În 21 de zile

  Cărțile de tip "teach yourself in 21 days" au în primul rînd avantajul major că-ți dau încredere în tine însuți. Îmi amintesc că, mai demult, pe la-nceputul carierei, mi-am luat și eu o astfel de carte; era despre SQL; urma să mă angajez la o altă firmă unde auzisem că se cereau (și) baze de date și voiam o documentație care să acopere cît mai multe, iar Net-ul nu era așa răspîndit (hei, nepoții mei chiar mă vor crede anacronic rău!). Nu am citit decît unele pasaje, în rest am răsfoit-o doar - aveam deja o oarecare experiență, lucrasem în domeniu - și pot spune că mi-a folosit în sensul că mi-am dat seama că știam de fapt domeniul de bază, trebuia doar structurat puțin, și aveam nevoie doar de siguranță și încredere (o problemă mai veche de-a mea). Plus că avea o copertă foarte atrăgătoare iar în interior era bine structurată în capitole, subcapitole, paragrafe, casete, tabele și era în general bine aerisită, plăcută la privit. Acum îmi pot da seama de gradul de profesionism al unui developer, sau programator cum se spunea în general mai demult (acum termenii sînt foarte distincți) după cum spune că a citit sau după cum vorbește depre o carte de specialitate, tehnică, pe care-a citit-o sau a frunzărit-o măcar. Nici un profesionist nu citește totul, de la prefață (pagina i) și începutul capitolelor pînă la final, ci își ia doar informația care-i trebuie, fiindcă are deja o bază, și astfel știe să-și structureze el însuși fluxul informațional, își cunoaște slăbiciunile și știe să-și umple găurile din experiență. Cei superficiali, ca majoritatea din cei pe care-i cunosc, nu numai că se blochează/obosesc în prima treime citită dar apoi își dezvoltă complexe de inferioritate, care se acumulează și se extrapolează la nivelul întregului caracter. Bine, e și destul de greu de a citi o carte cuprinzătoare din prima - pentru majoritatea oamenilor poate fi o nucă tare (o lege a lui Murphy spune că dacă întîlnești într-un text tehnic un termen pe care nu-l înțelegi, treci fără grijă mai departe, că va fi inteligibil și fără el, sau se va auto-explica el mai încolo). Ori o carte de tip „21 de zile” exact de asta te poate scăpa, mai ales dacă e presărată cu încurajări din partea autorului, dar și cu îndrumări, referințe de a citi și studia și alte cărți, după ce ți-ai format deja bazele. La fel zic, trebuie procedat, în general, și înaintea urmării unui curs, adică nu te duci acolo ca picat din cer. După aceea, normal că trebuie să studiezi serios, să intri în milioanele de detalii de documentație, de linkuri, altfel rămîi la nivelul de diletant. Și astfel de cărți există în toate domeniile, de dietă de exemplu, sau cred că au și cum să conduci o navetă spațială în 21 de zile, etc.

  Mă gîndesc că românii sînt în general niște oameni foarte complexați (ăsta nu singurul defect, desigur). Sistemul educațional, și cel de acasă și din școli, facultăți, din cărțile din programă, mass-media, filme, le-a inoculat faptul că nu pot face un lucru bun și că întotdeauna alții, din alte țări, vor fi superiori. Asta n-ar fi atît de rău dacă nu s-ar transforma într-un dispreț atît față de ei înșiși (o cauză a alcoolismului de exemplu, unde sînt pe primele locuri în Europa) și față de cei din jurul lor, colegi (bășcălie). Și astfel auzim bășcălie de la emisiunile de dimineață, de la tv la cele de radio, pe care le ascultă șoferii români, pînă la emisiunile vulgare de divertisment de seară. Nu mă regăsesc deloc în aceste caracterizări, și sper, chiar cred, că acestea vor dispărea, deși nu știu cît de curînd. Am observat din ce-n ce mai mulți tineri, mult mai tineri ca mine, noncomformiști, care nu mai sînt interesați de bani, proprietăți, de exemplu, ci de ceea ce este frumos, de calitatea vieții, muzică, arte, life-style, literatură. Mă înțeleg mult mai bine și intru mai ușor în discuție cu ei decît cu cei din generația mea, care-mi par bătuți în cap, zombi îndoctrinați să asculte și să nu comenteze, închiși în carapacea complexelor, anchilozați de atingerea magică a baghetei conveniențelor.

