru că preferam să călătoresc decît să stau să aștept în gară și oricum ajungea cu jumătate de oră mai devreme, deși n-a fost chiar așa, pentru că la un moment dat ne-am oprit într-o stație și-am stat, și-am tot stat mai bine de juma' de oră pînă pe o linie de lîngă noi a trecut un alt tren, tot în direcția noastră, și abia după aceea a pornit și trenul nostru, încet-încet. Cred că erau vreo 40 de grade în vagon, eu purtam ca țăranu' pantaloni lungi, fiindcă gambele îmi erau cam roșii (vezi paragrafu precedent), îmi dădusem cu cremă și mi-era teamă să nu se infecteze, și mă uitam pe geam la marea întinsă și îmi imaginam ce bine m-aș fi simțit dacă aș fi putut să plonjez în ea. Aviz pentru cei care doriți să mergeți pe acolo: luați mai bine un tren mai rapid. Lîngă mine se aflau două fete, rusoaice, după cum am tras cu ochiul eticheta de pe geamantan pe care era codul aeroportului. Înalte, blonde, și cu pomeții înalți. Vorbeau puțin, stăteau mai mult cu ochii în smartphone, ascultau la căști și din cînd în cînd dansau, la un moment dat s-au ridicat și au dansat sincron, clar pe aceeași melodie pe care o auzeau numai ele. Foarte răcoritor, nu? :) Din păcate au coborît mai devreme, parcă la San Bartolomeo, o stațiune la fel de faină și simplă ca toate celălate de pe Riviera Italiană, fără pretenții, dar de bun gust, așa cum îmi place mie de altfel, care sînt un italofil. În zona în care-am ajuns se aflau un număr destul de mare de ruși, meniurile la restaurante și instrucțiunile de la hotel aveau la început limba rusă, apoi franceză, germană și la abia final engleză. Am văzut destui ruși de toate vîrstele, politicoși, calmi. Am avut răgazul să studiez fizionomiile tipice la o săptămînă după, în aeroport, de unde plecau simultan trei avioane spre Moscova. Îmi părea că unii seamănă cu niște astronauți sau cu scriitori ori savanți sovietici, ca-n niște poze pe care le-am văzut undeva, mai demult, deși nu mai știam unde. Cum să spun? Știam că sînt ruși și nu de alte naționalități. Nimic din încrîncenarea, ferocitatea la care poate m-aș fi așteptat, din contră, mai mult distracție.

De ce am scris asta acum. Cred că schimbarea macazului Rusiei în acest război poate veni doar din interiorul țării. La ora la care scriu, Kiev-ul e încercuit, iar în Harkov se pare că au intrat deja cîteva din trupele animalului ăla de adolf putin. Cel mai grav însă, în după amiaza asta a picat știrea, e că a ordonat intrarea în alertă maximă a arsenalului nuclear. Ucrainienii sînt aprovizionați cu munție, arme, rachete și sisteme de apărare atît de europeni cît și de americani, se pare că acordurile internaționale permit asta (nu știu sigur). Luptă bine, neașteptat de bine, și-au înarmat civilii și, mai presus de toate, luptă cu inima. Porcii abjecți de conducători ruși se așteptau la un blitzkrieg, dar uite că n-au avut parte de așa ceva. Au întîlnit o rezistență feroce și neașteptată. Experții spun că Rusia nu are suficiente resurse pentru a rezista unui război îndelungat, așa cum se anunță. Economia lor e ca o benzinărie și cam atît, cum spunea fostul senator John McCain. Plus că totuși nu e așa ușor să ocupi o țară atît de întinsă. Dar să revin. Rusia, cel puțin partea europeană, e o țară mai civilizată decît țara noastră. Nu am fost acolo, deși am cunoștințe de încredere care mi-au povestit cîte ceva, de la cum se îmbracă oamenii la cum se comportă pe stradă. Dar, mai presus de toate, există cîțiva indicatori ai nivelului de civilizație al unei țări, așa cum există indicatori ai nivelului economic. Cel mai mare e, după mine, numărul de cărți apărute apărute și numărul de cărți citite pe cap de locuitor, capitol la care ne depășesc mult și bine. De fapt nici nu e greu de depășit la capitolul ăsta. Nu este vina lor că trăiesc într-un stat care în toată istoria lor nu a cunoscut deloc libertatea și care acum e ocupat de o mînă de scelerați din duma de stat susținuți și de patriarhul lor împuțit și din străinatete de lideri de stat tîmpiți cum sînt președintele indiei, al serbiei sau al chinei (nici nu scriu cu majuscule, că nu merită). Dar cîțiva dintre ei au început să iasă în stradă, nu doar în Moscova și Sankt Petersburg, și vor continua să iasă în continuare. Dacă vor ieși o sută de mii, un milion, zece milioane, și toată țara ar intra în grevă generală de exemplu, ce ar mai putea face atunci? Ar începe o revoluție care n-ar putea fi învinsă. Oricum, sînt super-stresat de toată situația actuală.

