Ma tot gîndesc de ceva timp sa ma las de servici, sa-mi iau un an sabatic si sa plec o vreme la Paris si sa scriu. Sa scriu ... trei romane! Ideea mi-a venit treptat, citind atîtea si atîtea carti, în special literatura în care scriitorii inserau pasaje autobiografice despre cum anume scriu – procedeu literar numit metafictiune – si de care eram, si înca sînt, fascinat la culme, pasaje în care înca ma mai blochez ca un adolescent care citeste chestii erotice. Ideea aceasta a-nceput sa mi se para din ce în ce mai fireasca de-a lungul ultimilor ani în care-am tras tot tras la servici ca boul la jug, si, pe masura ce ma extenuam din ce în ce mai tare, ea tot începea sa mi se contureze in memorie, la început vag, iar apoi într-o forma din ce în ce mai clara, tot dezvoltîndu-se pîna a ajuns la nivelul de decizie, care mi-a venit anul trecut, cam pe la mijlocul lui august, dupa vacanta de o luna de zile în care n-am fost plecat niciunde, in care-am stat în casa, în apartamentul meu fara aer conditionat, la 35 de grade ziua, nefacînd nimic altceva decît odihnindu-ma, facînd dusuri, mîncînd ca spartul, si abia reusind sa citesc cîteva carticele, si sa ma uit cîteva la filme, încercînd să uit de fata pe care-am pierdut-o, un concediu după care, evident, nereusind sa evadez din mediul meu obisnuit, nu m-am simțit refăcut. Nu ca-n ultimii doi ani facusem ceva deosebit. M-am hotarît atunci asa: sa mai stau un an aici, la servici, sa strîng niste banuti cu care as putea dup-aia sta liber un an de zile, sa merg la Paris, unde sa nu ma stie nimeni, sa locuiesc într-o mansarda, în marea de acoperisuri, în care noaptea sa scriu, nederanjat de nimic iar ziua sa ma plimb pe strazi. Si totusi, acum, cînd as mai avea vreo trei luni jumate din acest plan, am început sa cam pierd aburi cum se spune. Trebuie sa-mi clarific gîndurile si sa cîntaresc oarecum rational decizia. De fapt nu prea este nimic rational în treaba asta, ci mai degraba instinctual ("Inima are ratiunile ei pe care mintea nu le cunoaste", cum spunea Pascal). Simt nevoia s-o iau mai ușor, sa meditez, sa ma întorc înspre mine însumi, sa cumpanesc cumva lucurile, în pro si contra. Tot cam asa am procedat si mai demult, înainte de a ma decide daca sa ma angajez la firma unde acum lucrez. De fapt atunci mi-am facut si o lista cu avantaje si dezavantaje, si cam asa as vrea să încerc să fac si acum, aici.
Sa-ncep cu job-ul. Pe scurt, lucrez in IT, ca software developer. Mai exact și mai pe românește, analist-programator. Nu este un servici prea greu, comparativ cu nivelul dracesc la care se munceste in Occident, dar, oricum, este mereu o presiune și un stres. De exemplu pot veni in orice moment (si chiar vin) probleme presante de la client si atunci sa te tii galagie, nervi, nu stii de unde sa apuci investigatia, problema. De fapt galagie este mereu in birouri, dar despre asta mai incolo. Plus ca mai trebuie si sa lucrezi, sa ajungi sa scrii cod, ca asta e de baza in fisa postului. Mă simt prins ca-ntr-o menghină între testori, șefi și clienți. Dar cel mai mult ma enervează că sînt încontinuu întrerupt. Orice m-apuc fac, abolut orice, sînt întrerupt si asta ma afecteaza în primul rînd ca om. Simt ca am probleme cu concentrarea - iar colegi mei au probleme si mai grave. Se cunoaste de multi ani nivelul înalt al stress-ului la cei care lucreaza în IT. Oboseala cronica, si alte probleme care pot degenera si mai urit. Ori eu sint in domeniul asta de vreo 11-12 ani. M-am zis ca e timpul sa ma opresc putin, e timpul pentru un moment de reflectie. Omul este ca pamîntul, are nevoie de un an de odihnă, în care sa nu mai cultivi nimic pe el, ca sa poata fi dup-aia fertil. Pe de alta parte, cum spuneam mai adineauri, față de Occident, din ce am auzit de la zeci si zeci de foști colegi care-au plecat pe "dincolo" si care-s munciti, stresati, storși, aici e mai lejer. Si deci n-as spune ca-mi dispretuiesc serviciul. Îmi place și faptul ca e aproape de casă, facînd cam 20 de minute de mers lejer, și că nu se uită nimeni la ceas cînd sosești sau cînd pleci, și-n plus îți ramîne și un timp de cam o ora pe zi, uneori mai mult, sa citesti ceva pe calculator sau sa te dai pe Net. A și ca e aproape de centru si de Unirii, o zonă a orașului unde îmi place sa ma plimb în pauza de masă (care tine peste o ora, din nou fara comentarii), am unde să ies la o terasa, la o cafenea, sau sa merg prin librarii (desi tot seara, dupa program, e mai fain, fiindca vezi lume mai buna, fete, etc.). În ceea ce priveste partea materiala, tinînd cont ca e totusi o perioada de criza si ca nu se gasesc multe locuri de munca bune in oras, si ca nu e Bucuresti, salariul e destul de ok. Nu îndeajuns încît sa-mi pot lua o casa, sau macar un teren, fara sa ma-nham la un credit pentru care sa trag iarasi zeci de ani, pîna m-as îmbolnăvi, ca sa-ajung sa ma bucur abia la pensie, (ah, ce nu-mi place acest cuvînt), asta dac-o mai apuc. La fel, n-am nici masina.
Nu înțeleg cum vine treaba aia din Biblie cu să dai Cezarului ce-i al Cezarului. Poate mi-o explică și mie cineva. Sau cum unii scriitori la început aveau și un job din care sa se întrețină. Poate nu aveau un job stresant, nu existau calculatoare pe vremea aia, sau aveau insomnii ori erau dintr-ăia carora le ajung cinci ore de somn pe noapte, sau au un metabolism special, sau, de ce nu, poate apeleaza la stimulente, metamfetamine sau la iarbă, ceea ce eu unul nu vreau, cel puțin nu încă. Într-o vreme am inventat o teorie a switch-ului, că poți fără probleme să faci switch între job și pasiune, am inventat chiar o urare: "Happy switching!", dar după un an mi-am dat seama că nu prea ține. Personal îmi place mai mult, mi se potrivește mai bine să mă focusez total pe ceva, chiar dacă asta ar însemna să efectuez un salt acrobatic fară plasă, de genul în care vreau să fac acum. Plus că trebuie să-mi iau o oarecare distanță față de lume, sa văd lucrurile mai în perspectivă.
Societatea. Tot pe scurt. Nu sînt mizantrop si ma consider un om tolerant si deschis la minte, dar, în general, cu puține excepții, nu-mi plac nici colegii de servici si, aproape în totalitate, nici concetatenii mei. Doamne, cîta prostie aud mereu în jurul meu! OK, nu sînt eu un tip foarte sociabil, dar nici nu pot si nici nu vreau sa fiu sociabil cu niste idioti. De exemplu la mine în birou toti vorbesc încontinuu si tare, și o fac ca țațele și maneliștii. (Am uitat să spun ca stau într-un birou mare, de zece persoane.) Am avut o prietena care a trait mult timp in State, a facut chiar facultatea acolo, cu care am fost la o terasa impreuna cu colegii de servici si careia nu i-a venit sa creada cînd a vazut ce nivel intelectual ultra-scazut au colegilor mei! Ea credea ca aici sînt numai oameni deosebiti, numai unul si unul, genii. În loc de asta, ei comenteaza emisiuni la televizor, citesc agregatoare de stiri, își povestesc obsesiile neexorcizate din copilarie si, la fel de enervant, discuta nonsalant despre apartamente, case, terenuri si bani, aceasta constituind pasiunea si in acelasi timp o sursa de nefericire a lor. De fapt, pronuntia cu voce tare a sumelor de bani am auzit-o numai in România: peste tot, in restaurante, pe strada, oamenii vorbesc despre bani. Se spune ca "tinerii sînt speranta". Asta nu numai ca-i un cliseu local, dar e și fals! Poate speranta Occidentului, desi, la cît de dobitoci sînt unii, mira-m-as. Ma gîndeam la un moment dat ca poate numai cei prosti au ramas aici, iar cei buni s-au tirat deja! Aiurea! De fapt, n-am vazut pe niciunul din fostii colegi care-au plecat in Vest sau in State sa fie adaptat tarii in care se gaseste. Bravo lor ca lucreaza acolo, stiu ca e greu, dar de comportat se comporta cam la fel ca in tara, e drept, putin mai civilizat, însă în general n-au scapat de obiceiurile urîte de aici, le fel, vorbesc despre bani (ca orice emigrant), citesc presa din Ro (o presa ultra-super-proasta), ori asta înseamna, îmi pare sincer rau s-o zic aici, dar asta înseamna inadaptare. Te simt imediat occidentalii ca nu esti unul de-al lor. Si, nu stiu daca e demonstrat statistic, dar din ce-am auzit niciunul nu citeste literatură. Deci, ca sa ma-ntorc la subiectul acestui post, nu-mi place nici societatea, românii în general, vulgari, stresati (mereu au o grimasa pe fata, ma stresez numai cind îi vad), materialisti (imobiliare, bani, masini), inculti (doar filme pentru ado, cartile sint pentru snobi), cu creierul prajit de tembelizor (e o tara campioana mondiala a uitatului la tv), cu attention-spanul de nivelul milisecundelor, cu gîndire binara, fara nici un fel de nuanta si deci si intoleranti si ma opresc aici fiindca deja mi se face greata. Presa culturala este politizata pîna-n vîrful unghiilor iar jurnalistii lor sînt în cautarea identității (cica) specific romanesti, desi aș zice că mai degraba a identității lor proprii. Si astfel, izoleaza. Poate ca artistii americani nu au ei atîtea reviste (pseudo)culturale nici macar un post tv cultural, dar ce le pasa, ei sînt creativi, nu se blocheaza în tot felul de complexe, si nu lasa arta pe mîna profesorilor universitari. (Daca pasarile ar vorbi, n-ar mai putea zbura.) În concluzie, ca sa punctez, si din pdv social, n-am ce cauta aici.
Nu stiu dac-as gasi pe cineva pe aceasi lungime de unda cu mine dincolo. Poate ca nu. Poate voi fi singur, ca tot sînt atras in ultimul timp de caractere de recluzati: de la Iona, la Thoreau, Van Gogh, Kerouac. Dar nici nu conteaza. Ca sa te gasesti, trebuie întîi sa te pierzi, nu? E nevoie de iluzie pentru a întelege realitatea. As vrea sa simt ca traiesc într-un mediu sanatos, normal, și-n loc de asta fac parte dintr-un mediu îmbîcsit, chiar toxic. Cînd eram student, mă imaginam în viață frecventînd un mediu intelectual, eu jucînd rolul unui intelectual-artist, ca-n filmele lui Woody Allen. Iar în concediu, poate ca-n filmul ăla, "Les randonneurs". Asta mi se părea normalitatea. În loc de asta mă simt din ce-n ce mai mult ca "Un Yankeu la curtea regelui Arthur". Sau, în cel mai bun caz ca Sting în "I'm an alien/I'm a legal alien, I'm an Englishmen in NY" (în NY-ul mizerabil al anilor 80, nu la cel de-acum, gerintrificat). Fiind hipersensibil, mediul ma influenteaza foarte mult, as afirma chiar ca este esential, as putea spune chiar vital, ca aerul, ca apa. Îmi filtrez sentimentele prin mediu, ca impresioniștii. Nu ma refer (doar) la sufletul pereche. Ci la locul meu în societate. În fapt, ce-am facut pîn-acum în viata? Mai nimic. Viața a trecut pe lîngă mine și n-am avut fortitudinea s-o prind de coarne. Casă nu am, doar un apartament micuț, eh! Unii din colegii mei, asa dobitoci cum sînt, au si cîte doi copii (din pacate pentru omenire). Nu-s insurat înca nici la vîrsta asta si cred ca ajung sa nu mai cred in povesti de dragoste. Cariera e destul sigura pentru cîțiva ani de-acum înainte, dar nu multi. Dupa o vîrsta nu te mai angajeaza nimeni si bani pusi deoparte nu vad cum as pune si n-am nici o idee de cum as putea-o face. De fapt nici nu mă văd făcînd tot aceeași meserie și peste zece ani, așa c-ar cam trebui neapărat să-ncerc altceva. Pentru că dacă mai continui aici tot asa, cred c-as ajunge o leguma flescaita, lipsita de energie, cu idei la fel de idioate ca ale colegilor. Hei, poate-as ajunge sa ma uit la tembelizor! Pe de alta parte, mi-ar placea sa am familie, o sotie si copii, (ma uit dupa bebelusi ca Tina Fey in „Baby Mama”), sa ies în week-end-uri la un gratar la iarba verde, cu masina, desi prea nu reusesc sa ma vad in viitor în aceasta postura. Asa ca, nu stiu. Trebuie sa ma gîndesc, să mă găsesc, sa-mi iau un an sabatic cum am spus. E ciudat că toată lumea mă-ntreabă: bun, și ce-ai sa faci după? Dar nici unul nu crede în mine, c-aș reusi, c-aș fi bun și de altceva...