Spațiul privat la servici

  Unul din lucrurile greșit organizate la noi în firmă este împărțirea spațiului de lucru; mă refer de exemplu la birourile în care stau destul de îngrămădiți 9-10 oameni, sau la halele mari din clădirea cealaltă, pline, cu birouri în spațiu deschis, de 360 de grade, în care oamenii își distrag atenția unii de la alții, chiar inconștient. Inclusiv șefii. Mă gîndesc cum stăteau dpm-ii cîte patru în birou alături de cîțiva developeri care trebuau săracii să mai lucreze în hărmălaia și conferințele telefonice de acolo. Plus că și un manager are nevoie de liniște și spațiu privat, nu să audă cum se ceartă cei de la alte proiecte între ei. 

  Pe buletinul informativ al firmei pe care-l primim săptămînal am citit un articol despre un site ALU recent construit în India, la Bangalore (de w-cdma, deci o delocalizare din State). Are un design foarte elegant și modern, înconjurat de un parc cu verdeață, cu alei, copaci (privitul naturii odihnește organismul), bănci, chiar și-un un iaz, iar în interior cu săli de refrehments, biliard, săli de lectură, de conferință, etc. Și acolo spațiul de lucru era foarte privat, oamenii stăteau în cubicule, maxim doi într-unul, cu panouri despărțitoare ce feresc angajatul de distragerea exterioară a atenției. Stînd în picioare, pe ici pe colo mai vedeai eventual cîte un turban. În fine, scria acolo că angajații s-au plîns la început de faptul că panourile nu erau suficient de înalte și că apoi s-a luat măsura înălțării lor cu cîțiva inch-i. Uau, mi-am zis, îți dai seama? Pînă și indienii s-au prins. Cînd mă uit cum stau la noi angajații într-o hală mare, înconjurați de priviri indiscrete și ascult ce îmi povestesc colegii mei care lucrează-n țările civilizate ale lumii, sau după ce văd prin filme, mă gîndesc că asta poate este principala diferență între amatorism și profesionism. Și că asta e o explicație pentru care oamenii de la noi sînt așa de obsedați de a-și face case, sau a-și achiziționa imobiliare.

  De ce la noi nu se crează cubicule ? Din lipsă de bani ? Nu cred că ar costa prea mult montarea unor panouri. Atunci poate din cauză că managementul e slab, începător, și nu poate controla o echipă individ cu individ ? Sau din cauză că nici inginerii nu sînt experimentați, cei mai multi avînd sub zece ani vechime (în Franța de exemplu asta e limita de la care începe profesionismul adevărat) și se consideră că numai astfel învață, unii de la alții, și fiindcă documentația, know-how-ul nu ne prea sosește de dincolo. Sau este o proastă înțelegere a proiectelor, de exemplu comparația lui Laszlo de la unul din draft-uri, cu un stup de albine, luată adliteram. Poate fi o combinație de toate acestea. Dar oricum, urmările acestei lipse de spațiu privat sînt negative, ducînd la scăderea productivității, în ciuda investițiilor în cursuri de team-building, sau discursurilor periodice de stabilire a obiectivelor.

- În primul rînd, oamenilor le scade spiritul de inițiativă. Punct. Nu cred că asta e o caracteristică a firmelor mari, ci o văd ca pe-o consecință a unui stil organizatoric tipic comunist. Trăitul în comun cu alții, hm, poate fi distractiv, poate, în adolescență, cînd personalitatea nu e poate formată la unii, sau în tabere, dar deciziile pe care le iei în viață trebuie să le iei în nume personal, nu în societate, altfel îți diluezi, îți dizolvi personalitatea în grup, cum, vai!, cunosc atîtea exemple.

- Apoi, din nou paradoxul comunităților prea de stînga, unde intervine o oarecare, hm, să-i zic lipsă de respect față unii, neîncredere față de alții, din cauză că spațiul personal ți-e invadat uneori de tot felul de sconcși, cum există, de regulă, în fiecare echipă, și de-aici poate rezulta un comportament defensiv, sau cel puțin suspicios.

- Și să nu mai vorbesc de evidenta lipsă de liniște din încăperi, cînd îl mănîncă pe unul limba și se apucă să povestească ceva, obsesiile lui, sau reclame la tv (nivelul cultural și intelectual al angajaților din România e un epsilon care tinde spre zero) sau bîrfe din firmă, faze, etc., timp în care ceilalți lucrează la ceva urgent, sau, cînd sînt în mijlocul inspirației atunci sînt bruiați puternic.