Compromisuri

Există un timp al compromisului. Un timp în care dacă te ambiționezi să continui în societate agățîndu-te cu obstinație de aceleași principii, riști să pierzi tot, chiar și viața. Pentru că un compromis implică a fi legat de societate, nu ca atunci cînd ești singur, cînd acționezi în particular - atunci poți să perseverezi cît vrei. Există în filmul coproducție Columna (1968) o scenă în care conducătorul dacilor, Gerula, interpretat de Ilarion Ciobanu, un aprig dușman al romanilor, care conducea de mai mulți ani rezistența prostească a dacilor din munți, de unde organiza raiduri banditești, după ce se întoarce de la o întîlnire cu barbarii care tocmai năvăliseră în zonă și cu care poate se gîndea să facă un pact, își dă seama că aceștia sînt de fapt mult mai periculoși și reușește să-și convingă oamenii să lupte de data asta alături de romani. Asta ne învață istoria. O oarecare asemănare se vede în actualul pact de guvernare dintre cel mai mare partid al dreptei, pnl, și stînga, psd-ul, un partid grobian, o coaliție care pentru unii este greu de înțeles. Însă, pe fondul inflației care cu siguranță anul acesta va avea două cifre, a continua să guvernezi de unul singur într-o țară populată majoritar de inculți, de mega-inculți mai exact, ar însemna să riști să-ți compromiți definitiv partidul. O inflație de fapt globală, generată în primul rînd pe fondul creșterii inexplicabile a prețului la energie. Eu unul nu consider acceptabilă absolut nici o explicație pt. asta - taxe de poluare, rezerve puține, lucrări de mentenață care au întrerupt furnizarea, etc, nu, pentru mine astfel de explicații nu-s absolut deloc suficiente, oricît ar încerca așa zișii experți, băieți deștepți cu mutre de șacali, să ne vrăjească în presă. Pe de altă parte, într-un sondaj de opinie de zilele trecute, organizația extremistă neolegionară și antisemită aur a ieșit pe locul al doilea în preferințele de vot, deși nu se știe dacă este ca o consecință a acestei alianțe sau/și a statului populației prea mult în casă din cauza pandemiei, lucru care i-a îndobidocit și mai multe pe românași, care au urmărit seriale de acțiune pe netflix, că doar n-or să-nceapă să citească acuma cărți. (Ca o paranteză, pentru cine nu crede încă într-o Europă cu două viteze: în Franța, anul trecut librăriile au avut vînzări record. De fapt poate expresia redă prea blînd diferențele, este mai degrabă un nou zid al Berlinului, unul cultural, între Vestul cultivat și estul barbarizat). Se observă asta de exemplu atunci cînd mă plimb în week-end pe străzi prin oraș, chiar prin zonele centrale: oameni cu mutre acre, înrăiți de fake-news și rețelele de socializare, indivizi dubioși pe care n-ai vrea să-i întîlnești cînd lumina e slabă, și care nu știu cum au ajuns aici, poate veniți de prin sate, și mai sînt din ce în ce mai mulți cerșetori. Ar știi oare tinerii naivi ai USR-ului, care au votat anul trecut moțiunea de cenzură împreună cu extremiștii și care s-au încăpățînat să nu mai facă nici un compromis, să repare ceva? Cu toate că eu am o oarecare speranță că da, fiindcă n-am cu cine altcineva vota, deși aș prefera să votez din convingere, nu fiindcă îi exclud pe alții, cu toate astea usr-ul se scufundă în sodaje pe zi ce trece, și astfel speranța devine de fapt naivitate. Deși mai e destul pînă la alegeri. Poate dacă se va escalada situația din Ukraina, generată de ortodoxetotul de la kremlin, președintele Iohannis ar putea primi puteri mărite și astfel ar putea profita să facă și puțină curățenie în interior, eliminînd cu o mînă forte toate organizațiile extremiste. Nu m-ar deranja dacă ar elimina și toate publicațiile online și televiziune anti-vacciniste. Deși suprimarea asta sper să se realizeze cu o altfel de ocazie. Spectrul  acesta al războiului îmi cauzează insomnii și chiar îmi afectează munca. Doamne, nu credeam că voi trăi astfel de vremuri. Îl știam în stare cu toții pe porcul ăla abject de adolf visarionovici putin, susținut de cocina aia de dumă, vinovat de acțiuni anti-umane, dar mă gîndeam că, totuși, religia lui, de fact așa zisul fanatism ortodox, l-ar putea ține în frîu, dar nu, boala lui psihică pare c-a evoluat pînă într-un punct de la care nu e mai loc de întoarcere. Uneori mă întreb dacă nu cumva ortodoxia este principalul vinovat pentru întunericul minții din estul Europei. Cea mai mică rată de vaccinare este in țările ortodoxe, cu excepția Greciei, dar acolo e de înțeles cu turismul. Cred că țara noastră ar arăta mult mai bine dacă ar fi majoritar Catolică. Nu spun nici că Rusia e de vină, pentru că ei sînt captivi într-un stat monstruos și de fapt n-au fost niciodată în istoria lor o țară liberă. Am văzut o statistică în care spunea că rușii citesc mult, deci știu sigur n-au cum să fie toți proști, și în plus am și întîlnit prin călătoriile mele mai mulți care mi s-au părut foarte de treabă. Între timp continui să mă trezesc din somn nopțile cu inima bătîndu-mi puternic și să fiu recunoscător pentru ceea ce am. Ar trebui să nu mai urmăresc atît de mult știrile.