Unul din lucrurile greșit organizate la noi în firmă este împărțirea spațiului de lucru; mă refer de exemplu la birourile în care stau destul de îngrămădiți 9-10 oameni, sau la halele mari din clădirea cealaltă, pline, cu birouri în spațiu deschis, de 360 de grade, în care oamenii își distrag atenția unii de la alții, chiar inconștient. Inclusiv șefii. Mă gîndesc cum stăteau dpm-ii cîte patru în birou alături de cîțiva developeri care trebuau săracii să mai lucreze în hărmălaia și conferințele telefonice de acolo. Plus că și un manager are nevoie de liniște și spațiu privat, nu să audă cum se ceartă cei de la alte proiecte între ei.
Pe buletinul informativ al firmei pe care-l primim săptămînal am citit un articol despre un site ALU recent construit în India, la Bangalore (de w-cdma, deci o delocalizare din State). Are un design foarte elegant și modern, înconjurat de un parc cu verdeață, cu alei, copaci (privitul naturii odihnește organismul), bănci, chiar și-un un iaz, iar în interior cu săli de refrehments, biliard, săli de lectură, de conferință, etc. Și acolo spațiul de lucru era foarte privat, oamenii stăteau în cubicule, maxim doi într-unul, cu panouri despărțitoare ce feresc angajatul de distragerea exterioară a atenției. Stînd în picioare, pe ici pe colo mai vedeai eventual cîte un turban. În fine, scria acolo că angajații s-au plîns la început de faptul că panourile nu erau suficient de înalte și că apoi s-a luat măsura înălțării lor cu cîțiva inch-i. Uau, mi-am zis, îți dai seama? Pînă și indienii s-au prins. Cînd mă uit cum stau la noi angajații într-o hală mare, înconjurați de priviri indiscrete și ascult ce îmi povestesc colegii mei care lucrează-n țările civilizate ale lumii, sau după ce văd prin filme, mă gîndesc că asta poate este principala diferență între amatorism și profesionism. Și că asta e o explicație pentru care oamenii de la noi sînt așa de obsedați de a-și face case, sau a-și achiziționa imobiliare.
De ce la noi nu se crează cubicule ? Din lipsă de bani ? Nu cred că ar costa prea mult montarea unor panouri. Atunci poate din cauză că managementul e slab, începător, și nu poate controla o echipă individ cu individ ? Sau din cauză că nici inginerii nu sînt experimentați, cei mai multi avînd sub zece ani vechime (în Franța de exemplu asta e limita de la care începe profesionismul adevărat) și se consideră că numai astfel învață, unii de la alții, și fiindcă documentația, know-how-ul nu ne prea sosește de dincolo. Sau este o proastă înțelegere a proiectelor, de exemplu comparația lui Laszlo de la unul din draft-uri, cu un stup de albine, luată adliteram. Poate fi o combinație de toate acestea. Dar oricum, urmările acestei lipse de spațiu privat sînt negative, ducînd la scăderea productivității, în ciuda investițiilor în cursuri de team-building, sau discursurilor periodice de stabilire a obiectivelor.
- În primul rînd, oamenilor le scade spiritul de inițiativă. Punct. Nu cred că asta e o caracteristică a firmelor mari, ci o văd ca pe-o consecință a unui stil organizatoric tipic comunist. Trăitul în comun cu alții, hm, poate fi distractiv, poate, în adolescență, cînd personalitatea nu e poate formată la unii, sau în tabere, dar deciziile pe care le iei în viață trebuie să le iei în nume personal, nu în societate, altfel îți diluezi, îți dizolvi personalitatea în grup, cum, vai!, cunosc atîtea exemple.
- Apoi, din nou paradoxul comunităților prea de stînga, unde intervine o oarecare, hm, să-i zic lipsă de respect față unii, neîncredere față de alții, din cauză că spațiul personal ți-e invadat uneori de tot felul de sconcși, cum există, de regulă, în fiecare echipă, și de-aici poate rezulta un comportament defensiv, sau cel puțin suspicios.
- Și să nu mai vorbesc de evidenta lipsă de liniște din încăperi, cînd îl mănîncă pe unul limba și se apucă să povestească ceva, obsesiile lui, sau reclame la tv (nivelul cultural și intelectual al angajaților din România e un epsilon care tinde spre zero) sau bîrfe din firmă, faze, etc., timp în care ceilalți lucrează la ceva urgent, sau, cînd sînt în mijlocul inspirației atunci sînt bruiați puternic.
A-ți adapta modul de lucru după ritmul echipei mi se pare o formă a lipsei de caracter, nicidecum fexibilitate, sau profesionalism, sau respect față de alții. Normal că trebuie să știi să lucrezi în echipă, dar asta nu e suficient. Sigur că există și sînt de acord că trebuie să existe ședințe, debriefing-uri, sînt atîtea și atîtea metodologii de lucru, asta înseamnă munca într-un team, dar la tastatură stai dup-aia singur. Și așa se și vede valoarea unui angajat, nu după ce dă din gură. Am unii colegi atît de îndoctrinați și de stresați, încît nu mai sînt în stare să facă nimic singuri, de capul lor, simt nevoia să lucreze doar stînd împreună cu altcineva la calculator. Mai exact se uită la alții ce fac, și eventual chibițează, fiind în același timp cu atenția dispersată în toată direcțiile, și numind asta teamwork. Și asta chiar le place! Cînd mergeam pe la început prin misiuni, în străinătate dar și în țară, firma plătea o cameră separat pentru fiecare angajat, în ciuda prețului mai mare, știau ei de ce, chestie psihologică. Alții nu au înțeles și nici nu vor înțelege vreodată asta. Apoi, am observat de-atîtea ori, la începutul formării unei echipe, fiecare om este entuziast, excitat să înceapă lucreze, iar apoi, după cîteva luni, uneori, ceva, cumva, se rupe. Apar bîrfe, prietenari sau dușmănii; am observat asta în ultimul timp și-n discuțiile de la cantină, de ex. la valul de noi angajați de la dep. financiar: ofuscări, sentimente de superioritate, priviri dușmănoase și așa mai departe. Plus oameni care se ignoră pe coridor, etc., apoi aluzii pe mizeria aia gossip. Ca-ntr-o mahala.
Lumea de la noi în general nu mai iese după program să se socializeze cu colegii, prin baruri de exemplu, sau la terase, cum mai făceam pe la-nceput; poate uneori pe la cantină, dar asta o consider tot în cadrul serviciului, ca și pauzele de cafea. (La noi în echipă nu s-a ieșit într-un an jumate' decît cînd ne-au plecat colegi din firmă și au făcut cinste.) Totul, job-ul plus timpul liber, se petrece în același loc, într-un microunivers închis. Și astfel se întîmplă suprapunerea planurilor. Persoana și jobul pe care-l face vor fi considerate același lucru, strîns legate între ele. După servici nu ne mai vedem, gata, parcă ne-am săturat unii de alții, și, odată cu terminarea programului de la servici parcă s-a terminat și ziua, mergi acasă, te uiți la televizor, te culci și a doua zi te plîngi că nu mai ai timp liber. Metro, boulot, dodo, cum zic francezii. Dar ce mai vreau să spun e că nu cred că lucrul obosește în primul rînd aici, cît sentimentul de terminare a programului de lucru. Și atmosfera de tensiune, evident, dar asta-i deja altă poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu