Octombrie galben

E octombrie. Țin minte că și anul trecut, tot pe vremea asta, cînd ne întorceam la lucru, de la o pizzerie din Unirii, ne miram, la fel, ce repede-a trecut vara. Așa zic și acum, de parcă era ieri. Ce repede-a trecut timpul! Nu simt că s-a schimbat ceva de atunci, poate doar s-a mai depus oboseala. Cînd eram student, consideram perioada asta abia un început de an universitar, iar acum mai degrabă ne gîndim la apropierea sărbătorilor de iarnă. Și asta mă cam neliniștește oarecum, pentru că mă gîndesc la planurile pe care mi le-a făcut pentru acest an... Dar hai să fim optimiști totuși. E încă toamnă. Afară e o vreme faină. Ce bine e să ai, din cînd în cînd măcar, cîte-o zi liberă, să privești lejer, detașat, peisajul citadin, natura urbană, blocurile bej și gri, copacii cu frunzele verzi și galbene, din ce în ce mai mult galben pe zi ce trece, păsările care zboară în stoluri, sus, foarte sus, vîntul care adie, mirosul de toamnă. Sînt și cîțiva nori pe cer, alungiți, risipiți. Și oamenii, altfel de oameni decît am la servici, de toate vîrstele și din toate categoriile sociale, copii, bătrîni cu plase în mînă, tot felul de lucrători, vînzători în piață, șoferi care aduc marfă. Demoazele care merg undeva. Parcă e un altfel de timp, o altă dimensiune, mai calmă, ce-ți dă răgaz să meditezi, să simți gustul vieții, ca și mărul acesta galben pe care-l mănînc acum. E o după amiază tîrzie. Există atîtea haiku-uri despre toamnă dar nu-mi vine niciunul potrivit acum în minte. Mi se pare mie sau majoritatea haiku-urilor sînt despre toamnă? Oriunde mă plimb sau privesc, mă simt de parc-aș fi în mijlocul naturii, nu știu de ce. Ca într-o pictură impresionistă. Un fel de pastorală urbană. Uneori, de obicei cînd sînt stresat, închid ochii și încerc să mă gîndesc cum arăta locul acesta înainte de apariția civilizației, la începutul sau chiar înainte de construcțiile umane. Ca și Proiectul Mannahatta sau numărul dedicat originii Parisului, din "Les Cahiers de Science et Vie", numit "Paris raconte Lutèce", apărut recent și pe care-l mai răsfoiesc din cînd în cînd nopțile, stînd în pat, înainte de culcare.

Mediul de la servici

Mi-am luat două zile libere fiindcă simțeam că nu mai rezist. Nu atît datorită lucrului, cît mai ales atmosferei de la servici. Și-n plus vreau să stau acasă puțin fiindc-am rămas cu o tuse care mă sîcîie de cîteva săptămîni încoace, după ce mi-a trecut gripa, poate și puțin pe bază de agitație nervoasă. Dar, mai ales, nu mai suport gălăgia continuă de la lucru, conversațiile idioate pe care le aud împrejur, telefoanele care sună, ușa de la intrare care se trîntește din minut în minut – stăm op'șpe oameni acolo în cinci mini-pseudo-cubicule. Și situația tensionată în general. Primesc aproape zilnic tot felul de mail-uri cu schimbările care-au loc în firmă, și care nu se mai termină de un an încoace. Schimbări de ierarhii de exemplu, pe care nici nu le mai citesc. Sau site-uri intranet unde trebuie să intri să complezi tot felul de date, personale sau skill-uri ori să participi la diverse sondaje. Noi proceduri interne, travel policy, știri neliniștitoare despre reducerile din R&D ale companiei, capex, șmapex. Mda, se fac economii drastice peste tot. Naiba știe, de atîția ani de cînd sînt aici tot de astea aud, da parcă nu așa ca-n ultimul timp. E-hei! Înainte alta era atmosfera. Mai ieșeam împreună ziua la o pizza, la Mall, sau seara la un film, într-un băruleț, ceva. Oare va mai fi așa vreodată (la altă viitoare echipă)? Apoi mai e sindicatul care tocmai s-a format. Nu m-am decis încă dacă să intru sau nu în sindicat. Nu pentru că tre' să dau un procent da' nici nu-s eu așa sociabil și nici nu am putere de convingere. Poate mai