Poate-mi fac eu prea multe griji. Poate că totul e mult mai simplu. Două dileme care par simple:
(a) În fond, ce mare lucru? Mă las de servici și gata, pornesc în împlinirea visului meu de-o viață. Viața nu este o stare permanentă de reinvenție? Dacă nu voi face asta acum, poate că voi regreta toată viața (de fapt mai mult ca sigur). În loc să pierd tot timpul la servici, voi lucra tot opt ore pe zi, și chiar îmi voi propune să-mi păstrez acest ritm, ritmul este foarte important, dacă ți-l pierzi, am observat, a doua zi va trebui să muncești de două ori mai mult, ca să recuperezi. Și, oricum, fără colegi proști imprejur, fără șefi și șefuleți care să mă întrerupă la orice pas, care să mă frîneze, lăsînd la o parte orice fel de balast, să fiu cu adevărat independent, să nu mai simt presiunea unui proiect prost și apăsarea unei firme comuniste. Și, desigur, performînd un alt fel de muncă. Cu alte cuvinte, să-mi recîștig controlul creativ. Să mai schimb aerul, oricum simt că mă sufoc aici, și că nu am loc să respir. Să dobîndesc o nouă perspectivă. Numai să nu mă moleșesc, să nu transform anul sabatic într-un an de odihnă, să devin prea laid-back. Oricum, măcar îmi voi rehidrata sufletul, îmi voi reface legătura cu natura, cu oamenii, asta e la fel de important, fiindcă, oricum, acum eu nu simt că trăiesc. Simt că am pierdut Calea. Cum își începe Dante Divina Comedie: "Pe cînd e omu-n miezul vieții lui,/m-aflam într-o pădure-ntunecată/căci dreapta mea cărare mi-o pierdui". Și mi-ar plăcea să găsesc în pădure personajele din "Visul unei nopți de vară"...
(b) Continui ca și pîn-acum, iar de scris voi scrie constant serile. În fond, toată lumea trebuie să muncească pe lumea asta, iar jobul e stabil, cel puțin în următorii cîțiva ani bunicei (după aia, nu, dar pîn-atunci mai vedem noi). Ce atîtea mofturi. Mai am 37 (treizeci și șapte, nu-i nicio greșeală) de zile de concediu din anul acesta, poate mă voi relaxa, voi merge pe Coastă și la Paris. În rest, voi sta în casă, mostly în pat, citind o carte bună, uitîndu-mă la un film bun pe player, poate francez, sau cu siguranță francez, iar la servici voi continua, ascultînd muzică la căști, încercînd să nu mă ambalez, chiar fiind porc cu cei care merită, chiar chiulind uneori ca să merg pe dincolo, în fond ce mare lucru un concediu micuț fără plată de o săptămînă acolo, și cultivînd prietenii cu cei care-mi plac (sînt destui oameni ok), și fiind un exemplu. Poate voi cunoaște undeva și o fată neafectată, necontaminată de starea de fapt din țara asta. Iar de scris, well, Kafka (și alții) scria că omul nu-i musai să călătorească, trebuie doar să stea liniștit, calm, în casa lui, în fața mașinii de scris. Dar eu ar trebui să am deja scrise fragmente, povestiri, să le pun cap la cap, să încerc să le public întîi într-o revistă, chiar și online, apoi poate sa obțin o bursă sau o sponsorizare, deși nu cred, că în țara asta totu-i pe pile, dar oricum, ideea ar fi să am ceva cu care să mă prezint, o încercare consistentă, coerentă, ca-n Poetica lui Aristotel, sau ca-n scenariul meu, ceva cu început, mijloc, sfîrșit.