  A-ți adapta modul de lucru după ritmul echipei mi se pare o formă a lipsei de caracter, nicidecum fexibilitate, sau profesionalism, sau respect față de alții. Normal că trebuie să știi să lucrezi în echipă, dar asta nu e suficient. Sigur că există și sînt de acord că trebuie să existe ședințe, debriefing-uri, sînt atîtea și atîtea metodologii de lucru, asta înseamnă munca într-un team, dar la tastatură stai dup-aia singur. Și așa se și vede valoarea unui angajat, nu după ce dă din gură. Am unii colegi atît de îndoctrinați și de stresați, încît nu mai sînt în stare să facă nimic singuri, de capul lor, simt nevoia să lucreze doar stînd împreună cu altcineva la calculator. Mai exact se uită la alții ce fac, și eventual chibițează, fiind în același timp cu atenția dispersată în toată direcțiile, și numind asta teamwork. Și asta chiar le place! Cînd mergeam pe la început prin misiuni, în străinătate dar și în țară, firma plătea o cameră separat pentru fiecare angajat, în ciuda prețului mai mare, știau ei de ce, chestie psihologică. Alții nu au înțeles și nici nu vor înțelege vreodată asta. Apoi, am observat de-atîtea ori, la începutul formării unei echipe, fiecare om este entuziast, excitat să înceapă lucreze, iar apoi, după cîteva luni, uneori, ceva, cumva, se rupe. Apar bîrfe, prietenari sau dușmănii; am observat asta în ultimul timp și-n discuțiile de la cantină, de ex. la valul de noi angajați de la dep. financiar: ofuscări, sentimente de superioritate, priviri dușmănoase și așa mai departe. Plus oameni care se ignoră pe coridor, etc., apoi aluzii pe mizeria aia gossip. Ca-ntr-o mahala.

  Lumea de la noi în general nu mai iese după program să se socializeze cu colegii, prin baruri de exemplu, sau la terase, cum mai făceam pe la-nceput; poate uneori pe la cantină, dar asta o consider tot în cadrul serviciului, ca și pauzele de cafea. (La noi în echipă nu s-a ieșit într-un an jumate' decît cînd ne-au plecat colegi din firmă și au făcut cinste.) Totul, job-ul plus timpul liber, se petrece în același loc, într-un microunivers închis. Și astfel se întîmplă suprapunerea planurilor. Persoana și jobul pe care-l face vor fi considerate același lucru, strîns legate între ele. După servici nu ne mai vedem, gata, parcă ne-am săturat unii de alții, și, odată cu terminarea programului de la servici parcă s-a terminat și ziua, mergi acasă, te uiți la televizor, te culci și a doua zi te plîngi că nu mai ai timp liber. Metro, boulot, dodo, cum zic francezii. Dar ce mai vreau să spun e că nu cred că lucrul obosește în primul rînd aici, cît sentimentul de terminare a programului de lucru. Și atmosfera de tensiune, evident, dar asta-i deja altă poveste.