încolo. Francezii cu care comunicăm sînt cam escroci, periodic se leagă de cîte ceva și împrăștie stress-ul prin unii manageri locali, manageri care au trimis dincolo la lucru sau specializare în ultimii ani numai semidocți și pupători în fund și poate că de aceea, aș zice eu, atitudinea lor față de români ar fi oarecum justificată. Aș putea să mă revolt, să fac și eu crizele de nervi, să mă agit, să intru în mgt, dar nu, îmi place să-mi văd de ale mele, să-mi pun căștile, să citesc o carte sau să vorbesc cu colegii mei, cu cei care sînt faini, căci mai sînt și unii faini, din fericire, te asigur. Apoi discuții despre licențele de soft de muzică, sau de documente. Dar, din spirit de frondă, eu nu mi le-am șters de pe PC. PC pe care trebuie să-l oprim vineri seara, cică să nu consume curent (hm!), laolată cu alte echipamente. N-am unde să-mi petrec pauzele mici pe care mi le iau, la bufet este mereu plin. Este înghesuială pentru că în urma noii organizări, au venit la noi alți colegi, din alte clădiri. Chipuri noi. Nicio fată mai faină, evident. Cafeaua se termină repede – mai nou o beau dimineața, acasă, și pt. că e și mai bună și că nu-s sigur dacă automatul nu e out of service. Îmi odihnesc ochii privind afară, dincolo de molozul din curte, înspre blocurile de-un bej deschis (cînd e soare) sau bej-închis (cînd e noros), la puțina verdeață din depărtare, visînd cu ochii deschiși. Avem ședințe săptămînale de clan debriefing – absolut inutile. Cred că-s doar un pretext pentru dpm-i de a mai auzi ceva de la noi. Mă uit la fețele colegilor. Pe unii îi cunosc de atîția ani. Toți par atît de obosiți, sau doar au îmbătrînit, nu-mi dau seama. Nu înțeleg cum pot fi dpm-ii atît de pasionați! Sînt plătiți oare atît de bine pentru cît sînt de supra-munciți? Pe D. de exemplu nu l-am văzut niciodată plecînd acasă sau venind la servici. În ultimul timp nici nu mai vine la masă. Pauza nu îmi mai ajunge ca să mă relaxez, să mă desprind, și, oricum, depășesc cu mult o oră. Din august am reînceput să merg la cantină. Plec la fără 5, dar deja e așa o coadă acolo! Iar servirea începe abia la fix. Oare la ce oră pleacă ăia ca să ajungă la timp? Uneori stau mai mult la coadă decît la masă. Vin oameni de la toate firmele dimprejur, de la bănci, de la clădirile noi din 700. Și, evident, colegi de la alte departamente, unii angajați chiar anul acesta, pe la început, cînd încă se mai făceau angajări; se vede că-s mai noi pentru că vin împreună, parcă-s legați cu lanțuri invizibile, și sînt, sau cel puțin par, cuminți și mai mulțumiți decît ceilalți. Aud, prind fără să vreau, frînturi de discuții, de pe la mesele unde mă așez. E criză și se simte. Nu prea ai alternative de job-uri în Timișoara, piața e cam închisă, și asta e o diferență majoră față de Occident, deși nici acolo nu mai este ca acum 3-4 ani. Dar, ciudat, deși sînt încă tineri, oamenii au o atitudine defensivă. Sper să nu se ajungă ca-n Franța, ca la France Telecom de exemplu, unde unii au ajuns să se sinucidă cînd au aflat să vor fi disponibilizați după zeci de ani vechime în firmă. Îns-am observat că mulți dintre colegii mei nu prea vor să emigreze. Se simt bine, cred, mai ales dacă amîndoi soții lucrează la o firmă de genul ăsta: au apartamente, pămînt, unii deja și casă. Mașini. Deși afirmă mereu că vor salarii duble. Ce e scîrbos aici e că majoritatea numai despre asta vorbesc, că numai asta au în cap. Al naibii dacă auzi altceva. Nimic. N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ceva cultural sau despre vreun hobby (în afară de fotbal). Despre cărți nimic. Iar ideea lor de film bun, de exemplu, înseamnă doar pur entertainment, comedie sau SF. Oameni bidimensionali. Nimic adînc. De asta și merge firma așa, șontîc-șontîc. În rest se citește și se comentează cu voce tare forumul intern de gossip, ziare cu știri semidigerate (ce diferență între ziarele românești și cele franceze!). Ce mai stil și ce mai mediu de lucru! Faptul că stau toți împreună dă naștere unui amestec, unei mixturi gălăgioase de bîrfe (se bîrfesc grețos, chiar și între ei), planuri, emisiuni TV cu treburi de proiect. Cred că-și dau seama, inconștient, că nu s-ar descurca într-o țară europeană. De fapt mulți dintre cei care-au plecat nu s-au adaptat foarte bine. Te simt ăia că vii la ei doar pentru bani și e normal să nu te accepte ca prieteni – e o chestie de civilizație pînă la urmă. Aș vrea să văd eu pe vreunu' care se duce în America de exemplu nu ca să muncească pîn' se îndobidocește, ci să zică: hei!, gata!, vreau să merg pe urmele lui Mark Twain, a lui Kerouac, a marilor scriitori de care-am auzit, să ... descopăr blues-ul la el acasă, să gust din viața artistică a New York-ului, să merg la spectacole, să... ah! Dar nu, n-am auzit. Sînt ingineri, sînt români, sînt deja îndoctrinați. N-ai ce să le mai faci. Nu, dar e și trist să vezi oameni să zicem între 28 și 36 de ani cu gesturi de oameni bătrîni, storși, urîțiți de muncă (e un mediu destul de toxic) vorbind despre pensie, despre bani, despre acumulări materiale. Fiecare își dorește să pună deoparte, să-și facă o viloacă repede sau cît mai curînd, în care să se izoleze, să doarmă (cred, că altceva nu pot). Și, cum am spus, nu le ajung banii. S-au îmbuibat și au uitat de unde-au plecat. Nici nu se mai deplasează cu tramvaiul. Iar Mall-ul a ajuns un hobby pentru mulți dintre ei. Mă întreb dacă așa gîndesc și occidentalii. Știu că francezii, în general, nu – nu mai pun deoparte (știu, din cauza sistemului social avansat). De unde vine asta la români? De la perioada regimului de acum mai mult de douăzeci de ani? Sau a perioadei de după 89, cu marile ei disponibilizări? Stress-ul de a-și face mereu provizii, de ordinul depozitelor dac-ar putea, sacrificîndu-și viața privată. Teama de viitor. Conceptele de downshifting-ul sau de an sabatic n-au prins deloc încă pe-aici. Nu-i numesc yuppies, pentru că, ei bine, aici e o firmă de muncitori (mă rog, ingineri, dar tot muncitori), gen maiștri. Eu unul dacă voi fi pus să aleg între viața personală și servici voi alege în mod cert viața personală. Clar! Dar majoritatea nu vor face asta. Pe de altă parte mai găsești și oameni OK, foarte cool chiar, fiindcă de asta stau aici, evident. Nu-ți mai zic acum și de ei, sînt așa cum trebuie să fie. Pentru mine atmosfera de la lucru primează asupra activității în sine. La noi în echipă de exemplu, sau mai bine zis în grup, e un echilibru fragil, fifty-fifty, în privința calității umane. Îmi amintesc un fapt de anul trecut – eram odată atît de ocupat și stresat de proiect încît nici nu m-am mai dus în pauza de masă. Și atunci, un lucru extraordinar s-a întîmplat. Fii atent! Fără să-i spun, A. mi-a adus la birou un sandwich baghetă, din acela cum îmi place mine, de la patiseria aia faină de pe Gh. Lazăr, cum mergi spre Unirii. Înțelegi? Pentru astfel de oameni mai am rămas eu aici. Cît privește job-ul, la fel, scanez sute de megi de trase și de documente, analizez și rezolv fr-uri. Aș face-o mai bine, cred, dac-ar fi mai liniște și armonie împrejur. Dar poate că nici nu se vrea de fapt performanță. Mă gîndesc uneori că poate firma are de fapt ca scop de activitate acela de a face experimente sociale pe proprii angajați, și că nu trăiește de fapt din ce produce. Deci ce folos agitația? Nu știu cît mai voi mai rămîne aici – dacă la anu' vin proiectele despre care se tot discută poate că voi pleca. Ia să schimb eu mai des! Măcar încerc. Pentru că m-am cam săturat, înțelegi?