Prin librării în Timişoara

O formă de opulență care-mi place este cea pe care-o văd (uneori) atunci cînd merg prin unele librării, uitîndu-mă la rafturile întregi pline, sau la cărțile de pe jos, încă nearanjate, ca la inventar, cum am văzut acum cîteva săptămîni în Cărturești: erau zeci de mii de cărți, albume, reviste, cd-uri, dvd-uri. Îmi venea să înot literalmente printre produse! Și tot nu găsesc uneori ce vreau, tot ce-mi cere inima, în general. Bine, eu nu găsesc ce vreau uneori nici în marile lanțuri de librării, ca Virgin sau Fnac, uneori nici pe Amazon (da!). Nu am o librărie preferată și-n general îmi cumpăr cărțile din mai multe locuri. Librăria Noi din Unirii mi se pare bine aranjată, deși e mică, și, lucru de apreciat, liniștită, nu au muzica dată tare, e cochetă aș zice, și are și cărți străine. Esotera însă, deși are un spațiu mai mare, are cărțile prost aranjate, de exemplu am văzut stive de cărți (în format mare, cartonate, albume) înalte de un metru, iar cele de literatură sînt înghesuite că trebuie să scoți afară două-trei cărți ca s-ajungi la cea care te interesează. Și spațiul e înghesuit – trei oameni la același stand creează un ambuteiaj descurajator. Și  vînzătorii sînt cam prea insistenți după gustul meu, deși au dreptate, pt. că-n haos-ul ăla chiar ai nevoie de-un ghid. Bine, nu-s nepoliticoși ca țațele de la Eminescu, ce aparține statului, cred, unde nu intru decît cînd chiar caut o carte care n-o mai găsesc altundeva, și dacă știu că am și mărunt fix. Uneori dacă pe site-ul editurii scrie despre o carte că e epuizată, sînt șanse mari s-o găsești aici, chiar dacă trebuie să te urci pe-o scară. Dar la E. nu au așa o ofertă largă; au însă cărți ale unor edituri locale, județene, ce n-au tiraje mari. Humanitas-ul vechi, E. Cioran, și-a expus cărțile pe rafturi cu cotorul spre cumpărător, cred c-au ajuns la un overload. Titlurile sînt mai greu de urmărit. Humanitas-ul 2, Joc Secund însă, are un spațiu mai larg de expunere, au fotolii într-o încăpere unde au loc lansări de carte, au și o cafenea (sau ceainărie, nu știu exact, că n-am stat să beau nimic, neavînd cu cine altcineva să merg prin astfel de locuri). Mă intrigă multele cărți și reviste despre arhitectură de acolo, oare chiar așa o mare căutare au? Mai nou au adus spre vînzare și cești de ceai. Cărtureștiul din Mall are mai multe cărți în engleză, ceea ce mă-nteresează mult: cărţi cu fotografii, picturi, despre filme, beletristică. Au sertare mari jos, de asta cred că trebuie să urci cîteva trepte în stînga, trepte pe care poți să stai. Și aici am văzut stive mari, dar cărțile sînt dublate și pe rafturi. Și m-e temă puțin de rezistența structurii bibliotecii, am un mic vertij. La ceainăria de aici am fost de cîteva ori, deși nu mă prea dau în vînt după ceaiurile lor. Văd că aici se stă, nu glumă, sînt oameni care citesc, scriu, desenează, lucrează la laptop, nu bîrfe. Se bagă muzică tare, lounge, jazz, au boxe mari, de lemn. Dar cumva mi se pare izolată din cauză că s-a deschis Altex-ul acolo, de unde nu poți ieși decît pe unde-ai intrat. Sper să țină. La Cărtureștiul de pe Mercy ajung mai des, prin pauza de prînz. Au albume cu foi lucioase, străine, iar cărțile sînt aranjate bine. Din cînd în cînd mă uit la muzică, dar prețurile la cd-uri mi se par cam mari (oare le cumpără cineva aici în Ro?) sau salariul meu prea mic, și urmăresc ofertele speciale la unele filme. Hm, promoții la muzică n-am văzut. Acum cîteva săptămîni s-a deschis Cartea de Nisip; aici mobilierul e din lemn masiv și încă miroase-a lac. Înăuntru e cam întuneric, doar cărțile sînt luminate cu spot-uri, ca la muzeu, într-un clar-obscur. Și aici am văzut expuse unele cărți care nu erau prin alte părți, sau cel puțin așa mi s-a părut. Cică aici poți face în unele zile schimb de cărți, trebuie să mă-nteresez, nu c-aș vrea să dau o carte, dar așa, ca socializare. Nu mai compar prețurile, sînt greu de urmărit, știu că Diverta le are mai mari la cărți, dar mai mici la dvd-uri. Tot la Diverta găsești și produse IT (Ipod-ul de acolo l-am cumpărat) și rechizite (hei, de ce nu se mai găsesc pixuri Bic simple?). Diverta din Mall s-a mutat un etaj mai sus, într-un spațiu puțin mai mic – au pe o masă întreagă expuse noutățile, actualizate. În loc să scadă chiriile în Mall, sînt nevoiți să reducă spațiile. Oricum au crescut nr.-ul locurilor nefolosite. Mai era librăria Noi de la Bastion, bine amenajată, spațioasă, aerisită, garinistă cu cărți bune din ultimul deceniu, dar prin toamnă pe-acolo era șantier, se făceau lucrări de infrastructură a fostei cetăți, nu știu, nu cred adică, după cum se mișcă lucrurile prin Ro, dacă s-au terminat. Cam atît. A, plus anticarii de lîngă Bega, Centru, Piața Sf. Gheorghe. 

Trăind în microuniversul pe care-l am la servici, sau uitîndu-mă la televizor, care este un model pentru mulți din colegii mei și deci pentru societatea din Ro, mi se pare uneori că nimeni nu mai citește nimic, că pe nimeni nu-i interesează cărțile, luate chiar în derîdere de multe ori, și că civilizația umană e-n pericol. Dar apoi merg prin librării și mă mai liniștesc. Nu, îmi zic. Există și aici oameni dornici de cultură, de literatură, de frumos. Librăriile au ajuns și un factor de socializare, prin faptul că servesc și ca ceainării/cafenele, și atrag și mulți tineri, lume bună, ajungînd locuri 'cool'. Unele ziare se vînd cu DVD-uri cu filme, la prețuri bune, sau au cărți legate-n piele ecologică, cum face de exemplu Adevărul, căruia i-a și crescut tirajul foarte mult. Nu contează că-s citite/răsfoite/urmărite superficial, sau fragmentar, este un fenomen sănătos, un balon de oxigen, un pas înainte al civilizației.