Nobel-urile noastre

Pentru prima oară am aflat de Hertha Müller luna asta, a doua zi după ce-a luat Nobel-ul pentru literatură. Interesant că traducerile ei apărute în românește au fost vîndute în doar cîteva sute de exemplare pînă la aflarea veștii. Acum nu se mai găsesc în librării. Urmeză să fie retipărite, evident. Imediat s-au găsit cîțiva pseudo intelectuali de Dîmbovița care i-au negat meritul, că cică o scris în germană, c-ar fi fost alții care ar fi meritat. Ei bine, poate că a contat și politicul, anul ăsta sărbătorindu-se douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului. Dar, hei!, ce importanță are? Și repet. Ce importanță are? Chiar scriam luna trecută despre pusta, despre Mitteleuropa, ca un spațiu care nu poate da artiști adevărați. Și imediat, dar imediat!, faptele m-au contrazis. În fine. Ceeea ce mă interesează și mă face mîndru în același timp este că ea provine de aici, că este din Timișoara, că am fost un timp concetățeni, ea părăsind țara la 34 de ani, cu doi ani doar înainte de Revoluție. Și, mai ales, că am urmat aceeași Universitate. Normal, facultăți diferite, eu cu puțin peste douăzeci de ani după. Dar faptul acesta, că ne-am tocit coatele pe aceleași bănci, poate în aceleași amfiteatre, în aceleași săli de seminar, la aceeași bibliotecă, mergînd pe aceleași coridoare, înconjurați de profesori obtuzi, dobitoci, totalitari, asta îmi dă o energie și o încredere care mă face să transced acest mediu provincial, acest cerc strîmt în care am uneori impresia că trăiesc. Și asta mă face să mă simt grozav! Am ieșit a doua zi din casă, și tot continuam să mă gîndesc la asta în drum spre servici, trăgînd în piept aerul neobișnuit de rece al acestui mijloc de octombrie. Mi-o imaginez pe scriitoare în anii '70 plimbîndu-se pe o vreme poate ca asta, pe cărările acoperite cu un covor de frunze, pe malul Begăi, discutînd probleme intelectuale cu colegii ei, mergînd prin puținele braserii, bistrouri de pe vremea aceea, pe străzile ce aveau mult mai puține mașini ca acum, observînd viața, cangrena societății, scriind cu talent, cu franchețe, adunînd material pentru cărțile ei de mai tîrziu, autentice, se spune. Vorba lu' Pleșu: "Vasăzică se poate!"

În alt context, am aflat dintr-un mail corporate de la CEO-ul companiei mamă, că doi foști angajați de la firma unde lucrez, au luat, tot acum, premiul Nobel pentru fizică. Mă rog, de fapt la firma care s-a unit cu noi acu' doi ani, cînd începuse picajul la burse, care ne-a tras și pe noi în jos. Mai exact de la Laboratoarele Bell, în fine, trebuie precizat că este vorba de doi foști angajați, probabil foarte bucuroși c-au scăpat de acolo la vremea respectivă. De fapt nici nu știu exact cui aparțin de fapt Laboratoarele Bell, sau ce statut au, parcă americanii nu voiau să le dea în urma "merging"-ului. Dar, orișicîtuși, thanks Benny for sharing with us this news. N-o să mai producem noi un Nobel nici în următorul secol nici în veci. Nici dacă trece criza și firma ajunge, hai să nu zicem pe locurile 1,2 ci pe locul 3 mondial și vor avea buget un R&D imens ca să angajeze materie cenușie care să facă numai cercetare, și nu să-și spioneze angajații, ca acum, asta fiind principala ocupațiune a lor.